Revista Art-emis
Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (3) PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Miercuri, 22 Iulie 2015 20:32

Dosar PogoneanuDeclaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu despre evenimentele premergătoare actului de la 23 august 1944[1]

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu dată după aproape două decenii de la consumarea evenimentelor lasă loc unor serioase semne de întrebare privind exactitatea relatării în ansamblu. Unele - inevitabile sau voite - „scăpări de memorie", subiectivismul, posibila „adaptare" a poziţiei declarantului la condiţiile acelor ani, inclusiv riscul asumării unor responsabilităţi-oportunităţii ale momentului fiind aproape inevitabile. În declaraţia sa, Victor Rădulescu-Pogoneanu nu menţionează nici măcar în treacăt faptul că Mareşalul Antonescu era informat despre demersurile opoziţiei, pe care le-a tolerat şi chiar le-a încurajat. Astfel, declaraţia sugerează că fostul suveran ar fi dirijat toată activitatea, fapt care nu concordă nici cu realitatea, nici cu posibilităţile intelectuale şi diplomatice ale acestuia. (Ion Măldărescu)

Mihai Antonescu, care se afla atunci tocmai în curs de negocieri cu ambasadorul american de la Madrid, comunică de îndată însărcinatului nostru cu afaceri la Ankara că răspunsul guvernului român va fi adus fără întârziere de Al. Cretzianu care se întorcea la postul său. Răspunsul acesta, în principiu fireşte favorabil, n-a mai fost însă urmat de nici o altă reacţiune din partea aliaţilor. Informându-se pe lângă colegul său american, ataşatul nostru militar la Ankara a primit lămurirea că „chestiunea nu mai era actuală". Astăzi când, pe cât ştiu, este stabilit că propunerea lui W. Churchill înscrisă pe ordinea de zi a conferinţei dela Teheran, de a se proceda la o debarcare aliată în Balcani fusese părăsită în faţa opunerii sovietice şi a celei americane, se poate pune întrebarea dacă demersul ataşatului militar american de la Ankara nu a însemnat cumva un şiretlic de război. Într-adevăr, în această ipoteză, aliaţii îşi vor fi închipuit că guvernul român va comunica Germaniei intențiunea aliată de debarcare în Balcani, iar Germania ne va înşela astfel cu privire la adevăratele planuri militare, adică la apropiata debarcare în occident. Dacă această ipoteză s-ar adeveri, ea ar marca una din cele mai grave erori de perspectivă din partea occidentalilor în faza decisivă a celui de-Al Doilea Război Mondial şi, în mod corespunzător, unul din cele mai importante succese politice sovietice din aceeaşi fază. În acelaş timp, opoziţia unită ia hotărârea de a trimite în occident un reprezentant care să ajungă cu aliaţii la o înţelegere în vederea ieşirii României din război. Persoana luată în considerare era în primul rând Constantin Vișoianu, care avea deplina încredere a regelui, ca fost membru ai Secretariatului Societăţii Naţiunilor şi ca fost şef de misiune diplomatică - putea găsi în străinătate o audienţă favorabilă. Astfel fiind, opoziţia unită se adresează guvernului spre a-i cere să facă posibilă plecarea în străinătate a reprezentantului ei (pentru părăsirea ţării era necesară viza Ministerului de Interne chiar pe paşapoartele diplomatice - n. n.). Ridicându-se însă obiecţiuni din partea guvernului faţă de alegerea lui C. Vișoianu - socotit a fi orientat spre stânga - opoziţia unită a decis - se pare la sugestia Mareşalului Ion Antonescu însuşi - de a trimite să negocieze cu aliații, fostul prim ministru Barbu Știrbey. Era de asemenea hotărâtă trimiterea, ca adjunct al lui Barbu Ştirbey, a consilierulul de legaţie, Brutus Coste, care acceptase această misiune în vederea căreia fusese solicitat şi în numele regelui şi care ar fi urmat să plece direct de la Lisabona, unde se afla, la Londra, unde se credea că vor avea loc tratativele. La invitaţia mareşalului Antonescu, Barbu Știrbey a avut cu acesta, înainte de a părăsi ţara, o întrevedere la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. În cursul acestei întrevederi, după cum am aflat chiar dela B.Ştirbey, mareşalul Antonescu, i-a spus că, deşi personal nu crede că întemeierea opoziţiei unite de a intra în tratative cu aliaţii este utilă, totuşi, ca patriot, nu-şi recunoaşte dreptul de a împiedica o astfel de acţiune. Pe de altă parte, înainte de plecarea lui Barbu Știrbey a avut loc Ia locuinţa acestuia de la Buftea o consfătuire între dânsul, I. Vișoianu, Grigore Niculescu-Buzești şi cu mine, consfătuire în cursul căreia s-au examinat instrucţiunile generale date din partea regelui şi a opoziţiei unite în vederea negocierilor cu aliaţii. Aceste instrucţiuni fuseseră redactate de G. N. Buzești şi de mine şi au fost apoi trimise, prin curierul diplomatic al Ministerului de Externe, lui Al. Cretzianu la Ankara, unde aveau să-i fie remise lui B. Ştirbey. Sensul general al acestor instrucţiuni era, fireşte, acela de a se încerca obţinerea unor condițiuni cât mai favorabile ţării atât în privinţa sprijinului necesar în eventualitatea probabilă a intrării noastre în conflict cu Germania, cât şi în legătură cu problemele teritoriale şi cu problema independenței noastre politice. Tendinţa lor era bine înţeles de a se căuta un sprijin din partea puterilor occidentale în fața intențiunilor ruseşti tradiționale şi a expansiunii comuniste, în această parte a Europei. Barbu Știrbey a plecat însoțit de fiica sa Eliza, pe atunci soţia colonelului englez E. Boxshall şi care, sub acest pretext, a fost arestată la frontiera bulgaro-turcă, fiind readusă la Sofia, în timp ce tatăl ei a putut pleca mai departe (arestarea Elizei Boxshall avea probabil scopul de a-l împiedica şi pe el să-şi continue călătoria, de care germanii vor fi aflat în ultima clipă); în urma însă a demersurilor legaţiei noastre din Sofia, întreprinse la ordinul lui Mihai Antonescu, ea a sfârşit prin a fi eliberată şi a putut trece în Turcia.

