Revista Art-emis
Culele de la Măldăreşti PDF Imprimare Email
Ciprian Rus   
Joi, 30 Iulie 2015 15:16

Cula GreceanuPoveşti din vremea lui Pazvante Chiorul

Caimacani şi jupâni, haiduci şi panduri, firmane şi maziliri, haraci şi zaharea, pezevenchi, peşcheş şi bacşiş... Din această lume pestriţă, balcanizată, înghiţită de fumul gros, rămas în urma jafurilor otomane, s-au născut cele mai impresionante monumente de pe cuprinsul Olteniei: culele cele mândre ale marilor boieri de odinioară. Veritabile turnuri de apărare, în caz de primejdie, dar şi locuri de aleasă desfătare pe timp de pace, culele ascund, între pereţii lor groşi, poveşti uitate din istoria noastră.

De la crimă la blestem

Trecuseră doar câţiva ani de la trădarea şi uciderea mişelească a lui Constantin Brâncoveanu şi a pruncilor lui, când sângele scurs pe nedrept se întorsese ca un blestem asupra câmpiei Valahiei, din Dobrogea şi până spre Cazanele Dunării. Valuri şi valuri de domnitori aduşi din Fanar se schimbau după pofta sultanului, puşi care mai de care pe căpătuială, cât se poate de repede, pentru că nu ştii niciodată când îţi calcă pragul solul de la Stambul şi-ţi aruncă batista neagră pe umăr, trimiţându-te la mazilire... Poporul e înrobit, marile familii pământene sunt ţinute la zid, birurile seacă ţara, iar răufăcătorii îşi fac de cap. Sunt vremuri de scrum şi bocet, vremurile din care moştenim, până azi, stricăciunea, peşcheşul, bacşişul şi mita. Legea bunului plac domneşte pretutindeni, răzbunarea e la îndemâna oricui poate pune mâna pe o furcă sau pe un pistol. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Ţara Românească e terorizată de soldaţi şi de aventurieri otomani veniţi peste Dunăre dinspre Vidin. „Mahalale întregi fură pustiite, casele locuitorilor sparte şi jefuite, tinerii puşi în fiare şi trecuţi în robie peste Dunăre", se plâng nişte boieri craioveni în scrisorile către cei apropiaţi. De teamă ca nu cumva să stârnească mânia sultanului sau a vreunui paşă, autorităţile se prefac doar că luptă cu tâlharii, şi trupele domneşti trag focuri în aer când se confruntă cu ei. Şi răul n-are odihnă. Nici măcar Dunărea nu i se poate împotrivi. Din sudul ei năvălesc noi hoarde de hoţi, cârjaliii şi pazvangiii, protejaţi de-ai lui Pasvant-Oglu, temutul paşă de Vidin, cel căruia i se dusese buhul că nici sultanului nu-i ştia de frică. Oamenii lui Pasvant vin iarna, peste apa îngheţată, şi vara, pe secetă, când e fierbinţeala mai mare şi Dunărea secătuită. Trec prin foc şi prin glonte tot ce le iese în cale, lăsând nori negri de fum şi de suferinţe în urma lor. Răzleţe la început, raidurile ajung, repede, până la poalele Carpaţilor, prin părţile Ocnelor Mari şi ale Vâlcii. Atât de mare e teroarea, că numele crudului paşă de Vidin rămâne până azi, după mai bine de 200 de ani, în memoria oamenilor: „vremea lui Pazvante Chioru"... „Consider de datoria mea să raportez Majestăţii Voastre că mult înainte de venirea mea aici au fost constatate în aceste Principate jafuri efectuate, după cum se observă până acum, prin atacul săvârşit asupra caselor locuitorilor şi atacul la drumul mare. Pe cât se poate constata, această samavolnicie este săvârşită de către [...] cârjalii trecuţi împreună cu bulgarii de pe malul drept al Dunării", îi scrie, la 1811, într-un raport secret, de la Bucureşti, generalul rus Mihail Kutuzov, ţarului Alexandru I. Aflat în Muntenia ca să lupte cu turcii, generalul e uimit de jafurile cărora autorităţile muntene erau incapabile să le dea o replică pe măsură şi promite ţarului să trimită el însuşi nişte soldaţi ruşi, să-i mai potolească pe netrebnici. Dar situaţia era încă mai gravă de cum reiese din adresarea diplomatică a lui Kutuzov. Unii boieri plătiseră cu viaţa, alţii îşi pierduserăOlga Greceanu, art-emis agoniseala, alţii îşi văzuseră smulse şi duse, în robie, din faţa ochilor, fiicele ori nevestele, pe care doar cei cu noroc şi le-au putut răscumpăra mai apoi, îndatorându-se greu. Cuţitul ajunsese la os. Fără să mai aştepte vreun ajutor din partea stăpânirii, boierii şi meşteşugarii cu stare hotărăsc să se apere singuri, cu sprijinul puternicelor mânăstiri din zonă. Îşi transformă conacele în cetăţi şi ogrăzile în câmpuri de luptă. Întăresc zidurile, sapă fântâni în beciuri, scobesc metereze în pereţi, zăvorăsc uşile cu meşteşug şi se pun, îndârjiţi, în spatele flintelor armate pentru foc. Alţi boieri îşi ridică veritabile turnuri de apărare pe moşiile lor, în care să-şi poată dosi averile şi în care să-şi poată apăra viaţa în faţa atacurilor banditeşti ale turcilor.

