Revista Art-emis
Alexandru Vaida Voievod, un politician ieșit din tipare? PDF Imprimare Email
Dr. Lucian Ienăşescu   
Duminică, 12 Iulie 2015 20:35

Alexandru Vaida Voievod, art-emisÎn decembrie 1919, când ziarul „Românul" îi rezerva o prezentare câtuşi de puţin oficială, Alexandru Vaida Voevod era preşedinte al Consiliului de Miniştri. Deloc protocolară, cum lipsit de convenții se dovedise comportamentul politicianului, schiţa de portret se baza pe un interviu acordat de Vaida ziarului „Avântul". Personalitate accentuată, dinamică, suficient de imprevizibilă, abordând problemele direct, fără menajamente, stârnea valuri în jur, „azvârlind câte o bombă" din vreme în vreme. Cu toate acestea, un om implicat şi în activitatea diplomatică, o prioritate fundamentală a perioadei de după război fiind încheierea de către România a tratatelor de pace, Capacitatea sa de a cultiva relații cu personalități politice de primă însemnătate (împărați, regi, președinți, prim-miniștri, miniștri), unele dintre ele participante la modificarea hărții politice europene, a fost dovedită din plin. Medic de formaţie, cu studii la Viena, Vaida s-a ilustrat, în plină tinereţe, în domenii dintre cele mai diverse. A fost conferenţiar ştiinţific, poet și recitator al propriilor versuri, traducător din Schiller. Solida formaţie intelectuală i-a permis să se mişte cu dezinvoltură pe un teren întins. A scris, după propria mărturisire, o „broşură contra posturilor" cu care a şocat „opinia publică dominată de preoţi strâmţi". Mai târziu, în plină maturitate, medic practicant, moşier, a intrat în politică, fiind ales, în anul 1905, deputat de Ighiu. Evident, nu a putut trece neobservat, discursurile sale au incitat, când n-au generat dispute aprinse, astfel că, „în parlamentul unguresc, cu figura lui de hidalgo, cu fire dârză, cu conştiinţa omului drept care ce are pe inimă are şi pe buze" a reuşeşit să provoace furtuni de indignare." A citit de la tribună poezia Ţine minte, pe care, spre deplină edificare, a tradus-o în limba maghiară. În poezie, un ţăran român din Ardeal spune că îşi va aminti mereu persecuţia şi „o va răsplăti în timp." Împrejurarea a produs un scandal care a ajuns în paginile presei occidentale. A publicat articole în ziare de largă circulație, precum: „Deutsches Volksblatt", „Riechspost", „Rundschau Zeitung" și altele. Alături de Aurel C. Popovici a editat o publicaţie, „Osterreichische Rundschau", care promova ideea federalizării, sub forma Austriei Mari. Ceva mai târziu, Partidul Naţional Român i-a încredinţat responsabilitatea legăturilor cu cercurile politice din cuprinsul imperiului și din România, domeniu în care s-a mişcat cu dezinvoltură. „Memoriile pe care le va scrie odată domnul Vaida - se menționa în articolul din « Românul » - vor aduce lucruri interesante în această privinţă. Audienţele lui secrete la fostul arhiduce Franz Ferdinand, tratativele cu şefii partidelor, dar şi legăturile cu vechiul regat - despre care răposatul Nicolae Filipescu ar fi avut ce povesti - au fost opera domnului Vaida. În 1910, domnul Vaida s-a stabilit ca medic la Karlsbad şi a profitat şi de acestă ocazie pentru ca, neobservat de spionii unguri, care îl urmăreau la orice pas, să încheie legături temeinice cu mulţi bărbaţi politici din vechiul regat."

