Revista Art-emis
Intelligence-ul românesc între tradiţie şi modernitate PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase   
Miercuri, 17 Iunie 2015 21:47

S.S.I.Existenţa Intelligence-lui se pierde în negura timpului, şi se poate afirma că este la fel de veci ca şi omenirea , existenţa sa mergând în paralel cu dezvoltarea armatelor şi cu nevoile acestora de a dispune de informaţii cât mai exacte din teritoriul inamicului. Cunoaşterea, deci şi informaţia inseamnă putere, iar obtinerea informaţiei este o arta care a evoluat si s-a dezvoltat continuu de-a lungul vremii. Nimic in aceasta lume nu este mai bine înradacinat in practica natiunilor, a epocilor si a civilizatiilor decit activitatea de intelligence. Originile activităţilor de informaţii se pierd în negurile istoriei, cele mai vechi relatări despre spionaj regăsindu-se în Vechiul Testament. In Scriptura, Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Să chemi 12 oameni din cele 12 triburi şi să-i trimiţi să recunoască Ţara Canaan pe care ţi-o daruiesc ţie". Au fost primii spioni biblici, cei carora Creatorul le-a dat misiunea să mearga pentru „a privi oamenii şi a afla de sunt mari, puternici sau slabi, de pământul e roditor ori sărac"[1]. În China antică, tradiţiile intelligence-Iui sunt atestate documentar de mai bine de 2500 de ani, din timpul regatelor războinice[2]. Printre primele menţiuni despre existenţa şi utilitatea serviciilor de intelligence nu se poate uita „«Arta războiului», lucrare scrisă de Sun Tzu, care care a trăit cu 15 secole în urmă. Acesta este autorul unui tratat privind arta războiului, în care demostrează nivelul înalt al activităţii informative, descrie în detaliu rolul spionilor şi modul în care aceştia acţionează precum şi tehnicile de recrutare a acestora. În capitolul Folosirea agenţilor secreţi celebru strateg şi teoretician arată că spionii sunt... oameni inteligenţi, dotaţi, prudenţi şi capabili să-şi croiască un drum către aceia care, în tabăra inamicului sunt intimi cu suveranul şi membrii nobilimii. Astfel, ei sunt în măsură să observe mişcările inamicului şi să-i cunoască acţiunile şi planurile. Odată informaţi asupra situaţiei reale, se întorc să ne informeze". Istorici şi specialişit în intelligence au demonstrat că serviciile secrete sunt vitale pentru un orice stat, însa atunci cind aceste importante instituţii indispesabile oricărei naţiuni sunt înregistrate politic pot deveni instrumente de teroare, represiune, şantaj, pentru regimuri totalitare.

În România, primele structuri informative institutionalizate, cu caracter militar, au apărut o dată cu organizarea armatei romane modeme, după Unirea Principatelor. Data de referintă este 12 noiembrie 1859, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin Inaltul ordin de zi, nr. 83, a infiintat Statul Major General al Armatei, în componenţa căruia se afla şi Sectia a II a, prima structură de informatii a armatei romane, condusă de sub locotenentul Gheorghe SIăniceanu. A.I. Cuza a avut şi propriul său serviciu de informaţii condus de maiorul Cezar Librecht, directorul general al Postelor şi Telegrafelor. Războiul de Independentţă a demonstrat că activităţile de culegere a datelor nu au corespuns aşteptărilor, astfel că, o data cu înfiintarea Şcolii Superioare de Razboi, în 1889 s-a introdus si un curs de specialitate ¬„Serviciul Informatiilor". Cu toate acestea, pâna la războiul balcanic din 1913, armata română nu a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis. În perioada Primului Război Mondial, serviciile de informatii româneşti au demonstrat mari carente, iar „patriotismul nu a exclus slăibiciunile sau vulnerabilitatile", dupa cum observa Cristian Troncotă, unul dintre cei mai avizaţi istorici români ai Istoriei Inelligence-Iui. O experienţă deosebită în domeniul informaţiilor a costituit-o aşa-numitul „Serviciu de informaţii al Deltei", condus de Mihail Moruzov, care cu un efectiv puţin numeros, dar dispunând de a agenţi experimentaţi şi bine acoperiţi a avut rezultate remarcabile. Până la sfărşitul războiului, din 178 de spioni trimişi în liniile româneşti, 156 au fost prinşi, printre care şi colonelul Friederich von Mayer, şeful informaţiilor germane în Dobrogea iar „...inamicul nu a distrus nici un depozit de muniţii, aprovizionareanare sau case[...], demonstrand valoarea lui Moruzov pe frontul invizibil" .

