Revista Art-emis
Basarabia în relaţiile româno sovietice, 1918-1947 (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 01 Iulie 2015 18:19

Prof. univ. dr. ioan Scurtu, Membru AOŞR, art-emisBasarabia a ocupat un loc extrem de important în politica externǎ a României şi cu deosebire în relaţiile româno-sovietice. Dupǎ încheierea Primului Rǎzboi Mondial, în noiembrie 1918, diplomaţia româneascǎ s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace. Conferinţa pǎcii s-a deschis la Versailles, în ziua de 18 ianuarie 1919, când statul naţional unitar român - realizat prin Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei - era un fapt împlinit. Problema esenţialǎ era recunoaşterea acestei realitǎţi prin tratate internaţionale. Negocierile au fost îndelungate şi adesea dificile, dar rezultatul a fost pozitiv pentru România. Prin Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, Germania se angaja sǎ respecte graniţele politico-statale stabilite la Conferinţa pǎcii. La 9 decembrie 1919, România a semnat, la Saint Germaine en Laye, Tratatul de pace cu Austria, care recunoştea actul unirii Bucovinei din 28 noiembrie 1918. Dupǎ lungi discuţii, s-a încheiat Tratatul cu Ungaria, în palatul Trianon, în ziua de 4 iunie 1920, prin care confirma unirea Transilvaniei cu România. In privinţa Basarabiei situaţia a fost complicatǎ de faptul cǎ guvernul bolşevic nu era recunoscut de plan internaţional, iar reprezentanţii sǎi nu au fost invitaţi la Conferinţa pǎcii. La Paris şi în preajma Conferinţei, se aflau unii diplomaţi ai fostului regim ţarist, dar aceştia nu aveau o calitate oficialǎ. Acest fapt a influenţat desfǎşurarea Conferinţei de pace, deoarece Rusia - care participase la rǎzboi din iulie 1914 pânǎ în octombrie 1917 - nu a participat la luarea deciziilor şi nu semnat tratatele încheiate.

Relaţiile româno-ruse au cunoscut o evoluţie contradictorie în timpul rǎzboiului. Din august 1916, România şi Rusia erau state aliate în cadrul Antantei, armatele lor participând împreunǎ la luptele din 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. La 13 ianuarie 1918, guvernul bolşevic a decis întreruperea relaţiilor diplomatice cu România, pe care o considera ostilǎ noului regim instaurat la Sankt Petersburg. Hotǎrârea Sovietului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice FederativeRuse din acea zi menţiona:
„1. Toate relaţiile diplomatice cu România înceteazǎ. Legaţia românǎ şi, în general, toţi reprezentanţii autoritǎţilor române se expulzeazǎ pe cea mai scurtǎ cale dincolo de frontierǎ.
2. Tezaurul României, aflat în pǎstrare la Moscova, se declarǎ intangibil pentru oligarhia românǎ. Puterea sovieticǎ îşi asumǎ rǎspunderea de a pǎstra acest tezaur, pe care îl va preda în mâinile poporului român"[1].
Relaţiile româno-sovietice au fost influenţate de evoluţiile interne din Rusia, unde în anii 1917-1920 s-a desfǎşurat un adevǎrat rǎzboi civil, precum şi de contextul internaţional. Atunci când guvernul bolşevic se afla în dificultate, acesta se declara pentru normalizarea relaţiilor cu România, iar când era victorios devenea intransigent şi chiar ameninţǎtor. Pe de altǎ parte, guvernele României apreciau cǎ între cele douǎ state nu exista o stare de rǎzboi şi au refuzat sǎ dea curs solicitǎrilor Franţei de a interveni cu armata în sprijinul opoziţiei alb-gardiste, pentru a rǎsturna regimul bolşevic. Principala lor preocupare era recunoaşterea de cǎtre Rusia a actului Unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918. De asemenea, apreciau cǎ tezaurul evacuat la Moscova - pe baza unui acord între cele douǎ state, girat de Franţa - era un bun asupra cǎruia guvernul sovietic nu avea nici un drept şi trebuia restituit integral României. In februarie 1920, când regimul bolşevic se afla în dificultate, ministrul de Externe sovietic, Gheorghi Vasilievici Cicerin, a propus lui Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri al României, iniţierea unor „tratative pentru reglementarea pe cale paşnicǎ a relaţiilor dintre cele douǎ popoare şi pentru a statornici între ele raporturi paşnice, utile şi profitabile pentru ambele pǎrţi", apreciind cǎ „diferendele dintre cele douǎ ţǎri pot fi aplanate pe calea negocierilor paşnice, iar toate chestiunile teritoriale rezolvate prin bunǎ înţelegere". Premierul român a fost de acord, astfel cǎ au început negocieri la Copenhaga între Dumitru N. Ciotori, împuternicitul guvernului de la Bucureşti, şi diplomatul sovietic Maksim Maksimovici Litvinov.

