Revista Art-emis
Actualitatea unui discurs - Nicolae Titulescu: „Inima României” - Ploieşti, 3/16 mai 1915 (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. George G. Potra, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 09 Septembrie 2015 19:00

Nicolae Titulescu - Dicurs din 3/16 mai 1915Ziua de 3 mai 1915 continuă să fie, iată, după o sută de ani, un moment de referinţă în istoria României. La această dată, la Ploieşti, a avut loc o mare întrunire populară, gândită să dea glas conştiinţei naţionale, dorinţei larg împărtăşite ca România să abandoneze politica de neutralitate şi să se angajeze alături de Aliaţi, pentru a urmări şi împlini reîntregirea ţării, pentru a desăvârşi unirea statului naţional român. Data nu a fost aleasă întâmplător. Take Ionescu - pe care sunt motive să-l credem că a fost principalul inspirator al acestei acţiuni - a avut în vedere data de 3/16 mai 1848, când, la Blaj, 40.000 de oameni - majoritatea ţărani, orăşeni, mici nobili, intelectuali, clerici, ardelenilor alăturându-li-se munteni şi moldoveni - şi-au exprimat dorinţa de libertate socială şi naţională, care avea să-şi găsească încoronarea, după 70 de ani, la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Adunarea populară de la Blaj şi întrunirea de la Ploieşti erau părţi ale aceluiaşi arc istoric. Organizatorii întâlnirii din 3/16 mai 1915 au folosit coincidenţa de dată pentru a releva identitatea de obiective majore, dincolo de graniţe temporare, de etnicitate sau religie. În vara anului precedent, Consiliul de Coroană, întrunit la Sinaia, la 21 iulie/3 august 1914, la care au participat, pe lângă membrii guvernului, şi o serie de alţi oameni politici, a respins cererea Regelui Carol I (sprijinită doar de P.P. Carp) de a intra în război alături de Puterile Centrale şi a hotărât adoptarea unei politici de neutralitate armată.

Dispariţia subită a Regelui Carol I (27 septembrie/10 octombrie 1914) şi urcarea pe tron a Regelui Ferdinand I (28 septembrie/11 octombrie 1914) a avut consecinţe pentru politica internă şi externă a României. Orientările proantantiste s-au accentuat; nu se poate spune însă că cercurile politice care se pronunţau pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale rămăseseră inerte şi, în consecinţă, nu reprezentau un pericol pentru politica externă şi acţiunea politico-militară a României. Partizanii uneia sau alteia dintre orientări aveau în vedere, invocau şi exploatau promisiunile principalelor beligeranţi. Antanta făgăduia sprijin pentru unirea cu statul român a provinciilor româneşti aflate în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar, iar Puterile Centrale promiteau recunoaşterea graniţelor Moldovei dinainte de 1812. Scena politică românească cunoaşte o accentuare a tensiunii în relaţiile dintre proantantişti şi antiantantişti. Partidul Conservator se scindează în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman, preşedintele partidului (favorabil Puterilor Centrale) şi gruparea lui Nicolae Filipescu (proantantistă). Scindarea s-a consfinţit la şedinţa din 18/31 noiembrie 1915 a Comitetului Executiv al Partidului Conservator. Pe acest fundal politic are loc întrunirea organizată la Ploieşti de Acţiunea Naţională şi Liga Culturală. Cel mai mare cotidian al vremii, ziarul „Universul", a dat informaţii largi (pe trei coloane) despre această întâlnire, la doar două zile după încheierea ei[1].

