Revista Art-emis
Casa Poporului şi câteva secrete PDF Imprimare Email
Vladimir Roşulescu   
Joi, 25 Iunie 2015 17:05

Casa Poporului, IMColonelul în rezervă Nicolae Kovacs omul care a condus partea cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului a făcut unele dezvăluiri, puţin cunoscute şi dezvăluite populaţiei de rând, chiar după răsturnarea regimului Ceauşescu. A relatat multe aspecte privind „o reţea de subterane", în legătură cu palatul. Pentru a-şi realiza sarcinile a avut sub comandă 12.000 de militari rezervişti. El a dezvăluit că în Casa Poporului sunt circa 5.000 de încăperi şi că în subteran sunt şapte etaje şi buncărul antiatomic, o incintă cu pereţi groşi de 1,5 m acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii. Adăpostul antiatomic este compus din sala principală, adică punctul de comandă - cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România - şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război. „Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Existau 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului". Ca ofiţer superior specializat în construcţii speciale, Kovacs a lucrat la tot ce înseamnă pasaje secrete realizate în timpul lui Ceauşescu. „Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de Interne din actuala Piaţa Revoluţiei) şi unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt întrerupte din loc în loc de uşi impresionante, de şapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem şi catacombele mai vechi ale oraşului, realizate în perioada interbelică, cum este cea din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe alte tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi publice". Unele catacombe, ţinute secrete până acum - mai precis cele situate în zona Pieţei Victoria -, vor fi amenajate pentru parcaje subterane.

Concomitent cu şantierul de la Casa Poporului, Kovacs a lucrat şi la clădirile „speciale" din apropiere, actualul Hotel Marriott şi Ministerul Apărării. Pe locul ales pentru minister exista deja un buncăr cu un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin 1942. De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură telefonică directă cu Hitler. S-a încercat demolarea acelei structuri, dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil. Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic al lui Ceauşescu, care nu se află sub Casa Poporului ci sub Ministerul Apărării. Se poate presupune că mai există şi alte lucrări secrete, care se strecoară în subsolul capitalei. In afara dezvăluirilor de mai sus se mai pot adăuga şi alte comentarii şi informaţii. Prima reţea de catacombe din Bucureşti a apărut încă din secolul al XVIII-lea şi a fost construită de către negustorii şi boierii care voiau sa-şi protejeze avuţiile de tâlharii care atacau oraşul. O zonă în care tunelurile secrete se găsesc la tot pasul este formată între trei mari puncte strategice din Bucureştiul vechi: Cişmigiu, Centrul Vechi şi Mitropolie. Catacombele sunt întinse pe o distanţă impresionantă: de la Curtea Veche se poate străbate Bucureştiul spre Dealul Mitropoliei şi mânăstirea Antim, spre Cişmigiu, de-a lungul străzii Schitu Măgureanu,, apoi spre Cotroceni. Se poate vorbi şi de un plus de mai multe ramificaţii spre Gara de Nord şi Bellu..

