Revista Art-emis
De la Războiul uitat la Marele Război pentru Apărarea Patriei (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Luni, 27 Iulie 2015 13:34

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău, art-emisIstoria Primului Război Mondial ca instrument al noii politici imperiale a Federaţiei Ruse (1999-2015)

Începând cu primii ani ai noului secol şi noului mileniu, în istoriografia rusă se remarcă o tendinţă tot mai pronunţată de interpretare a evenimentelor şi proceselor din cadrul Primului Război Mondial prin prisma Marelui Război pentru apărarea Patriei. În 2004, bunăoară, istoricul Serghei Vl. Volkov a publicat un studiu cu titlul „Războiul uitat", în care menţiona că contemporanii Primului Război Mondial îl defineau drept Marele Război, în timp ce în fosta Uniune Sovietică, Primul Război Mondial s-a pomenit nu numai „în umbra" celui de-al Doilea Război Mondial, ci chiar a fost dat uitării[1]. Totodată, fără să fi cedat cu nimic în privinţa pagubelor umane şi materiale pe care le-a cauzat, Primul Război Mondial a avut, în opinia autorului, o importanţă chiar mai mare asupra destinelor omenirii, comparativ cu cel de-al Doilea Război Mondial, astfel încât afirmaţiile potrivit căror „secolul al XIX-lea s-a încheiat în 1914", respectiv, „epoca contemporană a început odată cu declanşarea Primului Război Mondial", sunt în întregime justificate. Cu referire expresă la destinele Rusiei ţariste, autorul întrevede un mare şi crud paradox: membru foarte important al Antantei victorioase, care a contribuit enorm la obţinerea victoriei finale şi care şi-a salvat, de atâtea ori, aliaţii în cele mai dificile momente, „a fost, cu toate acestea, nu numai lipsit de roadele victoriei, ci chiar a dispărut ca stat, a fost ciopârţită în «fragmente naţionale» şi transformată în cap de pod pentru exportul „incendiului mondial". Acea „lovitură revoluţionară în spate" s-a datorat, precum cu justificat temei afirmă Serghei Vl. Volkov, propagandei bolşevice, care a contribuit în mod decisiv la transformarea, în conştiinţa publică, a Primului Război Mondial în „război imperialist ruşinos", astfel încât eroismul ostaşilor ruşi nu doar a fost dat uitării, ci chiar interzisă evocarea acestuia. Pornind de la caracterul principial internaţionalist şi antirusesc al doctrinei bolşevice, S.V. Volkov i-a incriminat la modul direct lui V.I. Lenin nu doar îndemnurile de „transformare a războiului imperialist în război civil în Rusia", ci şi activitatea sa nemijlocit practică, în calitate de lider al partidului bolşevicilor, în vederea demoralizării armatei ruse prin asmuţirea ostaşilor împotriva ofiţerilor şi executarea acestora fără judecată [2].

Totodată, considerând perfect adevărată afirmaţia autorului, potrivit căreia, la o distanţă de circa 100 de ani, semnarea Păcii de la Brest-Litovsk de către Rusia apare drept o „plată logică", efectuată conducerii germane pentru ajutorul acordat bolşevicilor în preluarea puterii, în schimb, sunt fără nici un suport logic şi raţional acuzele lui Serghei Vl. Volkov la rezultatele Primului Război Mondial, din care cauză Rusia s-ar regăsi, în prezent, în limitele hotarelor sale din secolul al XVI-lea, iar comerţul cu gaze naturale nu-l poate efectua, decât iertând furtul deşănţat al acestora de către „suveranităţile limitrofe" şi, mai mult ca atât, o singură armată a 3-a turcească fiind mai performantă decât toate trupele ruse terestre[3]. În mod evident, nici faptul mobilizării, de către Rusia ţaristă, a unui contingent de 39 % din totalul populaţiei masculine între 15 şi 49 de ani şi nici pierderile armatei ruse pe câmpurile de luptă între 775 şi 908 mii de persoane, nu poate constitui un „argument" în favoarea pretinsului „drept" al acesteia de a intra în posesia Constantinopolului şi a Strâmtorilor Mării Negre, precum şi de ridicare a Crucii pe cupola Catedralei „Sf. Sofia". Un important studiu privind alternativele derulării evenimentelor din vara-toamna anului 1914, aparţine cunoscutului istoric V.N. Vinogradov [4]. Aşa cum menţionează autorul, în fiecare an, în ziua de 11 noiembrie, la orele 11.00, preşedintele Franţei, cu flori de recunoştinţă în mâini şi înconjurat de copii, merge la Arcul de Triumf pentru a depune coroane şi jerbe de flori la Monumentul Ostaşului Necunoscut. În atare mod, Franţa îşi onorează eroii căzuţi în Primul Război Mondial - 1 mln. 300 mii de morţi pe câmpurile de luptă sau în spatele frontului. Războiul a adus, de asemeni, pagube enorme Rusiei, Serbiei, Belgiei, Poloniei, României, Greciei, Macedoniei, Muntenegrului, Letoniei şi Lituaniei. Marea Britanie a fost obiectul unui crâncen război al submarinelor. Austro-Ungaria s-a destrămat, sub povara războiului, iar Germania era la discreţia ţărilor învingătoare.