Franţa nu vedea cu ochi buni negocierile cu guvernul bolşevic, iar la 3 martie 1920 Consiliul Suprem Aliat al Conferinţei de pace a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. Ca urmare, contactele de la Copenhaga s-au întrerupt. La 13 octombrie 1920 guvernul sovietic a propus din nou guvernului român organizarea unor negocieri directe pentru reglementarea relaţiilor dintre cele douǎ state, precizând cǎ „interesele celor douǎ ţǎri pot fi satisfǎcute în modul cel mai avantajos pentru cele douǎ ţǎri contractante, dacǎ nici o influenţǎ din afarǎ nu va complica sau frâna realizarea acestei dorinţe comune"[2]. Peste câteva zile, la 28 octombrie 1920, a fost semnat, la Paris, Tratatul prin care Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea Basarabiei cu România. In preambulul tratatului se preciza:
„- Considerând cǎ în interesul pǎcii generale în Europa trebuie asiguratǎ încǎ de pe acum în Basarabia o suveranitate care sǎ corespundǎ aspiraţiilor populaţiunii şi sǎ garanteze minoritǎţilor de rasǎ, religie sau limbǎ protecţiunea ce le este datoritǎ;
- Considerând cǎ din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificatǎ;
- Considerând cǎ populaţia Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unitǎ cu România;
- Considerând, în sfârşit, cǎ România din propria ei voinţǎ doreşte sǎ dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fǎrǎ deosebire de rasǎ, de religie sau limbǎ, conform Tratatului semnat laParisla 9 decembrie 1919, locuitorilor atât din vechiul Regat al României, cât şi al teritoriilor de curând transferate. Au hotǎrât sǎ încheie tratatul de faţǎ".

Dupǎ aceastǎ argumentare urma decizia: „Art. 1. Inaltele Pǎrţi Contractante declarǎ cǎ recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actualǎ a României, Marea Neagrǎ, cursul Nistrului de la gura sa pânǎ la punctul unde este tǎiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar". Se preciza cǎ „Inaltele Pǎrţi Contractante vor invita Rusia sǎ adere la Tratatul de faţǎ, de îndatǎ ce va exista un guvern recunoscut de ele"[3]. La 1 noiembrie 1920 guvernele Rusiei şi Ucrainei au transmis guvernelor statelor semnatare ale acestui tratat urmǎtoarea notǎ: „Aflând cǎ între Marile Puteri Aliate şi România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmǎ a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declarǎ cǎ ele nu pot recunoaşte ca având putere înţelegerea cu privire la Basarabia fǎcutǎ fǎrǎ participarea lor şi cǎ ele nu se considerǎ în nici un fel legate de tratatul încheiat pe aceastǎ temǎ de alte guverne"[4].

