Revista Art-emis
Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (4) PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Luni, 27 Iulie 2015 12:37

Dosar PogoneanuDeclaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu despre evenimentele premergătoare actului de la 23 august 1944[1]

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu dată după aproape două decenii de la consumarea evenimentelor lasă loc unor serioase semne de întrebare privind exactitatea relatării în ansamblu. Unele - inevitabile sau voite - „scăpări de memorie", subiectivismul, posibila „adaptare" a poziţiei declarantului la condiţiile acelor ani, inclusiv riscul asumării unor responsabilităţi-oportunităţii ale momentului fiind aproape inevitabile. În declaraţia sa, Victor Rădulescu-Pogoneanu nu menţionează nici măcar în treacăt faptul că Mareşalul Antonescu era informat despre demersurile opoziţiei, pe care le-a tolerat şi chiar le-a încurajat. Astfel, declaraţia sugerează că fostul suveran ar fi dirijat toată activitatea, fapt care nu concordă nici cu realitatea, nici cu posibilităţile intelectuale şi diplomatice ale acestuia. (Ion Măldărescu)

În acest timp, în chiar ziua de 22 August cred, mareşalul Antonescu se întoarce din inspecţia ce făcuse pe frontul din Moldova unde se pare că împărtăşise generalilor ce comandau trupele române convingerea sa că. războiul era pierdut şi că „trebuia căutată o soluţie politică". Dimineaţa de 23 August aduce o serie de întrevederi importante. Mareşalul Antonescu primește vizita lui Ion Mihalache, în numele partidului naţional ţărănesc şi a lui Gheorghe Brătianu în numele partidului naţional liberal. Amândoi insistă ca guvernul să facă el însuşi necesarul a spre a scoate fără întârziere ţara din război. Pe de altă parte, Mihai Antonescu îl cheamă la dânsul pe Gr. N. Buzești şi făcându-i aluzie la cele ce simţise că se pregăteau în jurul regelui, îi cere concursul spre a se găsi o soluţie spre a evita dezastrul. Gr. N. Buzești îi dă un răspuns în spiritul demersurilor sus-menționate, ale lui Ion Mihalache și Gh. Brătianu, arătând că este necesar ca, dacă guvernul nu se decide a întreprinde el însuşi acţiunea de ieşire din război - aşa cum ar fi fost de altfel dorit şl cum însăşi factorii de opoziţie ar fi preferat -, atunci cel puţin să se pregătească transmisia imediată de puteri către cei ce erau gata să-şi asume această răspundere, adică, şi în special, guvernul să ia toate măsurile militare indicate pentru ca succesorii săi să poată dispune în faţa eventualei agresiuni germane de un maximum de forţe posibil. Mihai Antonescu îi comunică atunci lui Gr. N. Buzești un fapt de o importanţă deosebită şi care a determinat precipitarea evenimentelor şi dezlănţuirea acţiunii proiectate pentru 26 august în chiar ziua de 23 August. Mihai Antonescu îi împărtăşeşte într-adevăr lui Gr. N. Buzești că îi primeşte tocmai în audienţă pe ministrul plenipotenţiar german Clodius, directorul Afacerilor Economice din Ministerul de Externe German şi care se oprise în Bucureşti în trecere dinspre Ankara[2] spre Berlin. În cursul acestei audienţe, Mihai Antonescu îi arătase lui Clodius că în situaţia în care se ajunsese la frontul din Moldova, România va fi nevoită să caute o soluţie directă, încheind un armistiţiu cu aliaţii şi făcuse apel la diplomatul german să explice guvernului său poziţia noastră şi să ceară înţelegerea germanilor faţă de această poziţie. Clodius, abil, răspunsese că îşi dă foarte bine seama de situaţie şi că va pleca de îndată la Berlin spre a raporta lui Hitler însuşi în spiritul apelului Iui Mihai Antonescu[3].