Aproape incredibil, Moruzov a reuşit chiar să devina comandantul unor contingente ale Armatei Roşii, care ulterior au fost dizolvate. Tot el a negociat cumpărarea cu două milioane de lei a flotei ruse de pe Dunăre şi Marea Neagră, însa reizbucnirea luptelor a impiedicat definitivarea afacerii. O alta realizare o reprezinta „afacerea rublelor", în care ruşii încercau să introducă în Romnia câteva milioane de ruble false. Moruzov nu doar că a zadarnicit acest plan, ci, prin manevre inteligente, a făcut ca milioanele false să ajungă în Rusia Sovietică. După război, Marele Stat Major a constatat ca militarii au puţină libertate de mişcare şi s-a pus problema crearii unui serviciu secret paralel, cu angajaţi civili. Consiliul Superior de Apărare al Ţării a aprobat, iar pe l mai 1925, în fruntea acestui serviciu denumit „Serviciul Secret de Informaţii" a fost numit Mihail Moruzov. Serviciul de informaţii al armatei şi-a urmat cursul său, iar Servicul Secret a funcţionat doar nominal sub tutela Marelui Stat Major. Serviciul a fost condus cu o mâna de fier de Moruzov, insa dupa 1930, şeful şi fondatorul său s-a amestecat in jocurile politice dubioase patronate de Regele Carol al II-lea şi a intrat în conflict cu Ion Antonescu, furnizindu-i suveranului documente aşa-zis compromitatoare, privind viaţa generalui Antonescu. Istoricii intelligence-ului l-au consideră un as al spionajului românesc, dar din păcate, acţiunile sale nu au putut impiedica dezastrul României din anul 1940, când ţara a fost suferit pierderi ale unor părţi din teritoriul naţional. În ultimii doi ani de activitate a încercat o schimbare a orientării S.S., prin contacte realizate cu amiralul Wilhelm Canaris, şeful Abwehr (spionajul militar german).

In septembrie 1940, a fost arestat în timp ce se intorcea de la Veneţia şi încarcerat la Jilava de noul regim al generalului Antonescu. Nu a fost eliberat nici la insistenţele lui Canaris, care a sosit special la Bucuresti şi a murit împuşcat de legionari în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940. Autodidact şi cu o personalitate complexa, Moruzov a fost descris de contemporanii săi drept „o extraordinară energie şi voinţă, o capacitatea naturală şi putere de pătrundere uimitoare. Ambiţios până la orgoliu, domina despotic, neadmiţând replici sau corectări, fapt ce constituia un mare defect". Implicarea sa în politică, subordonarea faţă de Palatul Regal şi dosarele compromiţătoare pe care le-a strîns despre duşmanii lui Carol al II-lea, i-a facut pe multi să-l eticheteze drept „geniu al răului" sau „eminenţa cenuşie". Moruzov ţinea mult la activitatea conspirativă. Cu greu a fost convins că şefii secţiilor trebuie să comunice între ei în problemele de serviciu. Nu puteai afla de la el nimic, mai ales in privinţa oamenilor de care se servea. Nici anchetatorii săi din 1940 nu au putut afla mai mult, Moruzov luând cu el în mormânt multe din secretele sale. Înaintea arestării, el a distrus mai multe dosare, iar adjunctul sau, Niki Ştefănescu, conform ordinului primit, a distrus intreaga arhivă personală a acestuia, aflată într-un sediu camuflat. Abilitatea lui Moruzov a fost atât de mare, încât dispunea de propria sa agentură de informatori, prin care controla practic întreaga societate şi verifica chiar şi ce îi furniza propriul său serviciu.

