Revista Art-emis
De la Războiul uitat la Marele Război pentru Apărarea Patriei (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Joi, 20 August 2015 17:25

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, art-emisAşa cum remarcă mai mulţi analişti politici, atitudinea tranşant antibolşevică a preşedintelui Vl. Putin este de natură să pericliteze serios consensul creat în conştiinţa istorică a populaţiei Federaţiei Ruse, plasându-se de asupra împărţirii tradiţionale a societăţii ruse în liberali şi patrioţi[56]. Conform opiniei aceloraşi analişti, un pas atât de îndrăzneţ pe cât şi de riscant al unei persoane care are obligaţia constituţională de a menţine şi consolida consensul social, ar avea mai multe explicaţii. Precum consideră politologul Boris Mejuev, după toate probabilităţile, lui Vl. Putin îi este mai familiar, inclusiv la nivel psihologic, patriotismul gardiştilor albi: sunt fapte notorii simpatia sa faţă de personalitatea generalului alb Anton Denikin (1872-1947), la fel şi pasiunea faţă de filozofia lui Ivan Ilyin (1883-1954). Datorită acestui fapt, Vl. Putin acuză bolşevicii exact în maniera în care o făceau gardiştii albi, anume de ratarea şansei reale de a împărtţi cu Aliaţii victoria comună în războiul mondial. „În cazul în care Rusia s-ar mai fi menţinut un an, noi, - comentează politologul B. Mejuev, - am fi stat la masa învingătorilor din Versailles, iar strâmtorile Mării Negre ar fi fost ale noastre"[57]. Pe de altă parte, în opinia aceluiaşi politolog, este probabil ca în intervenţia din Consiliul Federaţiei Ruse să se fi manifestat, involuntar, „europenismul alb" al preşedintelui, în variantă nordică, „peterburgheză" şi foarte specifică: „părăsind rândurile Antantei şi semnând pace separată cu nemţii, Rusia s-a auto-exclus din lista marilor puteri europene. Rolul de hegemon al lumii europene a fost preluat de S.U.A., iar astăzi Rusia are de suportat consecinţele acelei prime catastrofe geopolitice, care le-a determinat pe toate cele care au urmat [...]"[58]. Aşadar, din cele expuse reiese cu toată claritatea, că reflecţiile istorice ale preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, asupra unor procese şi evenimente produse acum un secol, nu au fost nicidecum o improvizare spontană, ci un act politic bine gândit, urmărind preponderent sau chiar exclusiv o mai comodă şi avantajoasă plasare a Rusiei în conjunctura geopolitică şi geostrategică a lumii contemporane. În cazul în care s-ar fi urmărit, cu adevărat, elucidarea de pe poziţiile adevărului istoric a evenimentelor din anii Primului Război Mondial, afirmaţia la cel mai înalt nivel politic privind „înalta trădare naţională comisă de guvernul bolşevic în anii 1917-1918" ar fi avut drept consecinţă practică scoaterea mumiei lui Lenin din Mausoleu şi înhumarea acestuia, la fel cum a procedat Nikita Hruşciov cu mumia lui Stalin.

În aceeaşi cheie şi în aceiaşi termeni judecă şi o parte considerabilă a actualei clase politice din Rusia, cu pondere importantă în elaborarea şi promovarea „noii politici istorice" de cultivare a „adevăratei memorii istorice şi demnităţii naţionale". Bunăoară, dr. V.R. Medinski, ministrul Culturii al Federaţiei Ruse şi preşedintele Asociaţiei militar-istorice din Rusia, pronunţându-se în cadrul unei Conferinţe prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial, a evocat participarea Rusiei ţariste la prima conflagraţie mondială exact în termenii în care era descrisă, în mod obişnuit în fosta istoriografie sovietică, lupta U.R.S.S. împotriva Germaniei lui Hitler, - altfel spus, de „salvatoare a păcii şi civilizaţiei împotriva războiului şi barbariei". Rusia, consideră V.R. Medinski, s-a implicat în Primul Război Mondial exclusiv pentru a-şi proteja şi apăra „fraţii de sânge sârbi, ameninţaţi de o catastrofă naţională şi de înrobire faţă de animalele de pradă europene"[59]. Intrând în acel război, afirmă în continuare V.R. Medinski, „eforturile Rusiei nu au ieşit în afara intereselor ei tradiţionale în Balcani" - de „obţinere a controlului asupra Strâmtorilor Mării Negre şi de apărare a locurilor sfinte din Palestina". Cu toate că este, practic, imposibil de demonstrat acest lucru, V.R. Medinski consideră că, „fără participarea Rusiei la Primul Război Mondial, Marea Britanie şi Franţa ar fi decăzut la statutul de puteri europene de mâna a doua"[60]. La fel de ambigue şi contestabile sunt şi încercările recente ale unor istorici ruşi de reevaluare a evenimentelor Primului Război Mondial, prin prisma reflecţiilor preşedintelui Vl. Putin asupra subiectelor în discuţie. Constituind, în esenţă, un proces firesc, necesar şi obiectiv, rescrierea periodică a istoriei Primului Război Mondial nu poate merge, totuşi, aşa cum procedează unii istorici ruşi, până la a transforma Rusia din ţară învinsă în ţară învingătoare în acel război. În plus, de cele mai multe ori, rescrierea istoriei Primului Război Mondial este însoţită de interpretarea voluntară sau reeditarea unor teze perimate ale istoriografiei sovietice privind procesele derulate în acei ani în guberniile neruse de la periferia Imperiului ţarist, inclusiv în Basarabia.