Manifestarea a adus la Ploieşti fruntaşi politici de la Bucureşti. La Gara de Sud au fost întâmpinaţi de deputatul Gogu I. Zamfirescu, care, emoţionat, afirma că „visul frumos urmărit de secole şi timpul cântat de poeţii neamului au sosit şi familia românească nu va mai fi răzleaţă". După un popas la Statuia Libertăţii, unde Naum Papazopol a rostit un discurs înflăcărat, invitaţii s-au dus la Sala „Cooperativa". La orele 17, întâlnirea s-a deschis, având în prezidiu (pe scenă) pe Take Ionescu, Em. Antonescu, Nicolae Titulescu, general Stoica, general Papazoglu, Bucur Spirescu, Gogu I. Zamfirescu, colonelul Handoca, Gheorghe C. Dobrescu, dr. Cosma, Radu Smeureanu şi alţii. Au luat cuvântul succesiv: Bucur Spirescu; Scarlat Orăscu; Em. Antonescu („A sosit vremea a arăta dacă ştim să avem voinţă şi caracter"); Constantin Mille („Până când să aşteptăm? Să spunem guvernului: ori dai asaltul peste Carpaţi, ori îţi dăm noi asaltul!"); Nicolae Titulescu; F. Mândrescu („Să murim moarte de eroi, decât moarte de laşi"); Take Ionescu („Progresul se face din suferinţe. Vom ieşi o Românie Mare în lumea liberă, luând parte la cel mai mare ceas. Trebuie să ne jertfim aşa cum s-au jertfit şi alţii pentru noi, pentru ca generaţiile viitoare să ne slăvească, iar nu să ne acuze că am cheltuit şi gloria moştenită din trecut."); Gheorghe C. Dobrescu. Rostit în limba română, discursul amplu al lui Take Ionescu a fost publicat în limba franceză, sub titlul „Le sacrifice pour la Transilvanie", în jurnalul conservator-democrat „La Roumanie"[2]. Nu am identificat o versiune românească a acestei cuvântări[3]. Substanţa şi frumuseţea acestui discurs reclamă traducerea şi publicarea sa în limba română, dacă nu chiar acum, ci măcar în perspectiva împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire.

Din raţiuni pe care nu le ştiu - şi în legătură cu care nu vreau să speculez - discursul lui Nicolae Titulescu nu a fost inclus în „La Roumanie". Îndrăznesc totuşi să presupun că Take Ionescu – în ciuda preţuirii deosebite arătate lui Nicolae Titulescu - a lăsat de-o parte această cuvântare, căci nu putea include şi pe acelea ale liderilor locali pronunţate la mitingul de la Ploieşti. Aşa fiind, Nicolae Titulescu a apelat la publicarea sa sub formă de broşură, în limba română, la puţin timp după pronunţare[4]. În perioada interbelică, Vasile V. Haneş l-a inclus în „Antologia oratorilor români"[5], lucrare de referinţă cuprinzând adevărate bijuterii oratorice. După două decenii de îngheţ, numele lui Nicolae Titulescu va fi promovat din nou, mai pregnant, abia la mijlocul anilor '60 ai secolului trecut. Ulterior, apelul la fondul ideatic al omului de stat şi diplomatului român va fi din ce în ce mai frecvent, oferind cercetătorilor români şi străini adevărate revelaţii. În 1996, am oferit cercurilor ştiinţifice, dar şi marelui public, „Inima României" în limba română şi în limba engleză[6]. După un deceniu şi jumătate, în 2012, am iniţiat editarea discursului „Inima României" în trei versiuni: română, franceză şi engleză[7].