Palatele olteneşti, unicate de frumuseţe, cu paşaport pentru toate vămile lumii şi ale timpului

Când vorbim despre cetăţi de apărare, imaginaţia ne zboară la fortificaţiile săseşti din Ardeal. Nordul Olteniei nu e cu nimic mai prejos. Zeci de bastioane, care puteau adăposti familii întregi, răsar, în numai câteva decenii, de-a lungul văilor dintre dealurile Valahiei Mici. Lumea le-a zis „cule", de la turcescul „kule", care înseamnă turn. Întreaga peninsulă balcanică era înţesată de asemenea „kule", din Albania până în Bosnia. Numai că, în Oltenia, geniul locului şi meşteşugul pietrarilor a transformat culele în adevărate palate, în frumuseţea cărora se îmbină tradiţia populară, cu stilul brâncovenesc. Un fel al istoriei de a răscumpăra suferinţa prin unicate de frumuseţe, cu paşaport pentru toate vămile lumii şi ale timpului. Amplasate strategic pe dealuri înalte, de unde se vedeau zările cele mai îndepărtate, culele din Oltenia, atâtea câte au mai rămas, baricadează, prin minunata lor frumuseţe, viitura de derizoriu şi de urât a secolelor pe care le-au prins, de „pe vremea lui Pazvante" încoace. Câte au scăpat prădăciunii pazvangiilor şi cârjaliilor, câte au rezistat decăderii unora dintre familiile boiereşti, câte au fost cruţate de ura comuniştilor faţă de „elementele burgheze" şi, mai încoace, câte au supravieţuit ignoranţei statului şi dezinteresului general faţă de valorile naţionale, culele din Oltenia sunt, fiecare în parte, în semeţia lor tragică, o dovadă că istoria românilor nu e scrisă numai cu puşca, ci şi cu sufletul şi cu dragul pentru frumos. Din flacăra flintei şi din colbul ridicat de Tudor Maldăr şi tătăroaicaarmăsarii bandiţilor, din drama jupâneselor ascunse cu ţâncii în podul caselor şi din îndârjirea marilor boieri de a-şi apăra avutul, din teama de ziua de mâine şi din credinţa în grija bunului Dumnezeu, s-au născut nişte adevărate minuni: culele din Valahia Mică. Pecetluite, uneori, şi de mari iubiri.