Obsedat de putere şi siguranţă, Ceauşescu a folosit militarii pentru a construi un plus de tuneluri şi adăposturi antiatomice. La Piaţa Revoluţiei există o reţea de catacombe prin care se poate circula cu barca. Culoarele sunt betonate şi prin ele curge un râu subteran cu un debit de 1,5 metri cubi pe secundă. "Labirintul subteran vechi al oraşului pare neînsemnat pe lângă cel construit din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Datele au parvenit de la militarii care au intrat în subteranele fostului Comitet Central, apoi Senatul României, respectiv militari de la unitatea specială de luptă antiteroristă. Ei au intrat în aceste catacombe chiar pe 25 decembrie 1989, împreună cu un grup de genişti şi pirotehnişti. In urma unor cercetări ulterioare a reieşit că ramificaţiile subterane au corespondenţă cu circa 80 de obiective din Bucureşti, cum ar fi clădirea A.S.E., Casa Enescu, Opera Română etc. Lucru foarte interesant, nimeni nu neagă existenţa acestor căi de navigaţie secrete, dar când se încearcă să fie explorate, nu se permite. Arhitectul lui Ceauşescu a confirmat planul acestuia de a construi un sistem de urgenţă pe unde să poţi circula cu metroul, maşina sau chiar barca pneumatică. Camil Roguski a povestit cu câțiva ani înainte despre lucrările pe care le-a făcut la comanda lui Nicolae Ceauşescu. Casa Poporului are cel puţin opt tuneluri de fugă şi două buncăre antiatomice. Totul este proiectat să reziste la un cutremur devastator de chiar 9 grade Richter, la atacuri repetate cu rachete performante şi la două bombe atomice lansate succesiv. Aici, diafragma zidurilor este de 1,5 metri. Un tunel de fugă cu o lungime de 60 de metri duce înspre fântânile de lângă Piaţa Constituţiei, altul, cu o lungime de 500 metri şi o lăţime de 3,8 metri, ajunge la staţia de metrou Izvor.

In 2005, un astfel de tunel secret a fost descoperit întâmplător, după ce a fost inundat din cauza ploii. „Sub fostul C.C. există mai multe căi de acces, la nivelul subsolului doi. In decembrie 1989, tunelul care era liber, accesat cu un lift personal şi care ar fi trebuit să-i asigure ieşirea lui Ceuşescu trecea pe sub C.C., C.C.-U.T.C., Bdul Magheru, Intercontinental şi făcea legătura cu tunelurile tehnice de lângă staţia de metrou „Universitate". Nu este un secret că majoritatea staţiilor de metrou au fost astfel construite încât să poată fi folosite ca adăposturi antiatomice. Sub tunelul propriu - zis există încă o reţea de buncăre şi tuneluri mai mici, tehnice, care sunt ca un păienjeniș sub București. Prin aceste tuneluri se poate circula comod cu un anumit mijloc de transport electric. Se putea ajunge, urmând paralel traseul metroului, până la Palatul Primăverii unde exista un buncăr central, de coordonare strategică . Din acest buncăr, legătura era un tunel secret la care a lucrat, timp de trei ani, prin anii 80, o echipa de mineri de la Petrila. Legătura subterană ajungea la o amenajare de la Lacul Herăstrău unde exista permanent o șalupă rapidă pregătită să-l transporte pe un alt mal şi unde aştepta o maşină cu destinaţia Clinceni - aerodrom. Dacă Ceauşescu ar fi ajuns în subteranele de sub C.C., ar fi avut posibilitea să ajungă, foarte uşor şi rapid, în orice punct de la periferia Capitalei", a precizat arhitectul Roguski

Casa Poporului, palatul nedatorat Parlamentului

Casa Poporului a intrat de trei ori în cartea recordurilor:
- este clădirea care are cea mai mare greutate din lume;
- este cea mai scumpă clădire administrativă din lume;
- este cea mai mare clădire administrativă folosită.
Clădirea Palatului Parlamentului se află situată în partea centrală a Bucureştiului (în sectorul 5), pe locul care astăzi se cheamă Dealul Arsenalului, încadrat de strada Izvor la vest şi nord-vest, Bulevardul Naţiunile Unite spre nord, Bulevardul Libertăţii la est şi Calea 13 Septembrie la sud. Clădirea, cu o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m², s-a înscris în „Cartea Recordurilor" la capitolul „Clădiri Administrative", pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral, din Florida şi după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Constructia depăşeşte cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt. De aceea poate fi considerată o lucrare faraonică: măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălțime, și 92 m sub pământ. Are 12 nivele la suprafață și alte 8 subterane. Pe verticală se disting trei registre, care corespund totodată și unor zone funcționale distincte. Clădirea are aproximativ 1000 încăperi, dintre care 440 birouri, peste 30 săli și saloane, patru restaurante, trei biblioteci, două parcări subterane, o sală de concerte. Numele sălilor și saloanelor din Palatul Parlamentului au fost alese după 1989, ele evocând evenimente importante din istoria poporului român sau personalități cunoscute pe plan mondial. Majoritatea sunt legate de aspiraţia românilor pentru Unire şi de istoria parlamentarismului în România.

