Revista Art-emis
23 august 1944, al doilea Stalingrad al Armatei Române şi al armatelor Axei (3) PDF Imprimare Email
Ion Maldarescu   
Joi, 27 August 2015 08:53

1946 - Monumentul eroului sovietic„Jafurile întreprinse de militarii sovietici din inițiativă personală și pe cont propriu, niciodată sancționate de superiorii lor, aveau un specific care i-a contrariat pe români, deseori frizând nebunia. Confiscau atât automobile particulare, cât și ale statului - au furat până și mașină de serviciu a generalului Aurel Aldea, parcată în față Ministerului de Interne - și, pentru că nu știau să conducă, le făceau țăndări, izbindu-le în primul obstacol din cale. În cazul când reușeau să depășească primul impact, ajungeau la momentul când se epuiza benzină din rezervoare și atunci automobilele erau abandonate și împinse de regulă într-o râpă, unde se făceau praf. Furau sub amenințarea armei caii din gospodăriile țărănești și-i călăreau până când se toceau potcoavele bietelor animale, și când acestea începeau să șchioapete, băteau caii cu violentă pe crupă, îi izgoneau din coloane și-i lăsau de izbeliște. [...] pădurile Codlei foiau de numeroși dezertori din armată sovietică. Aceștia se combinaseră cu trenarzi din armată germană și devastau în neștire toate satele de jur-împrejur. În primele zile ale lui septembrie 1944, totuși, situația promitea să se așeze într-un făgaș nou: colonelul Kalinin a fost desemnat ofițer de legătură al comandamentului Frontului 2 ucrainean pe lângă Marele Stat Major de la București și una din misiunile lui principale chiar asta era, cel puțin teoretic: să ancheteze și să înfrâneze toate conflictele dintre armată de ocupație și civilii și militarii români. Însă, de fiecare data când îi erau prezentate detaliile unor incidente, colonelul sovietic răspundea stereotip: „Nu recunosc culpa Armatei Roșii în provocarea de incidente. Din cercetările sumare întreprinse s-a constatat că aceste nereguli au fost săvârșite de bandiții lui Vlasov și dezertorii români sau germani travestiți în uniforme sovietice". Conform logicii sale, la data aceea, România ar fi trebuit să fie cutreierată de mii de ostași sovietici în maieu și izmene, cărora „dezertorii români sau germania le furaseră vestoanele și pantalonii. Cât privea armată lui Vlasov, această nu se repliase prin România din teritoriile ruse și se află demult în refacere, în nordul Italiei și în Slovenia. Mult mai dureros era faptul că asemenea atitudini erau încurajate și de declarațiile de o lașitate înspăimântătoare ale noilor autorități române. „Armata sovietică - clama un manifest lansat de Grigore Niculescu-Buzeşti, la 13 septembrie 1944 - a fost primită în România în spiritul cel mai amical. Noi ne dăm seamă că, în perioadă operațiunilor militare în curs, mici incidente pot în mod necesar să se producă. Dar noi nu ne așteptăm să le atribuim o semnificație oarecare. Este vorba despre incidente episodice și fără importantă. Guvernul român are profundă convingere că tot ceea ce a fost convenit cu U.R.S.S. va fi integral respectat." Așa „episodice și fără importanţă" cum erau incidentele, au afectat câteva sute de mii de români și pe mulți i-au costat viață. Guvernul român nu convenise nimic cu cel al U.R.S.S.: prevederile așa-zisei Convenții de Armistițiu i-au fost impuse. Și atât de respectate au fost încât am plătit despăgubiri de război de cinci ori mai mari decât cele la care am fost obligați în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944. Totul multiplicându-se până la un nivel incredibil, dacă luăm în considerație și jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic. De asemenea, toate aceste detalii nu se pot întâlni într-o istorie scrisă exclusiv după documente de cabinet, în care destinul unei națiuni este privit de sus, de acolo de unde se estompează tot ceea ce reprezintă un relief. Din astfel de documente aflăm că regele a făcut, că Sănătescu a dres, că Neagu Djuvara a fost trimis la Stockholm, că Emil Ciurea a fost trimis la Ankara și așa mai departe. Însă, despre tragedia adevărată a acestei națiuni încă nu se știe prea mare lucru. Ceea ce încă le permite unor diversioniști contemporani ai politicii românești să sărbătorească ziua de 23 august 1944 drept „o victorie fenomenală împotrivă nazismului", când ea rămâne, în realitate, simbolul celui mai sinistru dezastru traversat de români (ziua trădării naţionale a regelui Mihai - n.n.).