Faţă de demersul imponderat al lui Mihai Antonescu, de pe urma căruia exista riscul foarte grav ca Germania să procedeze la noi măsuri de natură a paraliza orice acţiune din partea noastră (aşa cum se întâmplase în Ungaria, atât în momentul înlocuirii guvernului Kallay cu guvernul Sztoiny, cât şi în acela al instalării în chiar primăvara 1944, a guvernului Szalassy când Ungaria devenise de fapt un protectorat german), se trece, la palatul regal, la o reexaminare a situaţiei. O consfătuire reuneşte acolo la prânz, pe rege pe Gr. N. Buzești pe generalul Constantin Sănătescu, atunci mareşalul curţii, pe generalul Aurel Aldea şi pe Ioan Mociony-Styrcea, secretarul regelui. La acest prânz, luându-se cunoştinţă şi de faptul că mareşalul Antonescu ceruse, în chiar acea dimineaţă să fie primit de rege, se ia hotărârea ca regele să ceară guvernului să încheie armistiţiul cu aliaţii, iar în cazul când mareşalul Antonescu nu ar fi dispus să facă aceasta, să se deslănţue imediat acţiunea proiectată pentru 26 august. Mareşalul Antonescu soseşte la palat, însoţit de Mihai Antonescu, în după masa de 23 August. Regele îl primeşte în prezența generalului C. Sănătescu şi după ce mareşalul Antonescu îi arată cele ce constatase în inspecţia făcută pe front, îl întreabă pe acesta dacă, în situaţia ce se crease, e dispus să ceară armistiţiu. Mareşalul Antonescu răspunde că nu poate face acest lucru, deoarece nu înţelege a-şi călca angajamentul luat faţă de Germania şi că în cel mai rău caz se va retrage cu germanii împreună - la nevoie - până în Bihor. Faţă de acest răspuns, regele insistă ca mareşalul Antonescu să se mai sfătuiască - acolo chiar - cu Mihai Antonescu (care în tot cursul acestei audienţe nu a intervenit în discuţie) şi în acest scop regele, însoţit de generalul C. Sănătescu trece pentru câtva timp într-o cameră alăturată, unde aşteptau Gr. N. Buzești, general Aldea, I. Mocsony-Stârcea şi secretarul particular al regelui Ioanițiu (acesta luase parte şi el, mi se pare, la prânzul din acea zi de la palat). Examinându-se din nou situaţia, se hotărăşte aplicarea imediată a planului discutat la prânz în cazul când mareşalul Antonescu stărue în atitudinea adoptată. Întorcîndu-se apoi, însoţit tot de generalul C. Sănătescu, în camera de audienţă, regele întreabă din nou pe mareşalul Antonescu dacă e dispus să încheie armistiţiul cu aliaţii, iar acesta dă acelaş răspuns ca mai înainte. Atunci regele se adresează mareşalului Antonescu cu cuvintele: „din această situaţie, domnul mareşal, eu îţi retrag încrederea mea" şi părăseşte de asta dată singur camera. Apoi, în prezenţa generalului şi la ordinul colonelului adjutant Emilian Ionescu, câţiva plutonieri din batalionul de gardă, comandaţi de maiorul, Dumitrescu arestează pe mareșalul Antonescu şi pe Mihai Antonescu fără alt incident deosebit, decât un schimb de imputări - în termeni urbani - între mareşal şl generalul Sănătescu. Cei doi arestaţi, la care se adaugă generalul Pantazi, ministrul Apărării Națioale, generalul Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonel Elefterescu, prefectul Poliţiei Capitalei - chemaţi pe rând Ia palat şi arestaţi şi ei, - sunt ţinuţi un timp într-o cameră din palat, apoi, generalul Sănătescu, noul prim-ministru, de teamă ca nu cumva militarii însărcinați cu pazacelor arestați să se lase intimidați și să-i elibereze[4], se decide - fără a consulta pe nimeni altcineva, să încredințeze întregul grup de arestați unor elemente de „încredere" ai Partidului Comunist, făcând parte din Gărzile Patriotice, comandați de Emil Bodnăraș, acesta angajându-se - sub cuvânt de onoare - că va ține pe cei arestaţi la dispoziţia guvernului. Arestaţii au fost ţinuţi, pe cât ştiu, în bune condiţiuni, într-o casă din cartierul Vatra Luminoasă, până când, îndată după intrarea trupelor sovietice în Bucureşti, au fost făcuţi prizonieri de acestea (ceeace a determinat atunci protestul guvernului român, făcut de ministrul de externe Gr. Niculescu-Buzești, prin intermediul ministrului la Ankara, Al. Cretzianu.