Casa Poporului a fost construită în cadrul proiectului Bucureşti. După cutremurul din 1977, Nicolae Ceauşescu a ordonat reconstruirea Bucureştiului ca un nou oraş, aşa că, începând cu anii 1978-79, a avut loc concursul la nivel naţional pentru reconstruirea Bucureştiului. După un concurs ce a durat aproape 4 ani, arhitecta Anca Petrescu a câştigat postul de arhitect şef al celui mai controversat proiect construit până acum în România. După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu a căutat un amplasament pentru a dezvolta un program foarte mare de investiții. S-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea din 1935, în al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. In 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit Al Doilea Război Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie până în 1983, când a început construirea Casei Poporului. Ceremonia oficială a așezării pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984. Şantierul propriu zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al capitalei şi relocarea a peste 40.000 de oameni din această zonă. Printre clădirile dispărute se numără: Mănăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale si Stadionul Republicii. In 1989 costurile clădirii erau estimate la 1,75 miliarde dolari S.U.A., iar în 2006 la 3 miliarde euro. Construcţia are o lungime de 270 metri, lăţime de 245 metri, înălţime de 86 metri (peste cota 0), adâncime de 92 metri (sub nivelul solului) şi o suprafată construită la sol de 66.000 metri pătrati. Clădirea este compusă din 23 de corpuri. Proiectul de reconstruire centrală a Bucureştiului, cuprindea pe lângă Casa Poporului şi altă serie de clădiri, cum ar fi: Ministerul Apărării Naţionale, Casa Radio, Hotelul Marriott-Casa de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Victoria Socialismului.
Materiale și forță de muncă folosite: 1.000.000 m³ de marmură, 5.500 de tone de ciment, 7.000 de tone de oţel, 20.000 de tone de nisip, 1.000 de tone de bazalt, 900.000 m³ de esenţe de lemn, 3.500 de tone de cristal, 200.000 m³ de sticlă, 2.800 de candelabre, 220.000 m² de covoare, 3.500 m² de piele. La construcţie au participat 200 arhitecţi şi aproximativ 20.000 muncitori care au lucrat în trei ture, 24 ore pe zi.