Dorind cu orice preţ să se transforme din personaj de decor, în erou, Regele Mihai a decis să culeagă laurii personali pe seama altora. Cum a fost recompensat pentru trădarea sa? A obţinut doar satisfacţii efemere: U.R.S.S. i-a acordat cea mai mare distincţie sovietică, pe care doar Stalin, Eisenhower, Montgomery şi marii comandanţi sovietici o mai deţineau - Ordinul „Победа" (Victoria). Decretul care însoţea distincţia, menţiona: „Pentru actul curajos al cotiturii hotărâtoare a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă, în clipa în care nu se precizase clar înfrângerea Germaniei, Majestatea Sa Mihai I, Regele României, se decorează cu Ordinul „Победа" Victoria. Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., M. Kalinin, Secretarul Sovietului Suprem al U.R.S.S., Gorkin. Moscova, Kremlin, 6 iunie 1945". Ştind că regelui îi plac motoarele, i-a trimis cadou şi două avioane. În anul 1946 Monumentul Ostaşului Sovietic era dezvelit în prezenţa regelui Mihai I, a premierului Petru Groza, a Anei Pauker şi a altor lideri politici ai vremii, prilej pe care mereu actualul Păstorel Teodoreanu nu l-a ratat. Din respect pentru adevăr şi spiritul vremii, nu putem omite sarcasticul său catren, dedicat evenimentului: „Soldat rus, soldat rus,/ Te-au ridicat atât de sus/ Că liberaşi popoarele Sau fiindcă-ţi put picioarele?"[14]. Cu o „oarecare" întârziere, la 10 mai 1947, ambasadorul S.U.A. la Bucureşti i-a înmânat Regelui Mihai, Medalia şi Decretul „Legiunii Meritului" cu gradul de Comandor, acordate de Preşedintele Statelor Unite, Harry Truman.

În anii 2005, şi 2010 cu prilejul „Zilei Victoriei" asupra Germaniei, ex-regele Mihai a fost invitat la ceremoniile din Piaţa Roşie, prilej cu care a fost decorat de preşedintele rus, Vladimir Putin, cu medalia „60 de ani de la victorie". O altă „Победа", ediţia 2005, ca recunoaştere a serviciilor aduse Uniunii Sovietice, în detrimentul României. În România postdecembristă, cuvântul trădare a fost înlocuit cu găselniţa-surogat defectare. În acest fel trădarea este astăzi promovată, neoficial, ca politică de stat. Fostul suveran, revenit în România după decenii îşi trăieşte ultimii ani de viaţă îndestulat şi condus de alţii, aşa cum şi-a trăit copilăria şi anii tinereţii. Niciodată nu a dat socoteală cuiva, pentru trădarea sa. În timp ce bustul Mareşalului este interzis, în 2013, o piaţă Bucureşti, a primit numele trădătorului de la 23 august 1944 fiind cadorisită şi cu bustul senectuţii sale. Consecinţele acelui nefericit 23 august 1944 s-au repercutat asupra a sute de mii de români, deportaţi sau aruncaţi în închisori, unde doar foarte puţini au mai suprevieţuit. Scriitorul Ştefan Dumitrescu, referindu-se la complotişi, scria: „[...] au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii din istoria poporului român, de când este acesta în vatra sa"... [15]. Generalului Pacepa, care nu pe Ceauşescu l-a trădat, ci şi-a trădat Ţara, printr-o strâmbă hotărâre judecătorească, i-au fost restituite, averea, gradul şi solda pentru serviciile aduse altora. A fost absolvit de orice vină, ba s-au făcut auzite voci demente care îl declară erou... Din păcate, exemplele pot continua.