Dragoste în timp de război

Pe o vreme ca asta îşi va fi pierdut urma şi mândrul Tudor Maldăr, din calea tătarilor care căutau să-l jupoaie de viu, pentru că izbutise să evadeze, ducând-o cu el, în şa, şi pe preafrumoasa fiică a hanului. Căpitan de oaste al lui Mihai Viteazul, fusese prins de duşmani după moartea domnitorului şi predat prizonier hanului tătar. Fiica hanului, văzându-l pe Tudor aşa de chipeş şi de mândru, se îndrăgosteşte de el, îl eliberează pe ascuns şi fug împreună la Cula de la Măldăreşti, ridicată de Nan Paharnicul. Istorie înmiresmată de dragoste... După ce se vor fi luptat şi luptat cu tătarii, până i-au văzut duşi, Tudor şi tătăroaica lui au trăit o poveste de iubire cum există doar în poveşti. Suntem chiar în Cula Greceanu, ridicată pe locul vechii case a lui Nan Paharnicul, iar în faţa noastră, în fosta sală de oaspeţi de la primul etaj, într-o cămăruţă transformată în loc de rugăciune, prin harul divin al pictoriţei Olga Greceanu, Tudor şi tătăroaica sa ne ies în cale zâmbitori şi înveşmântaţi în culori. Sunt zvelţi şi senini, ca nişte mucenici, el cu părul auriu, revărsat peste mantia cu fireturi dichisite, ea cu flăcări în ochi, o minune de femeie! Ţin în mâini, cu mare grijă, cula care le-a fost pavăză de atâtea ori, la greu, cula care le-a vegheat nopţile de iubire. Şapte copii i-a făcut frumoasa tătăroaică lui Tudor Maldăr, toţi vrednici şi neînfricaţi, care au dus mai departe faima Măldăreştilor, ale căror averi se întindeau din crestele munţilor până la Dunăre. Se zice că aveau atâta bănet, încât îl păstrau în grămezi, „maldăre" mari de aur, de unde li se trage şi numele, păstrat până azi.

Cula Greceanu - Cula lui Tudor Maldăr

Dintre toate culele olteneşti, Cula Greceanu (construită de familia Măldăreştilor, cula a fost dată ca zestre unei fete a Măldăreştilor, căsătorită cu un băiat din familia Grecenilor - n.r.) este cea mai spectaculoasă. „Aveţi mare noroc să o mai puteţi vedea, pentru că în curând va fi scoasă la vânzare Cula greceanu de la Măldăresti - Detaliu, Olga Greceanu de către proprietara care a câştigat-o la tribunal", îmi spune, cu amar în glas, ghidul de la Complexul Muzeal Măldăreşti. Uşa grea, din lemn masiv, se deschide scârţâind a mister şi ne invită să păşim în universul fabulos al boierilor olteni de-altădată. O scară abruptă, cioplită din bârne groase, fixate în zidărie, duce spre primul etaj. Totul e croit cu o ingeniozitate uluitoare, pentru a transforma o simplă casă de locuit în cetate de apărare. Până şi intarea în culă are secretul ei, căci uşa cea mare şi impozantă duce, de fapt, în beciul care nu comunică cu etajele superioare, în vreme ce adevărata intrare este mascată discret şi apărată de metereze scobite în zid. Patru camere se află la primul etaj: un mic vestibul, două camere mari - una tăvănită cu bârne groase, alta boltită în zidărie - şi o altă cameră, mică, iatacul. Bunul gust e prezent peste tot, de la mobilierul simplu şi practic, până la covoare şi cuverturi, minunate ţesături olteneşti, de la dichisul ferestrelor şi până la frumuseţea sobelor olteneşti, izvodite de imaginaţia populară. Spre etajul doi, ajungi pe o scară de lemn dreaptă, care duce în pridvor. De aici privirea se pierde în depărtare, până hăt, departe, pe văile Luncavăţului, Bistriţei şi Oltului, pe unde veneau, odinioară, cetele de tâlhari. Alături de pridvor e o cameră îngustă şi întunecoasă, în care se pătrundea printr-o scară dreaptă şi detaşabilă, ce avea la capătul de sus un chepeng, care se zăvorea printr-un drug masiv din lemn. O mică sobiţă şi un pat solid. Atât. Aici se refugiau femeile şi copiii în timpul asalturilor şi tot aici erau ascunse obiectele cele mai de preţ! Pe lângă marea sa valoare istorică, Cula Greceanu moşteneşte azi şi rafinamentul artistei Olga Greceanu, care a locuit în ea o bună parte a vieţii. Ei îi datorăm frescele din camera de rugăciune de la primul etaj, acolo unde, inspirată din tabloul votiv al bisericii din apropiere, pictoriţa a zugrăvit întreg neamul Măldăreştilor, de la bătrânul Nan şi frumosul Tudor al tătăroaicei, până la vrednicii boieri de mai încoace, jupân Gheorghe Măldărescu şi jupâniţa Eva. Se ştie că, după moartea lui Gheorghiţă, jupâniţa Eva a rămas singură şi a trăit până în al 90-lea an de viaţă. Era în 1830, atunci când se consemnează şi ul¬tima lovitură asupra Culei Greceanu...