Plecând mai departe spre Londra, B. Ştirbey a fost însă oprit La Cairo, unde i s-a comunicat că vor avea loc negocierile asupra cărora Aliaţii căzuseră de acord după ce fuseseră înştiinţaţi prin Al. Cretzulescu despre misiunea lui Barbu Ştirbey. O dată mai mult, îngrijorarea germană faţă de ştirea dată, printr-o indiscreţie engleză în occident cu privire la această misiune, - a putut fi potolită, desigur cu explicaţia că guvernul român nu avea nici un amestec în plecarea lui Barbu Ştirbey, pe care însă, în calitatea sa de fost prim ministru, nu i-ar fi putut interzice. În această situație trimiterea sus-menţionată a Iul B.Coste spre Londra nemai având obiect, s-a hotărât plecarea la Cairo şi a lui Constantin Vișoianu, în calitate de al doilea delegat al opoziţiei unite. Și a plecat fără ştiinţa guvernului, cu un paşaport de curier diplomatic eliberat de mine şi pe care s-a obţinut viza Ministerului de Interne, dată fără nici o obiecţiune de directorul general al Siguranţei, generalul Diaconescu (dacă nu mă înşel), la intervenţia făcută oa din partea Ministerului de Externe - cred - prin Camil Demetrescu. Menţionez că plecarea din ţară a lui B.Ştirbey se produce în martie sau aprilie 1944, iar aceea a lui Constantin Vișoianu în aprilie sau mai 1944. De la Cairo, unde negocierile s-au purtat cu ambasadorii celor trei mari puteri şi cu lordul Moyne, ministrul rezident britanic în Orientul Mijlociu, B. Știrbey transmite din prima clipă că a fost informat din capul locului că toate comunicările dintre el şi mandatarii săi sunt de îndată împărtăşite reprezentanţilor tuturor celor trei Mari Puteri. Aceasta însemna, bine înțeles, că nu era posibilă - din voinţa Puterilor Occidentale nici un fel de negociere separată cu acestea. Într-adevăr, pe cât se pare, din teama de a nu oferi Uniunii Sovietice vreun pretext în vederea unei eventuale înţelegeri directe ruso-germane. Puterile Occidentale înţelegeau să facă totul în vederea asigurării şi menţinerii unităţii celor trei aliaţi. De altfel, condiţiunile prezentate lui B.Stirbey, erau, se poate spune, dictate de Uniunea Sovietică, textul lor fiind identic cu cel comunicat de Uniunea Sovietică la Stockholm, în negocierile cu guvernul Antonescu şi aflat la dosarul menţionat mai sus al acestor negocieri. În general, se poate afirma că aceste condițiuni ne-au fost impuse aproape fără modificare, oomunicându-ni-se fără echivoc, ba chiar brutal, că aliaţii nu înţelegeau să primească nici un fel de oontra-propuneri, așa cum încercase să prezinte Iuliu Maniu. O telegramă impresionantă, se poate spune patetică, a lui B. Știrbey, arată îndeosebi zidul în faţa căruia s-a aflat în problema teritorială.