Moruzov a rămas o persoana extrem de controversată, mai ales în privinîa loialităţii sale. Încă din 1918 s-a vorbit despre relaţiile sale „neortodoxe" cu Consulatul rus de la Galaţi, dar şi despre cele cu serviciile franceze. Jocul său dublu a devenit triplu, mai ales dupa ce Abwehr-ul german a capturat arhiva serviciului secret francez. Enigma nu va fi elucidată decât o dată cu cercetarea arhivelor străine. Serviciul Secret a lucrat după cele mai profesioniste metode ale culegerii de informaţii. Acesta folosea mai multe tipuri de informatori: informatorii „observatori"; informatorii „incidentali"; informatorii „locali" (urmareau acţiunile partidelor politice, actele de sabotaj, starea de spirit a populaţiei etc.); informatorii „de penetrare" (în special cei infiltraţi în grupările politice), informatorii „mobili" (comis-voiajori, negustori ambulanţi, artişti, circari; informatorii „obligaţi" (constrânşi material sau moral). Membrii unor misiuni oficiale sau diplomatice erau şi ei „ajutaţi" să aibă o comportare „imorală", pentru ca apoi, pe baza materialului compromitator, să fie „convinşi" să colaboreze cu Serviciul. Nu lipsea diversiune a, iar informatorii „temporari" erau recompensaţi cu bani sau prin intervenţii subtile pentru a fi promovaţi. Nu lipseau informatorii „sedentari", „de rezervă" sau „cercetaşi",trimisi peste hotare. Şi la nivel tehnic S.S.I.-ul lucra la vârf. Iată doar descrierea biroului lui Moruzov făcută de Gheorghe Cristescu: „Cabinetul era prevăzut cu aparate de înregistrare fonică pe discuri şi fir electromagnetic; detectoare speciale; oglinzi transparente, prin care poţi observa o persoană, fără ca dânsa să te vadă; periscoape pentru observaţie indirectă; celule fotoelectrice, detectoare şi altele. Unele se manipulau direct de la biroul său, altele de către un operator aflat într-o cameră alăturată. Un automobil Mercedez-Benz, foarte puternic, şi o instalaţie de imprimat pe discuri convorbirile dintre ocupanţi. Maşina mai dispunea de un post radio de emisie-recepţie care îi permitea să ţină permanent legătura cu sediul. În 1936 fuseseră înfiinţate şcoli pentru pregătirea specialiştilor S.S. in radiotelegrafie, filaj, foto, cinema, dactiloscopie etc.".

Cel numit de Antonescu la data pe 15 noiembrie 1940 în fruntea Servicului Special de Informaţii, noua structură de intelligence trecut n subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, a fost Eugen Cristescu. Noul director absolvise seminarul teologic din Iaşi şi era jurist de profesie. A fost avansat treptat până la funcţia de director în Direcţia Generală a Poliţiei, remarcându-se prin modul în care a combătut mişcarea legionară. Eugen Cristescu a reuşit performanţa de nu implica instituţia în politică. A introdus o ordine financiară strictă şi a protejat cadrele prin reguli aspre, fiind „complet interzis ca un salariat sa se intereseze de situaţia celuilalt". Din cauza că ţara se afla în război, S.S.I.-ul reorganizat de Cristescu s-a orientat în principal asupra Rusiei Sovietice, dar şi împotriva partidului comunist şi mişcării legionare. S.S.I.-ul s-a confruntat şi cu cele 11 organizaţii de spionaj germane care activau în România, dar şi cu cele maghiare şi bulgare. S.S.I. si-a facut datoria şi în Basarabia reuşind să culeaga informaţii de peste Prut, dar şi să transmită conducerii statului avertismente asupra imensului potenţial militar şi economic al U.R.S.S. Un exemplu a ceea ce însemna datoria faţă de ţară pentru S.S.I. a reprezentat-o şi aflarea datei raidului american asupra Ploieştiului - 1 august 1943 -, cu o săptămina înainte ca acesta să se producă.