„Inima României" - Ploieşti, 3/16 mai 1915

„Iubiţi cetăţeni,
Se apropie anul de când, brusc, fără pregătire, tragic, România a fost pusă în faţa clipei, care trebuia să decidă de toate străduinţele trecutului ei întunecat şi vitreg şi de toate făgăduielile viitorului ei luminos şi falnic: clipă supremă, pe care am întrezărit-o cu toţii în visurile noastre de mărire, clipă pe care nu îndrăznea să spere a o vedea sosind generaţiunea chemată s-o trăiască! Ce s-a întâmplat atunci, cum a fost împiedicată făptuirea păcatului monstruos şi inept de a ne vărsa sângele pentru apărarea graniţelor vrăjmaşilor noştri, a acelor graniţe, care de veacuri ne sufocă, a acelor graniţe, care sunt ca nişte tăieturi adânci şi dureroase în corpul viu al naţiunii, a acelor graniţe, care dacă nu vom reuşi să le spulberăm, ne vor încătuşa ca zidurile unei temniţe, la umbra cărora viaţa se ofileşte şi se stinge, ce s-a întâmplat atunci o ştim cu toţii! Cum am fost feriţi atunci să nu ajungem nenorociţi şi mici, nedreptăţiţi şi nedemni, asupriţi şi totuşi dispreţuiţi, aceasta va fi o veşnică glorie pentru acei care au avut menirea să o îndeplinească! Instinctul neamului, prin aleşii lui, a vorbit la timp! Instinctul nu se poate însă opri aici, instinctul nu poate să adoarmă, atunci când a trezit sufletul! Şi sufletul românesc, răscolit de amintirile istorice, răscolit de destinul lui măreţ, pe care de-a pururea l-a întrevăzut în zare răscolit de puterea momentului prin care trece, sufletul românesc, mai treaz şi mai sus azi ca oricând, ordonă ca acţiunea să nu întârzie! Problemul care se pune azi României e înfricoşător, dar simplu: sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs, şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare; sau România, mioapă la tot ce e „mâine", cu ochii mari deschişi la tot ce e „azi" nu pricepe şi înlemnită stă pe loc, şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul, unic şi mizerabil, al unei sinucideri vieţuite!

Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă şi mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal; România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e şcoala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susţinut viaţa. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e făţărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restrişte, e întărirea care depărtează vrăjmaşul, e viaţa care cheamă viaţa! Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom şti să-l luăm şi, mai ales, să-l merităm! Pentru Ardeal nu-i viaţă care să nu se stingă cu plăcere; pentru Ardeal nu-i sforţare care să nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimbă, totul se înfrumuseţează, până şi moartea se schimbă: încetează de a fi hidoasă, devine atrăgătoare! Ardealul nu e numai inima României politice; priviţi harta: Ardealul e inima României geografice! Din culmile lui, izvorăsc apele cari au scăldat românismul în istorie: la miază-noapte, Someşul; la apus, Mureşul; la miază-zi, Oltul! De-a lungul Carpaţilor, România de azi se întinde ca o simplă zonă militară a unei fortăreţe naturale, încăpută în mâini străine! Acel care nu se simte tăiat la brâu când priveşte Ardealul, acela nu-i român, acela-i sămânţă străină pripăşită în România, pe vremea când o băteau vânturile din toate părţile!

Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipeşte carne de carne, fără să curgă sânge! Nu se ia Ardealul cu neutralitatea! Neutralitatea şi-a avut rostul, dar şi-a trăit traiul. Şi-a avut rostul, pentru că neutralitatea noastră n-a fost nici calcul, n-a fost nici teamă! Neutralitatea noastră a fost la început zidul definitiv ridicat contra acelora care voiau să ne împingă la o nelegiuire de neam şi de care s-a sfărâmat viziunea lor heraldică: vulturul român purtând în cioc Coroana Sfântului Ştefan; ea s-a transformat apoi în adăpostul din dosul căruia ne puteam pregăti şi puteam aştepta ziua cea mare; neutralitatea a devenit azi pânza de păianjen, pe care cel mai inocent zefir o poate rupe în bucăţi! România nu-şi poate prelungi neutralitatea peste limitele trebuinţelor sale şi mai ales peste limitele demnităţii sale. Un stat nu poate să rămână neutru decât atunci când n-are de cerut; un stat nu poate rămâne neutru atunci când are revendicări de impus, atunci, mai ales, când le-a şi formulat! Aceasta ar însemna sau că nu e în stare să cucerească ceea ce pretinde că e al său, ceea ce e umilitor până la durere, sau că a renunţat de bunăvoie la idealul lui, ceea ce e absurd până la nebunie! Nu se poate ca ceea ce a conceput mintea românească, ca ceea ce a simţit inima românească, să nu poată înfăptui energia românească. Dar nimic nu slăbeşte mai mult energia ca aşteptarea, nimic n-o uzează mai sigur ca neîntrebuinţarea, nimic, în schimb, n-o aprinde până la paroxism ca conştiinţa ei că-i tare şi considerată! Or, de această consideraţiune românismul are azi nevoie mai mult ca oricând. Ce zic? Mai presus de orice! Azi, când cele mai civilizate state au acceptat acest măcel îngrozitor, aceasta pustiire fără exemplu, nu pentru a desfiinţa o naţiune, ci pentru a distruge o concepţiune, nu pentru a întrona o dominaţiune, dar pentru a inaugura o politică, apare clar că nimeni nu se va bucura de roadele noii stări de lucruri, dacă nu s-a arătat demn din vreme, nu numai cu vitejia, dar mai ales cu sufletul! Fără jertfă sângeroasă şi bogată, fără frăţie de arme şi de durere, nicio piatră de graniţă nu se va muta din locul ei! Fără încrederea acelora care ne-au precedat în luptă, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept şi de datorie, fără iubirea sinceră a libertăţii, nu numai a noastră, dar a tuturor, fără o înălţare sufletească susţinută, jertfa noastră oricât de mare ar fi nu poate să-şi dea roadele, pentru că îi lipseşte tocmai aceea ce-i dă fiinţă: valoarea ei morală! De aceea, eu cred că acei ce ne conduc nu vor uita o clipă că ei reprezintă azi mai mult decât dibăcia românească, că ei întrupează azi înalta concepţiune morală a românismului, ca forţă civilizatoare! Şi poate că aceasta s-ar impune mai lesne printr-o atitudine, decât printr-un argument, mai lesne printr-un act de eroism, decât printr-o negociere prelungită. Sau românismul se va dovedi a fi o forţă civilizatoare de prim ordin, şi atunci va triumfa, sau românismul se va dovedi a fi fost numai marca unui egoism laş şi hrăpăreţ, şi atunci el va pieri, cum va pieri, pe urma acestui război, tot ce n-are reazem în drept şi jertfă! Dar ce zic? Românismul să piară? Nu e oare în fiecare din noi dorinţa de jertfă? Nu e în fiecare din noi revoltă pentru nedreptate, dezgust pentru asuprire? Nu dorm în sângele nostru strămoşii care aşteaptă ceasul de a fi deşteptaţi în mărire? Nu, nu va pieri românismul pe urma acestui război; vor pieri numai aceia care nu s-au arătat vrednici de dânsul!"[8]

Notă: Textul face parte din comunicarea expusă în cadrul Sesiunii de Comunicări ŞTIINŢA, ISTORIA, ARMATA şi SERVICIILE SPECIALE ÎN APĂRAREA ROMÂNIEI,12-14 iunie 2015, organizată de Societatea ART-EMIS, A.C.M.R.R. din S.R.I. - Sucursala Vâlcea şi Primăria Prundeni.

- Va urma -
-------------------------------------------------
[1] Cociu Naum, Întrunirea „Acţiunea Naţională" la Ploieşti, în „Universul", 5 mai 1915.
[2] „La Roumanie", 8/21 mai 1915.
[3] În limba română, dispunem, aproape integral, de discursul Instinctul naţional, rostit de Take Ionescu în Parlamentul României, la 16 şi 17 decembrie 1915 - cf. Vasile V. Haneş, Antologia oratorilor români, Socec & Co, Bucureşti, [f.a.], pp. 167-171.
[4] Ardealul. Discurs rostit de dnul Nicolae Titulescu la întrunirea „Acţiunei naţionale" din Ploieşti, ţinută în ziua de 3 mai 1915, 10 p. (din publicaţiile Cercului Studenţesc Prahovean).
[5] Vasile V. Haneş, Antologia..., pp. 172-175.
[6] Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, ediţie îngrijită de George G. Potra şi Constantin I. Turcu; studiu introductiv de George G. Potra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 91-95 (în limba română) şi 96-101 (în limba engleză, prin grija reputatei mele colege, traducătoarea Delia Răzdolescu).
[7] Brâncuşi-Titulescu. Suflete pereche/Âme sœurs/Soul mates, ediţie îngrijită de George G. Potra, Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2012, pp. 33–38 (limba română), 89–95 (limba franceză, traducere de Jean-Yves Conrad), 147-153 (limba engleză, traducere de Delia Răzdolescu).
[8] Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, ediţie îngrijită de George G. Potra şi Constantin I. Turcu; studiu introductiv de George G. Potra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 91-95.

footer