Întreaga Europă este împânzită de monumente ridicate şi doar în Rusia, în opinia lui V.N. Vinogradov, Primul Război Mondial a fost „uitat" în mod intenţionat, fiind pus în umbra revoluţiei bolşevice din octombrie 1917. Pe un fundal în general sumbru al evenimentelor Primului Război Mondial, descrise în istoriografia sovietică, se recunoştea doar caracterul eliberator al luptei purtate de Belgia şi Serbia, fără ca aceste două excepţii să poată schimba tabloul de ansamblu extrem de sever. Oricum, consideră autorul, graţie activităţii desfăşurate de Asociaţia Istoricilor Primului Război Mondial din Rusia, fosta abordare sovietică unilaterală şi ideologizată poate fi considerată deja depăşită, iar discuţiile şi dezbaterile actuale ale istoricilor pot fi şi trebuie purtate la un alt nivel, cum ar fi, bunăoară, posibilitatea şi şansele evoluţiei alternative a evenimentelor din vara-toamna anului 1914 [5]. Astfel, în opinia lui A. V. Ignatiev, „din punct de vedere exclusiv economic, Rusia nu făcea parte din rândul marilor puteri industriale şi financiare, contradicţiile dintre care ar fi condus în mod inevitabil la o confruntare militară globală". Însă Petersburgul a acceptat, cu toate acestea, provocarea Puterilor Centrale, iar explicaţia acestui fapt „se regăseşte, în primul rând, în mentalitatea imperialistă a cercurilor conducătoare ruseşti"[6]. În aceeaşi manieră expune şi istoricul L.G. Istiaghin, considerând că, „în esenţă, contradicţiile imperialiste, inclusiv cele privind coloniile, nu erau într-atât de antagoniste şi de ireconciliabile, încât să conducă neapărat spre un război mondial. Ar fi mai raţional să se pună problema factorilor subiectivi, a elementelor de întâmplare care au condus la o evoluţie conflictuală a evenimentelor"[7].

Spre deosebire de autorii menţionaţi, V.N. Vinogradov consideră că la baza declanşării Primului Război Mondial s-a aflat, pe de o parte, „tendinţa Imperiului German de a-şi impune, cu forţa armelor, hegemonia dominantă în Europa şi în lume", şi „hotărârea Antantei de a nu admite o atare situaţie", pe de altă parte[8]. Altfel spus, pericolul dezechilibrării balanţei puterilor în Europa a constituit motivul de bază, care a condus la declanşarea Primului Război Mondial. Pentru Rusia, afirmă V.N. Vinogradov, participarea victorioasă la Primul Război Mondial constituia un bun prilej de consolidare a statutului şi poziţiilor monarhiei, precum şi posibilitatea intrării în posesia Bosforului şi Dardanelelor, în detrimentul Germaniei. În opinia aceluiaş autor, „există nişte axiome ale interesului naţional, care nu au tangenţă nici cu orânduirea de stat, şi nici cu epocile istorice, valabile atât în feudalism, cât şi în capitalism sau în socialism, iar axioma interesului naţional al Rusiei constă, evident, în faptul că, „începând cu domnia lui Ioan cel Groaznic şi până la domnia Ecaterinei a II-a, a purtat 70 de ani de războaie pentru ieşirea la Marea Baltică şi Marea Neagră, din care motiv, nu era în drept să asiste impasibil la lupta inegală între Franţa şi Imperiul German"[9].