Dacă până la 1991, majoritatea covârşitoare a istoricilor ruşi criticau în cor „istoriografia burgheză" a Primului Război Mondial de pe poziţiile ideologiei oficiale marxist-leniniste, astăzi, aceiaşi istorici, „eliberaţi" de dogmele acesteia, găsesc posibil să facă totalmente abstracţie de lucrările esenţiale ale lui K. Marx şi Fr. Engels, în încercările lor de justificare a politicii anexioniste a Rusiei ţariste în secolul al XIX-lea, prezentând-o drept „protectoare" a popoarelor creştine din Balcani. Anume într-o astfel de manieră nepermisă procedează amintitul deja istoric sovietic-rus V.N. Vinogradov, care în anii '60-'70 cerea cu insistenţă „colegilor" săi români să se menţină strict pe poziţiile marxist-leniniste în interpretarea evenimentelor Primului Război Mondial, în timp ce astăzi, făcându-se a „uita" de lucrările lui Marx şi Engels, afirmă cu seninătate dezarmantă, cum că „războaiele dintre anii 1827-1828, 1853-1856 (Războiul Crimeii) şi 1877-1878 s-au desfăşurat nu sub semnul cuceririlor teritoriale, ci sub cel al eliberării popoarelor ortodoxe din Balcani de sub jugul otoman"[61]. Mai mult ca atât, în susţinerea opiniei sale fanteziste, V.N. Vinogradov invocă o oarecare circulară din anul 1863 adresată ambasadelor şi misiunilor străine din Rusia, în care acestea erau asigurate că „nu avem nevoie de cuceriri [...], nu avem de gând să exercităm presiuni asupra vecinilor, ne sunt străine planurile ambiţioase de supremaţie, nu ne amestecăm în treburile altora, dorim să trăim în ţara noastră, înălţată şi dezvoltată în spiritul ideilor înalte exprimate de suveran încă din ziua urcării sale pe tron"[62]. În opinia lui V.N. Vinogradov, anume respectiva circulară reflectă „politica reală a Rusiei în direcţia Balcanilor", şi orice alte opinii nu sunt decât „defăimări" aduse Rusiei de către M.N. Pokrovski şi „scorneli care şi azi circulă prin paginile unor publicaţii străine"[63].

Se creează impresia, că V.I. Lenin nici nu ar fi calificat Rusia ţaristă drept o „închisoare a popoarelor". De parcă nu ar fi existat Convenţia de la Bucureşti din 4/16 aprilie 1877, prin care Guvernul României asigura armatei ruse libera trecere şi tratamentul rezervat armatelor amice (art. 1 al Convenţiei), iar guvernul imperiului rus „se obliga a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a României" (art.2)[64].Este de reţinut că respectiva Convenţie ruso-română din 4/16 aprilie 1877 era semnată în perioada, în care V.N. Vinogradov susţine că „teritoriul Rusiei atinsese apogeul puterii", şi „fiecare palmă (nouă.- n.n.) de pământ ne slăbeşte"[65]. Admitem. Atunci, cum se explică faptul că în octombrie 1878, după semnarea Tratatului de pace de la Berlin, „porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma Tratatului de la Paris din 1856", a fost aşezată „sub sceptrul binefăcător al ţarului"?[66]. Şi nu era doar „o palmă nouă de pământ", ci tocmai trei judeţe! Oare acea anexare nu a slăbit Rusia ţaristă?