Cula Duca din Măldăreşti

Cula Duca, Măldăreşti şi uşa Culei GreceanuE un ianuarie amorţit în Oltenia. Din loc în loc, pe la colţuri de gard şi la poalele copacilor seculari, mici mormane de omăt înnegrit amintesc de gerul Crăciunului. Plouă mărunt dar aprig, iar ropotul ploii pe tablele caselor sună, din depărtare, din vârf de deal, ca tropăitul unor cai înfierbântaţi, înhămaţi la negurile repezi ce se aştern peste vârfurile brazilor celor mai semeţi. Totul se înceţoşează în zare, totul devine părere. Acum vezi o biserică, acum nu mai e, înghiţită cu totul de pâcla deasă ce se prinde în joc cu imaginaţia ta şi cu legendele pe care le auzi, aici, la tot pasuL.

Moarta de lângă lada cu bani

Era într-o zi, pe înserate, se pregătea de ploaie. Jupâniţa Eva se retrage mai degrabă în iatacul ei, aprinde lumânarea de la Paşti şi îngenunchează în faţa icoanei. Deodată, aude glasuri de oameni străini şi i se pare că bate cineva la uşă. Zăvoarele erau puse şi uşile încuiate, dar tot o cuprinde frica. Strigă după ajutor, dar rudele din cula de peste drum nu au cum să o audă, din cauza vijeliei. La un moment dat, uşa de intrare cedează sub loviturile tâlharilor. Jupâniţa fuge în camera de alături şi, prin uşa din dos, iese în curte, fugind spre grădina din vale. Un fulger luminează, însă, noaptea, iar tâlharii o văd. O prind şi o târăsc în casă. Dar nu apucă să caute cheile de la lada cu bani, când jupâneasa înţepeneşte în mijlocul casei, cu ochii ieşiţi din cap. Murise, aţintindu-şi duşmanii cu chip vânăt şi fioros. Povestea spune că hoţii s-au speriat atât de tare, încât au fugit ca nişte năluci în noapte...

„Ultima mare lovitură dată Culei Greceanu", sună explicaţia oficială de azi, dar adevărul e altul. Când au venit comuniştii la putere şi s-au înstăpânit peste culă, primul lucru pe care l-au făcut a fost să dea cu un strat gros de glet peste pereţii pictaţi de Olga Greceanu. Un pic de frică de Dumnezeu vor fi avut, de vreme ce au lăsat, totuşi, un tablou, în care apare biserica din Măldăreşti, ctitoria lui Gheorghe Măldărescu şi a jupâniţei Eva. Dar şi peste acest tablou au prins o hartă mare, pe care aveau să bifeze marile realizări ale epocii. Dar marea lovitură abia urmează. Ea se va da acum, în 2015, când statul asistă indiferent şi apatic la iminenta ieşire a Culei Greceanu din patrimoniul său. În urma unor îndelungi procese, fiica adoptivă a Olgăi Greceanu, doamna Mileta Anghel Greceanu, a câştigat în instanţă vechea culă. Deşi avea drept de preempţiune pentru cumpărarea culei, statul român nu a depus nicio ofertă directă. Iar cum perioada de 5 ani în care Consiliul Judeţean Vâlcea s-a angajat să plătească chirie a expirat, proprietara a anunţat scoaterea la vânzare a Culei Greceanu! Cea mai frumoasă culă din ţara noastră poate încăpea, în orice moment, pe mâna unui aventurier, căruia să nu-i pese de istoria noastră şi care ar putea-o lăsa în paragină, fără să rişte absolut nimic! Vremii îi pasă, însă, de drama locului. Ca într-o piesă shakespeariană, ploaia se înteţeşte tot mai tare şi neguri grele coboară din cer. Dosim aparatele foto sub gecile impermeabile şi mai tragem două cadre. Apoi cula dispare în ceaţă, ca o părere...