O contribuţie esenţială la transformarea, în noua istoriografie rusă, a Razoiului uitat în Marele Război pentru apărarea Patriei, aparţine factorilor de decizie politică din Rusia contemporană. Pe 9 august 1999, în condiţiile în care Rusia se afla în situaţia de a alege între întoarcerea la Uniunea Sovietică şi la un regim de tip sovietic, sau la continuarea drumului spre un sistem sustenabil de guvernare mai mult sau mai puţin postsovietic, preşedintele Boris Elţin l-a numit pe Vladimir Vladimirovici Putin în calitate de prim-ministru, pentru ca, peste puţin timp, să-l desemneze drept succesorul său la preşedinţia Federaţiei Ruse[10]. Noua rocadă de la Kremlin a fost explicată de anturajul lui Elţin prin faptul că, „în timpul tranziţiei, avem nevoie de măsuri autoritare pentru a proteja modelul nostru de capitalism. Aceasta este singura cale de a găsi o perspectivă pentru o ordine democratică a societăţii"[11]. Chiar dacă, în momentul învestirii sale în funcţia de prim-ministru al Federaţiei Ruse, Putin nu avea mai mult decât un modest 5 % în sondajele de opinie şi chiar dacă nu era decât un alt şef de servicii secrete în fruntea guvernului, - cu un trecut nu tocmai lăudabil de agent KGB la Dresden[12], - noul prim-ministru a devenit, în doar un singur an, datorită, în mare măsură, războiului victorios, cu mari sacrificii şi cu multă vărsare de sânge, purtat de Rusia în Caucazul de Nord, un erou naţional şi un „mântuitor al naţiunii", câştigând cu 52,6 % din totalul voturilor exprimate, la o rată de participare de peste 70 % dintre cei cu dreptul de vot, cursa pentru funcţia de preşedinte al Federaţiei Ruse[13]. În pofida faptului că noua ordine instituită, în scurt timp, de noul lider de la Kremlin a fost şi rămâne în continuare calificată în Occident nu mai mult decât o „demokratură"[14], aceasta reuşeşte să se justifice prin ea însăşi, guvernarea Putin sugerând cu succes poporului că nu piaţa mondială, globalizarea sau cererea din partea lumii industrializate este ceea ce duce la creşterea economică rusească, ci înţelepciunea celor care conduc astăzi Kremlinul, Gazpromul şi serviciile secrete de informaţii[15].

În concepţia geopoliticienilor ruşi contemporani, - inclusiv şi mai ales a lui Alexander Dughin[16], - îmbrăţişată şi de noul lider de la Kremlin, „Noul Imperiu Rus" urmează să se nască nu printr-o evoluţie social-politică, ci printr-o revoluţie geopolitică. Contururile geopolitice şi ideologice ale „Noului Imperiu Rus" trebuie să fie realizate ca urmare a însuşirii învăţămintelor din analiza acelor momente, în urma cărora formele precedente s-au prăbuşit de-a lungul istoriei. Geopoliticienii ruşi apreciază că „Noul Imperiu Rus", născut de data aceasta conform logicii geopolitice, va fi net superior, din punct de vedere strategic şi spaţial, faţă de fosta U.R.S.S., eurasiatic, continental, iar în perspectivă, şi mondial [17]. Deja în al doilea său mandat prezidenţial, după ce testase cele trei elemente ale pretenţiei Rusiei la statutul de putere mondială, - dreptul de veto al acesteia, în calitate de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, în orice problemă discutată în Consiliu; bogăţia resurselor sale minerale; puterea forţelor sale armate, în special a arsenalului său nuclear, - Vladimir Putin a considerat necesar şi oportun să facă cunoscut întregii lumi, că „ursul a ieşit din vizuină" şi că lucrurile, de acum înainte, urmează să se schimbe [18]. Data aleasa de Vl. Putin pentru a aduce această ştire la cunoştinţa întregii opinii publice internaţionale a fost 10 februarie 2007, iar locul - Bayerischer Hof, un hotel de cinci stele, unde anual se ţine, timp de două zile, „Conferinţa pentru Securitate de la München", un eveniment la nivel înalt.
- Va urma -