Tratatul de la Paris a fost ratificat de Marea Britanie ( 1922), Franţa (1924)
şi Italia (1927), nu şi de Japonia, interesatǎ în promovarea unor relaţii de colaborare cu Uniunea Sovieticǎ. Oficialitǎţile române considerau, pe drept cuvânt, cǎ prin tratatele de pace semnate în 1919-1920 au fost confirmate pe plan internaţional actele de Unire din 1918. România a devenit membru fondator al Societǎţii (Ligii) Naţiunilor, care-şi propunea sǎ evite declanşarea unor noi conflicte militare. In Statutul (Pactul) Societǎţii Naţiunilor se prevedea cǎ statele membre vor rezolva pe cale paşnicǎ, prin tratative, divergenţele dintre ele. In spiritul Pactului Societǎţii Naţiunilor, România a încheiat, în 1921, tratate de alianţǎ cu Polonia, precum şi cu Cehoslovacia şi Iugoslavia (cele trei state constituind Mica Inţelegere), iar în 1926 cu Franţa şi Italia. In 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au creat Inţelegerea Balcanicǎ. Toate aceste alianţe aveau ca obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele de pace. Guvernanţii de la Bucureşti apreciau cǎ relaţiile româno-sovietice trebuiau sǎ se întemeieze pe recunoaşterea de cǎtre liderii de la Kremlin a apartenenţei Basarabiei la România, hotǎrâtǎ de Sfatul Tǎrii la 27 martie 1918 şi confirmatǎ prin Tratatul de la Paris din octombrie 1920. La rândul lor, sovieticii declarau cǎ Basarabia a fost ocupatǎ de armata regalǎ românǎ, Sfatul Tǎrii era un organism alcǎtuit din burghezi şi chiaburi, care nu reprezentau populaţia Basarabiei, iar Tratatul de la Paris era lipsit de valoare juridicǎ. Dupǎ încheierea tratatelor de pace, în România, ca şi în multe alte ţǎri europene, a dominat o stare de spirit optimistǎ, considerându-se cǎ pacea a fost definitiv stabilitǎ, iar pericolul unui nou rǎzboi era eliminat. Oficialii români apreciau cǎ în 1918 s-a înfǎptuit un act care nu putea fi pus sub semnul întrebǎrii, cǎ dreptatea lor este „eternǎ". Dominaţi de acest spirit, ei nu au desfǎşurat o consistentǎ propagandǎ externǎ, pentru a convinge guvernanţii şi opinia publicǎ internaţionalǎ de legitimitatea actelor de Unire şi de faptul cǎ noile provincii s-au intergrat firesc în cadrul statului naţional român. In opinia lor, fǎceau propagandǎ, pentru care risipeau importante fonduri şi energii, doar cei care nu aveau dreptate, iar şansele lor de succes erau nule.

Adeseori, în disputele politice interne liderii partidelor politice din Basarabia îi acuzau pe „rǎgǎţeni" cǎ nu ar proteja populaţia din teritoriile unite în 1918, iar unele abuzuri şi ilegalitǎţi ale autoritǎţilor - caracteristice unei societǎţi cu o democraţie neconsolidatǎ şi care aveau loc pe întreg cuprinsul ţǎrii - erau puse pe seama politicii guvernului de la Bucureşti. Nu odatǎ, confruntǎrile politice interne se prelungeau şi în strǎinǎtate, fapt ce crea o imagine negativǎ asupra României. Pe de altǎ parte, statele vecine care aveau revendicǎri teritoriale pe seama României (Uniunea Sovieticǎ, Ungaria şi Bulgaria) au desfǎşurat o susţinutǎ propagandǎ externǎ, promovându-şi propriile interese. Guvernul sovietic, pe lângǎ propria-i propagandǎ, s-a folosit de Internaţionala a III-a Comunistǎ, constituitǎ în martie 1919, pentru discreditarea statelor naţionale, pentru lupta împotriva burgheziei şi instaurarea dictaturii proletariatului. România era consideratǎ un stat imperialist, care la sfârşitul rǎzboiului mondial a ocupat teritorii strǎine. Aceastǎ linie politicǎ a fost promovatǎ de toate partidele comuniste, astfel cǎ Partidul Comunist bolşevic insista pentru eliberarea Basarabiei şi unirea ei cu la Uniunea Sovieticǎ, Partidul Comunist din Ungaria revendica Transilvania pentru ţara sa, iar Partidul Comunist din Bulgaria cerea retrocedarea Dobrogei cǎtre statul din sudul Dunǎrii.