Vaida a ajuns în anturajul urmaşului la tron, arhiducele Franz Fedinand, în ale cărui vederi și noi perspective de acțiune îşi puneau speranţa și unii dintre liderii politici ai românilor transilvăneni. Era acțiunea politicianului un mod pragmatic de a stabili punți între opțiuni diferite, a primi sprijin în lupta împotriva dualismului, o încercare de da șanse și altor căi prin care să se realizeze scopul unirii românilor? A fost o manifestare de slugărnicie faţă de cercurile de la Belvedere, de duplicitate, la fel cum și poziţiile exprimate în presa străină? Edificatoare, în această privință, este poziția lui Octavian Goga, în articole publicate în „Țara noastră". Pe de altă parte, Vaida a purtat tratative cu diverşi lideri politici, inclusiv din Vechiul Regat, sprijinit de amicul său, Nicolae Filipescu. Aceste legături s-au intensificat după 1910, când Vaida se stabilse la Karlsbad, profesând medicina. Aici l-a găsit războiul, apoi, pentru scurtă vreme, s-a tratat în Elveţia. A revenit la Viena, pentru a lucra într-un spital al Crucii Roşii. La 19 noiembrie 1918, a citit în Parlamentul maghiar declaraţia Conferinței Naţionale a Partidului Național Român de despărţire a Transilvaniei de Ungaria, iar ceea ce a urmat a fost implicarea în lupta naţională, în scurtă vreme triumfătoare. Președinte al Consiliului de Miniștri al României, din 9 ianuarie 1919, a rămas, cum se auto-caracteriza, „bărbatul energic care mai are colţi, deşi momentan poartă zgardă." După doar trei luni, agitate cât se poate, în martie 1920, guvernul Vaida Voevod a fost demis. Motivul principal? Vaida angajase, cu de la sine putere, demersuri în vederea stabilirii de relaţii diplomatice cu Rusia Sovietică. Va rămâne, însă, o prezență importantă în politica României Mari și o voce distinctă. A ocupat funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri în alte două rânduri: iunie-octombrie 1932, respectiv ianuarie-noiembrie 1933, a fost ministru, ministru secretar de stat în două dintre guvernele din timpul regimului autoritar carlist. Pentru scurt timp a fost președinte al Partidului Național Țărănesc, partid pe care avea să-l părăsească, fiind un adept al politicii regelui Carol al II-lea. În anul 1935, va înființa Frontul Românesc, grupare politică lipsită de anvergură. Va conduce, în perioada ianuarie-iunie 1940, Frontul Renașterii Naționale, unica formațiune politică a vremii.

În toiul disputelor politice aprige din anii interbelici, atitudinea lui Vaida-Voevod a rămas energică, afirmând, o dată mai mult, „temperamentul de luptător apriori", după expresia lui C. Xeni. Pătimașe, subiective, surprinzătoare, luările sale de poziție au fost, adesea, vulnerabile sub raportul dreptei judecăți. La un deceniu după Unire, răstimp dominat politic de adversarii liberali, afirmase că lupta de până în 1918 a fost mai uşoară decât cea dusă împotriva adeversarilor politici români, care se pretind fraţi, dar n-ar fi decât fraţi vitregi. Sau invoca, plătind polițe adversarilor liberali și averescani, balcanizarea Ardealului, în locul doritei europenizări. În condițiile dramatice ale schimbărilor politice de după 6 martie 1945, Vaida Voevod a fost arestat, pentru scurtă vreme, la Sibiu. Apoi i s-a stabilit regim de domiciliu forțat până la sfârșitul vieții, în anul 1950. „Figură brună, mai mult maghiară, îl caracteriza C. Xeni. Un păr negru, dat pe spate, o mustaţă lungă, o privire sumbră care străbătea nesimpatică prin nişte ochelari purtaţi în permaneţă cu şnurul după urechi. Temperament de luptător apriori, cred că nimic n-ar fi trebuit să-l contrarieze mai mult decât să-l aşezi în guvern, dacă vanitatea i-ar fi fost mare. După puţin timp s-ar fi luptat cu sine însuşi. În oratoria lui simplă ca o causerie, cu dese ieşiri de violenţă, dominau mai mult anecdota şi umorul. Atunci devenea simpatic. Nu simţeai prea multă pregătire în discursurile sale. Nici prea multă gândire politică. Era de inspiraţie spontană, calitate preţioasă în lupta parlamentară. Dar mai târziu când a putut părăsi, pentru simple favoruri regale, pe Maniu şi partidul în care trăise aproape 40 de ani, s-a văzut cu uimire că bronzul caracterului său era dintr-un aliaj maleabil. De asemenea, când se lăuda mai apoi că legionarii sunt opera lui, sunt « copiii » lui, dovedea o perspicacitate dubioasă.". La rândul său, „The Times" din 29 ianuarie 1920, scria, sub impresia acțiunii diplomatice la Conferința de pace: „Un bărbat de un caracter ferm și independent, posedând calități alese și inteligență politică rară, a fost capabil să se împotrivească tuturor sforțărilor autorităților maghiare de a-l intimida sau a-l discredita." Orator elocvent în românește, ungurește și nemțește, „dr. Alexandru Vaida Voevod este, prin excelență, un bărbat de cultură și cu vederi europene, pe deplin în curent cu principalele mișcări ale civilizației din Europa și doritor de a-și asocia țara sa la ele."

Bibliografie
- Alexandru Vaida-Voevod, în „Românul", nr. 182 din 14 decembrie 1919, p. 3.
- Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod, Putere și defăimare, București, Editura RAO, 2010.
- Constantin Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari, București, Editura Oscar Print, 2009.

footer