Se pune firesc întrebarea, cum se explică atitudinea mareşalului Antonescu din cursul audienţei sale la rege? Aceasta cu atât mai mult cu cât, în afară de cele declarate de dânsul generalilor de pe frontul din Moldova, se ştie că - după însăşi nota redactată de el cu privire la ultima iui întrevedere cu Hitler -acesta nu se mai bizuia în fapt decât pe speranţa în punerea la punct a faimoaselor arme noi, se pare că, de altfel, mareşalul Antonescu ar fi declarat celor din jurul său, la întoarcerea de la această întrevedere, că „a stat de vorbă cu un nebun". E posibil ca aluziile ameninţătoare ale lui Hitler la eventualitatea unei defecţiuni a României, după exemplul italian din anul precedent, ca şi spectacolul Varşoviei în flăcări, peste care fusese îndrumat să zboare avionul ce-l aducea în ţară după vizita la cartierul general german. (Germanii reprimaseră, după o lună de luptă, problema poloneză comandată de generalul B. Komorowski, la ordinul guvernului emigrat la Londra) - e posibil ca toate acestea să-l fi făcut pe mareşalul Antonescu să ezite în faţa riscului unui conflict cu Germania. Pe de altă parte însă, în chiar acele săptămâni ce au precedat actul de la 23 August, mareşalul încercase el însuşi, de astă dată, să ajungă la o înţelegere cu puterile occidentale. Într-adevăr, el însărcinase direct pe ataşatul militar de la Ankara, col. Teodorescu - şi aceasta, fără să fie pus în curent șeful acestuia, Al. Cretzianu, ministrul ţării în Turcia - să intre în negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americei, în vederea încheierii unui armistiţiu. Contactul fusese luat la Istambul, dar fără să se poată atinge vre-un rezultat, puterile occidentale nefiind, precum am arătat mai sus, nici un moment dispuse la o negociere fără participarea Uniunii Sovietice, necum să dea României vre-o garanţie efectivă sau măcar teoretică (de exemplu amânarea chestiunilor teritoriale până la pacea finală) în fața penetraţiei sovietice. Nu cunosc de altfel amănunte cu privire la tratativele cu Col. Teodorescu, care pare să se fi izbit de un refuz net. Despre ele am aflat prin B. Știrbey și C. Vișoianu, cărora li se exprimase, la Cairo, din partea reprezentanţilor englez şi american surprinderea şi nemulţumirea pentru ceea ce li se păruse a fi o revenire asupra condiţiunilor acceptate de Iuliu Maniu; delegaţii de la Cairo au arătat atunci că el nu reprezintă guvernul Antonescu şi nu avea nici-o legătură cu misiunea Col. Teodorescu. E posibil ca refuzul întâmpinat în contactul de la Istambul să-l fi determinat pe mareşalul Antonescu să renunţe la încercarea de a ieşi din război. E totuşi curios că, în cursul audienţei la rege din ziua de 23 August, mareşalul n-a făcut nici-o aluzie la însărcinarea ce însuşi dăduse colonelului Teodorescu. Atitudinea mareşalului Antonescu rămâne deci în general contradictorie şi confuză, fără să se poată afla, în alianţa vre-unor alte indicaţii, o explicaţie satisfăcătoare[5].

Revenind acum la împrejurările din ziua şi noaptea de 23 August 1944, menţionez că, chemat eu însumi de Grigore Niculescu-Buzești, noul ministru de externe, la palatul regal, am sosit îndată după evenimentele amintite mai sus. Am trecut de îndată la redactarea şi expedierea, pe de o parte, a unei clrculare către oficiile noastre diplomatice (transmită prin Al. Cretzianu) care erau înştiinţate despre demiterea guvernului Antonescu și formarea noului guvern prezidat de generalul Sănătescu; - pe de altă parte, a instrucţiunilor adresate lui B. Știrbey şi C. Vișoianu de a semna imediat, la Cairo, armistiţiul cu cele trei mari puteri aliate. În cadrul acestor instrucţiuni se cerea, în numele noului guvern, să se introducă între condiţiunile de armistiţiu cela trei ameliorări obţinute de F. Nanu în negocierile ce purtase la Stockholm în numele lui Mihai Antonescu. Răspunsul delegaţilor de la Cairo a fost că această cerere fusese acceptată şi că erau în aşteptarea actului semnării, care însă avea să întârzie până la 12 septembrie 1944 şi să aibă loc nu la Cairo, ci la Moscova, aşa cum se va vedea mai jos. În seara de 23 August 1944, se mai produse însă un alt eveniment important şi anume cererea făcută (încă înainte de schimbarea de guvern să fi devenit publică) din partea ministrului Germaniei la Bucureşti, V. Killinger, de a fi primit de rege. Regele îl primeşte în prezența generalului Sănătescu, a lui Grigore Niculescu-Buzești şi a lui Ioan Mociony-Styrcea, noul mareşal al curţii, şi la întrebarea lui V. Killinger relativă la zvonurile despre înlocuirea guvernului Antonescu, o confirmă adăugând că, în grava situaţie în care se afla ţara şi faţă de imposibilitatea în care se arăta a fi Germania de a-şi îndeplini angajamentul (asumat în 1940 la Viena şi confirmat prin declaraţiile amintite mai sus ale lui V. Ribbentrop) de a garanta teritoriul român - noul guvern se vedea nevoit a căuta o soluţie. Regele a adăugat că România doreşte să rămână în raporturi corecte cu Germania şi că speră că aceasta va înţelege necesitatea în care ne aflăm de a evita un dezastru total. V.Killinger a întrebat atunci dacă regele şi guvernul îşi dădeau seama de gravele consecinţe ale unei asemenea hotărâri, la care Gr. N. Buzești i-a răspuns că aprecierea situaţiei din acest punct de vedere revenea în mod exclusiv guvernului român. Cu aceasta, audienţa lui V. Killinger a luat sfârşit.