In decembrie 1923, Internaţionala a III-a a impus Partidului Comunist din România sǎ militeze pentru „autodeterminarea pânǎ la despǎrţirea de statul român" a Basarabiei, Dobrogei şi Transilvaniei. Vizate de Internaţionala Comunistǎ erau, alǎturi de România, şi Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, state „imperialiste", asupra cǎrora Uniunea Sovieticǎ avea revendicǎri teritoriale. Pe acest fond politic tensionat au avut loc unele contacte oficiale româno-sovietice. In zilele de 27 martie - 2 aprilie 1924 s-a organizat o conferinţǎ la Viena, la care delegaţia românǎ a cerut ca Uniunea Sovieticǎ sǎ declare cǎ recunoaşte unirea Basarabiei cu România, în timp ce delegaţia sovieticǎ a precizat cǎ nu accepta acel act, cerând organizarea unui plebiscit prin care basarabenii sǎ se pronunţe dacǎ doresc sǎ rǎmânǎ în cadrul statului român, sǎ se uneascǎ cu Uniunea Sovieticǎ sau sǎ constituie un stat independent. In fond, aceastǎ propunere viza anularea deciziei Sfatului Tǎrii din 27 martie 1918, precum şi a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920. Astfel, conferinţa a eşuat, înainte de a se trece la discutarea problemelor de fond privind relaţiile româno-sovietice.

Dupǎ eşuarea tratativelor de la Viena, conducerea sovieticǎ a decis sǎ treacǎ la înfiinţarea unei entitǎţi statale pe malul stâng al Nistrului, care sǎ devinǎ un centru de promovare a obiectivelor sale teritoriale şi politice faţǎ de România. Transnistria nu a constituit niciodatǎ, de-a lungul istoriei, o entitate statalǎ, iar puterea sovieticǎ s-a instalat definitiv în acest teritoriu abia în februarie 1923. Incǎ din februarie 1924 s-a constituit un „comitet de iniţiativǎ", care a elaborat Memoriul cu privire la necesitatea creǎrii Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. In acest document se afirma: „Republica Moldoveneascǎ ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacǎ republica Belorusǎ faţǎ de Polonia şi cea a Kareliei faţǎ de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi simpatia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţiile alipirii la Republica Moldoveneascǎ a Basarabiei. Din acest punct de vedere devine imperioasǎ necesitatea de a crea o anume republicǎ socialistǎ şi nu o regiune autonomǎ în componenţa U.R.S.S. Unirea teritoriilor de pe ambele pǎrţi ale Nistrului ar servi drept breşǎ strategicǎ a U.R.S.S. faţǎ de Balcani (prin Dobrogea) şi faţǎ de Europa Centralǎ (prin Bucovina şi Galiţia), pe care U.R.S.S. le-ar folosi drept cap de pod în scopuri militare şi politice" [5].
- Va urma -
----------------------------------------------
[1] Relaţii româno-sovietice. Documente, vol. I. 1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, Editura Enciclopedicǎ, 1999, p.16
[2] Ibidem, p.66
[3] Documente privind istoria României între anii 1918-1944. Coordonator Ioan Scurtu, Bucureşti, Editura Didacticǎ şi Pedagogicǎ, 1995, p. 28
[4] Relaţiile ..., p. 69
[5] Demir Dragnev, Ion Chitoagǎ, Ion Jarcuţchi, Elena Negru, Din istoria Transnistriei, Chişinǎu, Editura Civitas, 2001, p. 163

footer