Fragment din volumul în curs de apariţie „Scrierea si rescrierea istoriei. Tendinţe recente în istoriografia rusă de reinterpretare a participării Rusiei ţariste la Primul Război Mondial" (Seria Istoria istoriografiei), autor Nicolae Enciu.

--------------------------------------------
[1] С.В. Волков. Забытая война (2004 г.) // www.swolkov.narod.ru/publ/27.htm
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] В.Н. Виноградов. 1914 год: быть войне или не быть? // Новая и новейшая история. 2004. № 6. С. 17-25 (www.rusasww1.ru/view_post.php?id=136 )
[5] Ibidem.
[6] А.В. Игнатьев. Россия и происхождение великой войны // Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: «Наука», 1999. С. 94, 98.
[7] Л.Г. Истягин. Диалектика факторов с исторической дистанции // Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: «Наука», 1999. С. 54-58.
[8] В.Н. Виноградов. «Вклад» малых стран в развязывание Первой мировой войны // Первая мировая война: Пролог XX века. Отв. ред. В.Л. Мальков. Москва: «Наука», 1999. С. 32-35.
[9] В.Н. Виноградов. 1914 год: быть войне или не быть? // Новая и новейшая история. 2004. № 6. С. 17-25 (www.rusasww1.ru/view_post.php?id=136 )
[10] Putin, Vladimir Vladimirovici (n. 7.10.1952, Leningrad, URSS). A lucrat 15 ani în structurile KGB, din care 6 ani la Dresda, în Germania de Est. În 1990 s-a retras din serviciul activ al KGB şi s-a întors în Rusia, devenind prorectorul Universităţii de Stat din Leningrad. În 1994 a devenit viceprimar al oraşului. S-a stabilit la Moscova în 1996, intrând în echipa prezidenţială, ca asistent al lui Pavel Borodin, administratorul şef al Kremlinului. În 1998, preşedintele Boris Elţin l-a numit director al Serviciilor Federale de Securitate. În 1999, Elţin l-a numit pe Putin prim-ministru, iar pe 31 decembrie al aceluiaşi an a renunţat la funcţia de preşedinte în favoarea sa. Trei luni mai târziu, Putin a înregistrat o victorie electorală răsunătoare, parţial ca rezultat al succesului său în lupta contra retragerii din federaţie a Ceceniei. În timpul primului său mandat, a întărit controlul central asupra celor 89 de regiuni şi republici ale Rusiei şi a redus puterea nepopularilor oameni de afaceri şi magnaţi media din Rusia. A fost reales preşedinte în 2004 şi în 2012, iar între 2008 şi 2012, a deţinut funcţia de prim-ministru. Actualul mandat al lui Vl. Putin de preşedinte al Federaţiei Ruse expiră în 2018.
[11] Cf. Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 54.
[12] Vezi Wladimir Usolzew, Mein Kollege Putin. Als KGB – Agent in Dresden 1985-1990. Aus dem Russischen von Dieter Stammer, Edition Berolina, Berlin, 2014.
[13] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 55-56.
[14] Vezi Boris Reitschuster, Putins Demokratur. Ein Machtmensch und sein System. Aktualisierte und erweiterte Auflage. Spiegel Bestseller, Ullstein Buchverlage GmbH, Berlin, 2014, passim.
[15] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 96.
[16] Александр Дугин. Основы геополитики. Геополитическое будущее России. Москва: «Арктогея», 1997. С. 412-418, 419-431.
[17] Vezi Constantin Corneanu, De la perestroika la „Noua Rusie", în Europa XXI. Vol. XIII-XIV / 2004-2005. Românii între ruşi şi sovietici. Redactor şef Gheorghe Buzatu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 377-378.
[18] Michael Stürmer, Putin şi noua Rusie, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009, p. 22.

footer