Între anii 1943-1944, SSI a facut un adevarat dans pe muchie de cuţit, protejandu-i şi pe liderii comunişti: Petru Groza, Ioan Gh. Maurer, Mihai Beniuc (chiar angajat în S.S.I. pentru a nu fi trimis pe front). După 23 august 1944, Eugen Cristescu a distrus mai multe dosare, apoi s-a refugiat cu o mare parte din arhiva sa în comuna Bughea, din judeţul Muscel, unde a şi fost arestat, pe 24 septembrie 1944. Transferat în Rusia Sovietică, a fost îndelung anchetat, iar in 1946 - condamnat la moarte. Prin decret regal, şi la intervenţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Oficial, a decedat pe 12 iunie 1950, în Penitenciarul Văcăreşti. Sub ocupaţia sovietică, după câteva încercări de a-şi face datoria, S.S.I.-ul a fost practic desfiinţat. Odată cu sovietizarea ţării, dispărea cel mai important serviciu de informaţii al Romaniei. La data de 30 august 1948, prin decretul nr. 221, a fost înfiinţată „Direcţia Generală a Securităţii Poporului" (D.G.S.P.), direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne[3]. La 30 martie 1951, D.G.S.P. a devenit „Directia Generală a Securitătii Statului" (D.G.S.S.), care cuprindea şi o „Direcţie de Informaţii Externe" iar la 20 septembrie 1952, D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în „Ministerul Securităţii Statului". Acesta reorganizare a fost anulată în septembrie 1953 când, noua structură (minister) revine în cadrul Ministerului de Interne. În perioada 1960 - 1965, personalul Securităţii este epurat, fiind îndepărtaţi mulţi din ofiţerii impuşi de administraţia de la Moscova, iar la 22 iulie 1967 a fost înfiinţat „Departamentul Securităţii Statului" (D.SS), coordonat de un „Consiliu al Securitătii Statului" (C.SS.). Începând cu 4 aprilie 1968, „Consiliul Securităţii Statului" se desprinde din Ministerul de Interne, funcţionând ca un organ central. Prin Decretul nr. 130 din data de 9 aprilie 1972, „Consiliul Securităţii Statului" a reintrat în cadrul ministerului şi a fost reorganizat în şase direcţii principale: informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale. De istoria Securităţii (D.S.S.) s-au preocupat, după 1989, o serie de foşti lucrători (cadre)[4], dar mai puţini istoricii[5] (români şi străini) şi specialişti în intelligence. Astfel, Marius Oprea este unul dintre cei câţiva istorici din generaţia mai nouă (foarte puţini, din păcate), care şi-au dedicat eforturile reconstituirii istoriei Securităţii. O radiografie autentică a celor două etape ale istoriei acestei instituţii este foarte bine realizată de istoricului Cristian Troncotă, în două volume de istorie documentată şi argumentată intitulate „Torţionarii"[6] şi „Duplicitarii"[7].

După evenimentele din 1989, la data de 30 decembrie 1989, printr-o hotărâre a Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate. Desfiinţarea Departamentului Securităţii Statului a exprimat noile realităţi socio-politice existente în România în contextul destructurării vechiului regim în urma evenimentelor revoluţionare din decembrie 1989. Aceasta s-a produs în două etape succesive: în prima etapă, prin trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale[8], iar în a doua etapă, prin desfiinţarea propriu-zisă în baza unui decret al Consiliului Frontului Salvării Nationale[9]. La data de 26 martie 1990, prin decretul nr. 181, a fost înfiinţată instituţia Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.)[10] ca autoritate administrativă autonomă a statului român cu competenţă materială în interiorul ţării privind obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţările interne şi externe la adresa siguranţei naţionale[11]. iar la 29 iulie 1991 a fost emisă Legea nr. 51 care stabilea noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României şi sunt stabilite organele de stat care au atribuţii în acest domeniu: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi structuri din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi viitor preşedinte al ţării, referindu-se într-o declaraţie publică la noul serviciu, îl caracteriza astfel: „0 instituţie modernă, care a fost structurată după analiza modelelor unor astfel de servicii din ţările cu tradiţie democratică: Statele Unite ale Americii, Canada şi principalele ţări europene". Putem aşadar afirma ca evoluţia serviciilor române de informaîii de-a lungul timpului este în strânsă concordanţă cu evoluţia societăţii, precum şi a ameninţărilor ce derivă din permanenta transformare a acesteia.

În acest sens, S.R.I. trece printr-un proces de transformarea instituţională, care a pornit de la necesitatea adaptării Serviciului la dinamica riscurilor de securitate şi la statutul României de stat membru N.A.T.O. şi U.E. Transformarea presupune o dezvoltare extisă şi coerentă ce se va vor derula în continuare, conform principiilor şi reperelor incluse în Viziunea Strategică 2007-2010.
Modul în care se va dezvolta şi va evolua activitatea de informaţii în viitor nu poate fi în totalitate anticipată, dar să nu uităm că trecutul este proiecţia prezentului, iar prezentul este premisa viitorului, de aceea şi istoria intelligence-Iui este utilă viitorul intelligence -lui românesc.