Între fală şi ruină

„Între fală şi ruină", aşa se numeşte ultima lucrare de mare anvergură dedicată culelor din ţara noastră, fără nicio legătură cu statul, apărută sub egida „Igloo Patri¬moniu". Arhitecţi eminenţi, autorii lucrării au inventariat peste 20 de cule din Mehedinţi, Gorj, Dolj, Olt, Teleorman, Argeş şi Vâlcea, la 8 ani după ce realizaseră, deja, o lucrare similară. Ce i-a făcut să revină pe acelaşi subiect? „Sentimentul că trebuie făcut ceva, fie şi numai o Cula Greceanu de la Măldăreşti-interiorcarte!, câtă vreme încă se mai poate, a devenit extrem de puternic, iar revizitarea culelor la distanţă de 8 ani a justificat cele mai negre temeri şi cele mai sumbre pronosticuri", spune arhitectul Bruno Andreşoiu. „Cula Crâsnaru de la Groşerea stă să cadă la prima ploaie mai sănătoasă, Cula Săvoiu din Larga e într-o stare deplorabilă, Cula Zoiţa din Şiacu e abandonată, pode¬lele au cedat, iar zidurile stau să cadă şi ele. Cula din Drugănescu nu mai are nicio şansă dacă nu se întreprinde ceva urgent, Cula Sultănica de la Şuici nu mai are acoperiş, e deja amintire, la fel ca multe alte cule abandonate, din care nu a mai rămas de furat nicio uşă şi niciun cui". Secolele au trecut, iar locul cârjaliilor şi pazvangiilor a fost luat de politrucii de mai ieri şi de cei de azi. Armele lor nu sunt flinta şi pistolul, ci ignoranţa şi dezinteresul. Zeci de cule au dispărut, după 1800, şi alte câteva zeci stau să cadă, dacă nu se face nimic pentru salvarea lor...

Conacul din Beneşti

Din fericire, mai sunt şi excepţii în lumea în care trăim. Există şi situaţii fericite, pe care specialiştii le promovează ca exemple de bună practică. Renovat recent de către proprietarul său, omul de afaceri Valentin Ionescu, descendent al marii familii a Otetelişenilor, conacul din Beneşti e unul dintre exemplele că se poate, dacă se vrea cu adevărat. Aşezat în mijlocul unei frumoase moşii, conacul respiră şi azi, după câteva sute de ani, aerul aventuros al vremurilor de odinioară... Zece ani a durat restaurarea conacului de la Beneşti, pentru că proprietarii au insistat să fie respectate întocmai planurile de restaurare din 1964, găsite în arhivele din Vâlcea, iar materialele folosite au fost cele caracteristice epocii. „După renovare, am decis că porţile conacului vor fi deschise acţiunilor cu direcţie culturală şi artistică, continuare firească a moştenirii lăsate de Iordache, Grigore, Petrache Poenaru şi alţi Otetelişeni. Pentru asta, am înfiinţat şi «Fundaţia Domeniul Otetelişanu», care administrează toată moşia şi produce evenimentele culturale", spune Valentin Ionescu. „Astfel de construcţii reprezintă mai mult decât o casă, o reşedinţă, căci ele, împreună cu povestea lor, marchează istoria noastră, ca popor. E păcat să ţii doar pentru tine, dintr-un egoism mic, o astfel de amintire a istoriei. Apoi, noi suntem doar «chiriaşi», trecători prin casă, care a rezistat peste 300 de ani şi va rezista şi după noi".
Fotografii şi grafică - Ion Măldărescu

footer