Din păcate, amintitul autor evită să spună şi sub ce fel de semn s-a produs războiul ruso-turc din 1806-1812 (de parcă nici nu s-ar fi produs vreodată!), - sub cel al cuceririlor teritoriale, sau al „eliberării popoarelor ortodoxe din Balcani de sub jugul otoman"? Nu invocă nici opinia lui K. Marx în această privinţă, care aprecia, fără echivoc, că „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române"[67]. Face abstracţie de faptul că Fr. Engels a acuzat în mod expres Rusia ţaristă de a fi comis în 1812 un rapt, de a-şi fi însuşit un teritoriu în virtutea exclusivă a raportului de forţe favorabil ei: „aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă numele de ruşi, aici avem de-a face, pur şi simplu, cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu, cu un jaf"[68]. Este indiscutabil că V.N. Vinogradov omite cu bună ştiinţă analiza temeinică a politicii expansioniste a Rusiei ţariste, efectuată de către Friedrich Engels, care menţiona, profetic, încă la finele secolului al XIX-lea, că „ziua socotelilor", când Rusia „va trebui să restituie (...) enormele proprietăţi furate", va veni inevitabil[69]. În fine, sub ce fel de semn, – al „eliberării" sau al „transformării Mării Negre într-un lac interior rus"[70], – s-au produs cele 10 invazii ale armatei ţariste în teritoriul naţional al României, timp de peste două secole (din 1711 şi până în 1916), producând patru modificări ale graniţei sale răsăritene?[71].

Apreciată la modul general, istoriografia rusă a Primului Război Mondial a făcut progrese incontestabile de la 1991, reuşind să depăşească o serie de clişee ale propagandei oficiale din perioada sovietică. Cât priveşte revirimentul aşteptat al studiilor istorice despre anii 1914-1918, de felul spectaculoaselor reconsiderări produse în Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia sau SUA, care să schimbe în profunzime aspectul istoriografiei ruse a Primului Război Mondial, acesta se lasă, încă, aşteptat. Unii autori consideră, pe bună dreptate, că, „mai mult decât sfârşitul comunismului, căderea imperiului mutilează identitatea rusă", în sensul că „problema naţionalismului rus şi potenţialul său agresiv vin din faptul că acest naţionalism actual nu poate invoca nici un argument puţin contestabil" [72]. Dubla ruptură cu comunismul şi cu imperiul alimentează un sentiment de umilinţă şi de pierdere nu numai la nivelul elitelor politice, ci şi la cel al elitelor intelectuale din Rusia contemporană. Din care motiv, o spectaculoasă schimbare la faţă a istoriografiei ruse, în ansamblul ei, reprezintă un proces lung, anevoios şi dureros, posibil a îngloba mai multe generaţii de istorici.
------------------------------------------
[56] Почтить проигравших. Политолог Борис Межуев – о том, как исторический опыт может помочь решить нынешние внешнеполитические проблемы // www.izvestia.ru/news/528844
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] Великая война: сто лет / Под ред. М.Ю. Мягкова, К.А. Пахалюка. Москва; Санкт Петербург: Нестор-История, 2014. С. 6.
[60] Ibidem.
[61] V.N. Vinogradov (Moscova), Noi abordări ale istoriei Primului Război Mondial în Rusia, în „Magazin istoric", anul XLVIII, serie nouă, nr. 9 (570), septembrie 2014, p. 46-47.
[62] Ibidem, p. 47.
[63] Ibidem.
[64] Dinu C. Giurescu, Rudolf Dinu, Laurenţiu Constantiniu, O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti (1862-1947), Monitorul Oficial R.A., Bucureşti, 2011, p. 27.
[65] V.N. Vinogradov (Moscova), Noi abordări ale istoriei Primului Război Mondial în Rusia, în „Magazin istoric", anul XLVIII, serie nouă, nr. 9 (570), septembrie 2014, p. 47.
[66] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p. 90-91.
[67] Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), Editura Moldova, Iaşi, 1995, p. 38.
[68] Фридрих Энгельс. Внешняя политика русского царизма // Маркс К. и Энгельс Ф. Сочинения. Том 22. Москва, 1988. С. 31.
[69] Cf. Ion M. Oprea, România şi Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 149.
[70] Vezi: Antony Babel, La Bessarabie. Étude historique, éthnographique et économique, Librairie Félix Alcan, Paris, 1926, p. 29.
[71] Vezi: Ion M. Oprea, România şi Imperiul Rus. 1900-1924. Vol. I, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 15.
[72] Zaki Laïdi, Un monde privé de sens, Fayard, Paris, 1994, p. 90-91.

footer