Palatul Parlamentului și beneficiarii

Construcția Casei Poporului, clădire admirată si contestată de puțini români otrăviți în simțiri, a inceput în 1984 și inițial ar fi trebuit finalizată în numai 2 ani. Termenul a fost prelungit apoi până în 1990, însa nici în prezent nu este finalizată. Numai 400 de încăperi și 2 săli de ședințe sunt finisate și folosite, dintr-un total de 1.100 de spații proiectate. Clădirea are patru niveluri subterane și două adăposturi antiatomice, pentru că Nicolae Ceausescu se temea de un război nuclear. Această grijă era indreptățită, având în vedere că mărețul proiect a început în timpul Războiului Rece. Se pare că ar fi cerut construirea unor tuneluri subterane, care sa-l ducă în siguranță până la aeroportul Otopeni, de unde să poată fugi din țară, în caz de primejdie. Inginerul Traian Popp, care a lucrat pe şantier, a confirmat existenţa unui tunel care face legătura între subsolul Casei Poporului şi reţeaua de metrou, undeva între staţiile Izvor şi Politehnica. Nu exista însă un metrou secret care să ajungă până la Otopeni. La început lucrările au fost conduse de arhitectul Cezar Lăzărescu, unul dintre cei expropiați din cartierul Uranus. Casa lui a fost dărâmată pentru a face loc noului Bulevard Victoria Socialismului, aşa cum a fost demolat aproape întregul cartier Uranus, 57.000 de familii fiind mutate forţat (după alte surse 40.000 de familii). Funcţia de conducător al şantierului a fost preluată ulterior de arhitecta Anca Petrescu, proiectanta palatului. Muncitorii de pe şantier au lăsat în urma lor povești. Unele amuzante, altele înfricoşătoare. S-au găsit şi mesaje scrise de zidari glumeţi, pe pereţii Palatului, precum: „Maria + Casa Poporului", sau „A.M.R. (Au mai rămas) 197, 196, 195 ... zile". S-a vorbit mult despre lucrătorii care şi-au găsit sfârşitul aici, pe cel mai mare şantier al ţării. Documentele confirmă 27 de morţi în accidente de muncă, însă au circulat şi încă circulă zvonuri legate de muncitori ucişi, pentru a păstra tăcerea asupra unor tuneluri, sau camere secrete din clădire. Zvonuri false, contrazise chiar de arhitecta şefă, Anca Petrescu. Aceasta a infirmat cu tărie aceste ipoteze fanteziste, precizând că, atunci când murea un muncitor, procurorii militari făceau o anchetă amănunţită şi se căuta un vinovat. Prin urmare, dispariţia unor angajaţi nu ar fi fost trecută uşor cu vederea.

Comparație cu piramida Keops

Dispariţia cartierului Uranus nu a fost o pierdere pentru Bucureşti ci o binefacere, A fost un cartier mizer încă dintre cele două războaie mondiale, cartier Dormitor, în care colcăiau borfaşii, hoţii şi prostituatele. Străzile erau înguste, cu case scunde şi vetuste. Era un amestec de case dubioase şi de gospodării cu grădiniţe, cu bolte de viţă şi pomi. Clădirile înalte erau rare, iar o parte mare din reţeaua stradală nu avea canalizare. Uranus era un cartier al lumii sărace şi interlope, cartier care s-ar fi spulberat curând într-o mare capitală. Ceauşescu a avut neşansa de a fi decis ştergerea acelui focar de infecţie, de înapoiere şi de mahalagism.
Biserici demolate pentru a face loc Casei Poporului: Enei (1977), Albă Postăvari, (1984), Ms. Cotroceni, (1984), Izvorul Tămăduirii (1984), Sf. Nicolae, (1986), Sf. Nicolae Jitniţa, (1986), Ms. Pantelimon, (1986), Doamna Oltea, (1986), Olteni, (1987), Sf. Vineri, (1987), Ms. Văcăreşti, (1987), Sf. Spiridon Vechi, (1987), Bradu Staicu, (1987), Sf. Treime, (1987), Sf. Mina, (1985), Izvorul Tămăduirii, (1982), Buna Vestire, (1981). Toate acestea dovedeau sărăcia poporului nostru din ultimile 2-3 secole, lipsa de imaginaţie a unor meşteri cu puţină vocaţie şi fără de imaginaţie. Un număr de 11 lăcașuri, mai valoroase au primit fonduri pentru a fi mutate prin metode moderne. Dintre acestea, inginerul Eugen Iordăchescu a mutat opt: Mihai Vodă, Ansamblul Antim, biserica Mănăstirii Schitul Maicilor, bisericile Olari, „Sfântul Ştefan„" Cuibul cu barză, „Sfântul Ilie" - Rahova, „Sfântul Ioan" sau „Sfântul Ionică" - Piaţă, „Sfântul Gheorghe" - Capra. Nu trebuie uitat că pentru a construi Parisul modern, între anii 1853-1870, marele architect al lui Napoleon al III-lea, baronul Georges-Eugene Haussman a demolat fără restricţii toate bisericile şi capelele care i-au stat în calea proiectelor. Deşi lucrările la construcţia Casei Poporului au fost inaugurate pe 25 iunie 1984 în prezenţa Ceauşeştilor, marele edificiu nu a fost terminat în totalitate nici până în ziua de azi. Potrivit arhitectei Anca Petrescu, instalaţiile din subteran au rămas neterminate. Cei ce au guvernat România după Nicolae Ceauşescu nu au fost în stare să termine edificiul nici după un sfert de secol. Nişte nevolnici, hoţi şi apatrizi.