În acest timp sosiseră la palatul regal membrii noului guvern şi alte personalităţi politice: Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, reprezentând pe Dinu Brătianu, absent atunci din Bucureşti), C. Titel Petrescu, Lucrețiu Pătrășcanau, Emil Bodnăraș etc. De asemeni, au fost aduşi acolo ofiţerii englezi (De Chastelaine, Porter, Metzianu) şi americanii (maiorul Yoning) foşti până atunci prizonieri, col. D. Chastelaine a plecat imediat la Istambul, cu un avion ce i s-a pus la dispoziţie. În cursul serii s-au anunţat la radio schimbarea guvernului şi amnistia politică şi s-a citit proclamaţia noului guvern, făcâdu-se cunoscută încetarea ostilităţilor faţă de puterile aliate şl dorinţa României de a-şi lichida în mod paşnic raporturile cu Germania[6]. [În acelaş timp şi faţă de riscul ca Bucureştii să cadă în mâna forţelor germane, al căror atac era de prevăzut, guvernul a insistat ca regele să plece în Oltenia, care era luată în considerare (ca eventuală zonă de ultimă rezistenţă în faţa trupelor germane. Plecarea regelui în Oltenia a avut loc, chiar în acea noapte[7].
- Va urma -
Notă: Documentul poate fi găsit în volumul în curs de apariţie: Mircea Vâlcu-Mehedinți, „Memoria Istoriei - vol. 2. Țipătul morții (Partidele politice). Culegere de documente inedite din Arhivele Naționale - Fondul CC al P.C.R., Bucureşti Editura MVM, 2015.
--------------------------------------------
[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147,Dosar 11, vol. 2.
[2] unde tratase cu guvernul turc - n.n.- V.M.V.
[3] Clodius n-a mai putut părăsi Bucureştiul, unde mai târzlu a fost luat prizonier de ruşi - n.n. - V.M.V.
[4] Aceasta este varianta oficială a arestării Mareșalului Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu. Adevărul asupra arestării, și modul cum au fost arestați l-am publicat în volumul 1 din „Memoria Istoriei", la capitolul Istoria nu iartă (Regele), după înregistrarea pe plăci a arestării celor doi Antonescu. Autorul acestei declarații nu a fost prezent la Palat, deci el nu putea cunoaște cum a decurs arestarea. - n.n.
[5] Mareșalul Ion Antonescu, - atunci când regele i-a cerut să semneze armistițiul - a răspuns că nu-l va semna așa cum era formulat de fostul rege Mihai (formularea era cea dictată regelui de către Moscova), ci dorea formularea făcută de opoziție în acord cu S.U.A. și Anglia. Așadar nu era împotriva semnării unui armistițiu - n.n. - V.M.V.
[6]Proclamația s-a publicat în vol.1 din „Memoria Istoriei" - n.n. - V.M.V.
[7]Hotărârea regelui de a fugi din București, a fost personală a acestuia, nu la propunerea guvernului, ci datorită lașității care-l caracteriza. Întotdeauna, la anumite evenimente importante din România, a fugit, pentru a-și salva pielea, dovedindu-se, deci, adeseori, laș și trădător de țară - n.n. - V.M.V.

footer