Deşi opoziţia unită, s-a văzut nevoită a accepta această situaţie - căci nu exista o altă posibilitate de alegere -, intervine apoi, fără vreo altă explicaţie, o pauză care durează în fapt până în August 1944. Condiţiunile fiind acceptate, se comunică la Cairo, de astă dată în numele Blocului Naţional Democratic nou creat, planul concret de acțiune în vederea ieşirii României din război În cadrul acestui plan, datat cred din 22 iunie 1944, se cerea, pe de o parte un anume ajutor prin trupe aeropurtate şi prin acţiune aeriană, pe de altă parte o sincronizare între acţiunea noastră şi operaţiunile de pe frontul din Moldova ale armatei sovietice. Aici e locul să menţionez că, într-o telegramă redactată de G. Niculescu-Buzești şi prin care se formula cererea de trupe aeropurtate, se preciza că acest ajutor era solicitat în egală măsură fie puterilor occidentale, fie U.R.S.S. La obiecţiunile pe care le-am ridicat faţă de o asemenea formulare, atunci când Gr. N. Buzești mi-a încredinţat mie acest text, el mi-a răspuns cu argumentul, fără îndoială întemeiat, că scopul era numai de a se înlătura o eventuală suspiciune din partea Uniunii Sovietice, care altminteri n-ar fi fost în măsură atunci să dea un ajutor de felul celui cerut. În aşteptarea răspunsului Puterilor aliate, se constată pe de o parte, pe cât se pare, un interes mai activ, din partea mai ales a Uniunii Sovietice, în privinţa negocierilor cu guvernul român, pe care probabil că şi Puterile occidentale îl socoteau mai în măsură decât forţele de opoziţie de a scoate România din
tabăra germană. Pe de altă parte, în cursul conversaţiilor purtate de G. Duca la Stockholm, cu Ministrul U.R.S.S, doamna Kolontay, - se oferă în fapt lui Iuliu Maniu, posibilitatea de a negocia direct un armistiţiu cu Uniunea Sovietică şi anume fără a se pune în cunoştinţă cu o asemenea negociere Puterile
occidentale. Răspunsul transmis prin G. Duca, în sensul că negocierile de la Cairo făceau de prisos o asemenea nouă negociere, avea în realitate sensul de a eluda oferta rusească, regele şi partidele Istorice socotind în mod evident primejdios un tete-a tete între România şi U.R.S.S.

În aceeaşi scurtă dar agitată perioadă se plasează şi episodul unei acţiuni separate de cele menţionate până acum, şi anume al acţiunei încercate de G. Tătărăscu şi rămase fără nici o urmare, deşi oferta sa de a negocia direct cu Moscova fusese acceptată în principiu de guvernul sovietic. Amănuntele relative la această chestiune se pot afla într-o lungă scrisoare adresată lui G.Tătărăscu de către Gr. Niculescu-Buzești şi într-o alta mai scurtă a mea, drept răspuns la anumite afirmaţiuni din discursul din iulie 1945, la congresul grupării disidente liberale ale fostului prim ministru. Aceste scrisori, care neputând fi atunci publicate în presă fuseseră comunicate lui Iuiliu Maniu, Dinu Brătianu, C.Titel Petrescu şi Lucrețiu Pătrășcanu - se află sigur la dosarul documentelor ce mi-au fost confiscate cu prilejul arestării mele, în august 1947. În aceste împrejurări şi faţă de situaţia desperată de pe frontul din Moldova, lipsa oricărui răspuns la planul din 22 Iunie 1944 - în fapt determinată de tăcerea guvernului sovietic care părea a nu mai dori din partea României nici o acţiune de felul celei proiectate - face ca B.Știrbey și C. Vișoianu să transmită regelui şi partidelor istorice. Era într-adevăr clar că, faţă de cele întâmplate cu un an înainte în Italia, o agresiune germană era de neînlăturat.
- Va urma -
Notă: Documentul poate fi găsit în volumul în curs de apariţie: Mircea Vâlcu-Mehedinți, „Memoria Istoriei - vol. 2. Țipătul morții (Partidele politice). Culegere de documente inedite din Arhivele Naționale - Fondul CC al PCR., Bucureşti Editura MVM, 2015.
-----------------------------------------------------
[1] Fond C.C. al P.C.R., Colecția 147,Dosar 11, vol. 2.

footer