In 1990, magnatul american Rupert Murdoch a vrut să cumpere clădirea, cu 1 miliard de dolari, dar oferta sa a fost refuzată (nu începuse Marea vânzare a ţării). In prezent, Casa Poporului este evaluata la 3 miliarde de euro. Din 1994 în clădire funcţionează Camera Deputaţilor, după ce sediul iniţial al instituţiei, Palatul Camerei Deputaţilor , a fost donat de stat Bisericii Ortodoxe Române. Începând din 2004 aici se află şi Senatul României, iniţial fiind găzduit în fosta clădire a Comitetului Central al Partidului Comunist Român. De asemenea, Palatul parlamentului găzduieşte în numeroasele sale săli şi saloane, o întreagă varietate de evenimente, expoziţii sau întâlniri. În perioada 2003-2004 a fost construită o anexă din sticlă de-a lungul ascensoarelor exterioare. Această construcţie are ca scop facilitarea accesului la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (M.N.A.C.), deschis în 2004, după o reamenajare în aripa vestică a palatului. În aceeaşi perioadă, un proiect ce susţinea arborarea unui steag uriaş a fost anulat ca urmare a protestelor venite din partea publicului. Un drapel se afla deja arborat pe clădire dar a fost îndepărtat împreună cu suportul. Restaurantul, accesibil doar politicienilor, a fost renovat, proiect urmat de amenajarea unei piscine, saune şi a unor facilităţi sportive la nivelul 1 al subsolului. De asemenea, din 1995, clădirea găzduieşte sediul Iniţiativei de Cooperare Sud-est Europeană (S.E.C.I.), o organizaţie ce are ca scop o colaborare pentru reducerea nivelului criminalităţii transfrontaliere în ţările membre. O mare parte din clădire (aripa vestică, parte din aripa de est, parte din al doilea nivel, nivelul 3 subsol şi celelalte aflate sub acesta), urmează a fi terminate. Intre timp, o parcare subterană se construieşte în locului unui fost stadion, momentan folosit ca depozit, care a fost acoperit în timpul construcţiei palatului. De asemenea, se are în plan construirea unor tunele ce leagă Calea 13 Septembrie cu subsolul clădirii.

Adevărate comori din interiorul construcţiei sunt numeroasele sculpturi în marmură. La acestea se mai adaugă 700 de candelabre de cristal şi uşi sculptate în lemn, care valorează o adevărată avere. Laminatoarele din bronz turnat sunt unice şi reprezintă o adevărată comoară ascunsă între pereţii Casei Poporului. Nici decoraţiunile din interiorul încăperilor nu sunt ieftine: covoarele enorme, draperiile create manual şi clanţele din metale rare alcătuiesc opulenţa clădirii. Pe lângă acestea, monumentul este decorat cu sculpturi din ipsos, făcute în acea vreme în mărime naturală. La rândul lor, decoraţiunile sunt înfrumuseţate cu foiţe subţiri de aur. Inaugurarea oficială a palatului s-a desfășurat în ziua de 25 iunie 1984 în prezenţa Familiei Ceauşescu, cu toate că marele edificiu nu era terminat în totalitate. Şi după cum am spus, nu a fost terminat nici până în ziua de azi. Probabil că dacă ar fi trăit, Nicolae Ceauşescu ar mai fi adăugat Bucureştiului şi alte edificii remarcabile. Prin colecția de clădiri unicat, s-ar fi alăturat epocii lui Carol I-ul.

Grafica - Ion Măldărescu

footer