23 august 1944 reprezintă unul dintre momentele jenante din istoria românilor

Ce n-aş da să-l pot contrazice pe scriitorul Ştefan Dumitrescu care afirmă că „suntem un popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm singuri valorile"? Tot el, referindu-se la acel ruşinos 23 august, scria: „...Mareşalul avea să fie arestat de un puţoi de rege, care nu-şi ştersese nici caşul de la gură... Când au aflat că Regele şi tâmpiţii cu care a făcut el treaba asta, l-au arestat pe Antonescu, ruşilor nu le-a venit să creadă... Ce, ăştia sunt nebuni, îşi bat joc de noi? Cum adică să-l aresteze pe Mareşal şi să ni-l dea legat, pentru ce ne fac ei cadoul ăsta? [...] aşa suntem noi deştepţi în istorie, le facem duşmanilor de moarte cadouri şi tot noi le plătim după aceea. [...] Aceia care l-au arestat pe Mareşalul Ion Antonescu, pentru că, în infantilismul lor au crezut că pentru aceasta li se vor înălţa statui, au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii. Ei s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare".[16] Mai târziu, abjecţia de proces înscenat Mareşalului în 1946 de către aşa numitul Tribunal al Poporului şi derulat sub regie străină, în stilul execuţiilor sumare, a fost „O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă". [17]

Mărturisirea unui participant direct la evenimentele din acele zile nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării şi nici nu poate lăsa loc pentru interpretări. Este greu de crezut că din Arhivele Naţionale şi Arhiva M.Ap.N. încăpute - cu voia guvernanţilor - pe mâna unor alogeni, de aceeaşi etnie cu cei care s-au aflat la cârma Ţării după '44, direct interesaţi să ne şteargă istoria, vor mai rămâne câteva picături din uleiul adevărului... şi vor putea străbate până la suprafaţa apelor tulburi ce au inundat România. „Distrugerea catastrofală a economiei româneşti după 1948 s-a produs din cauza conducerii sistemului economic de către o gaşcă de diletanţi şi de incompetenţi imbecili. Ulterior, după ce economia românească devenise competiţională şi constituia - în unele domenii - o concurenţă serioasă, în anii postdecembrişti economia centralizata a fost înlocuita cu un capitalism salbatic, nociv, iar diletanţii de odinioară înlocuiţi cu alţi diletanţi, pe deasupra necinstiţi, totalmente lipsiţi de spirit obştesc şi fără nicio urmă de patriotism" [...] Un adevărat sport naţional a devenit fuga de realitate, practicată începând de la Cotroceni până la ultimul funcţionăraş din provincie. Cu demagogie şi apeluri de renunţări adiţionale ale populaţiei, factorii de decizie caută să câştige timp. Timp în care, oricum nu vor realiza nimic, prelungind doar agonia economică şi politică din prezent. Nimeni nu ştie ce trebuie făcut, dar toţi fac câte ceva, ca să se afle în treabă"[18]. Trăim astăzi efectele bombelor întârziate, plantate după sângerosul şi maleficul - pentru români - decembrie 1989, când România este tratată conform statutului pe care l-a obţinut: stat-colonie, unde minoritatea dictează majorităţii, iar valorile naţionale sunt denigrate şi puze la zid.
- Va urma -
Grafica - Ion Măldărescu
------------------------------------------------------
[14] Păstorel (Al. O. Teodoreanu), Bahice și politice, antologie de G. Zarafu, Editura Victor Frunză, București, 1996, p. 34.
[15] Ştefan Dumitrescu, Delirul vol. II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004, p. 433, 435.
[16] Ibidem
[17] Ibidem
[18]Wilfried Lang, Politică şi petrol, Bad Mergentheim, 15 septembrie1998.

footer