Bibliografie:
- Vechiul Testament, Numerii 13, Biblia sau Sfânta Scriptură, Societatea biblică internaţională din România, Bucureşti, 1992; Sun Tzu - Sun Tzu, Arta războiului, Bucureşti, Editura Antet Press, f.n.
- Alexandru Popescu, Academia Secretelor - Intelectualii şi spionajul, Editura Meronia, 2006.
- Expunere asupra Serviciilor de Informaţii ale Armatei. Istoric, întocmit în 1934 de Mihail Moruzov, în Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004;
- Cristescu Eugen, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916¬1944), mârturii, documente, prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura R.A.I., Bucureşti, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, f.a., p. 131-223.
- Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion Bucureşti, 2004
- Cristian Troncotă, Omul de tainâ al mareşalului, Editura Elion, Bucureşti, 2005
- Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale
regimului comunist din România (1948-1964), Bucureşti, Editura Elion, 2006;
- Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Bucureşti, Editura Elion, 2003.
- Tănase Tiberiu, Serviciile de informaţii româneşti în timpul primului râzboi mondial în revista Historia nr. 78, iunie 2008, pp. 26- 33.
- Tănase Tiberiu, SSI în timpul celui de al II lea Râzboi Mondial- adaptarea la conditiile de râzboi, în revista Historia nr. 80, august 2008, pp.32-38.
------------------------------------
[1]Vechiul Testament, Numerii 13, "Biblia sau Sfânta Scriptura"", Societatea biblică internaţională din România, Bucureşti, 1992;
[2]Sun Tzu, "Arta războiului", Editura "Antet Press", Bucureşti, f.n. p.91-96;
Mihail Moruzov s-a nascut la 8 noiembrie 1887, in comuna Zebil din judetul Tulcea. Familia sa se tragea din cazacii zaporojeni, refugiati in Romania, iar tatal sau, Simion Moruzov, a fost preot timp de 40 de ani la biserica rusa din Tulcea. A absolvit doar trei clase de liceu, insa cert este, dupa cum au marturisit atat corifeii, dar si detractorii sai, ca Moruzov era nascut pentru munca de informatii. Vorbea la perfectie ucraineana, bulgara, turca si tatara. A inceput in 1909, ca agent special in Directia
[3]Aceasta era formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale iar până în anul 1958, organizarea noii instituţii a fost realizată cu ajutorul unor consilieri sovietici.
[4]Neagu Cosma, Cupola. Securitatea văzută din interior. Editura Globus, Bucureşti 1994, Gheorghe Raţiu, Raze de lumină pe cărări întunecate, Editura "Paco", 1996., Mihai Ion Pacepa, Cartea neagră a Securităţii româneşti, voI. I (activitatea Securităţii înainte de 1989), voI. II (din 1989 până în 1998), voI. III, Editura "Omega Press", 1999 Dumitru Iancu Tăbăcaru, Sindromul Securităţii, Editura "Paco", Bucureşti, f.a ..
[5]Cărţile pe care le-a publicat sau coordonat în ultimii doi ani (Banalitatea răului. O istorie a Securitătii în documente, 1949-1989, laşi, Polirom, 2002; Ziua care nu se uită, laşi, Polirom, 2002, Securiştii partidului. Serviciul de cadre al peR ca poliţie politică, laşi, Polirom, 2002) Moştenitorii Securităţii este ultima carte din seria începută de autor.
[6]Vezi pe larg Cristian Troncotă, Istoria securităţii regimului Comunist din România, 1948-1964, Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2003 , reditată în 2006 sub titlul Torţionarii. Istoria serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului comunist din România (1948-1964), Editura Elion, Bucureşti, 2006;
[7]Cristian Troncotă, Duplicitarii, O istorie a serviciilor de informaţii şi securitate ale regimului Comunist din România (1965-1989), Editura Elion, Bucureşti, 2003
[8]Decretul privind trecerea în componenţa Ministerului Apărării Naţionale a Departamentului Securităţii Statului şi a altor organe din subordinea Ministerului de Interne.
[9]Decretul Consiliul Frontului Salvării Naţionale privind desfiinţarea Departamentului Securitătii Statului din 30 decembrie 1989.
[10]Înfiinţat la 26 martie 1990; a fost condus de la înfiinţare sa de profesorul Virgil Măgureanu. şi apoi, de la 2 iunie 1997, de Costin Georgescu, investit de Parlament pe 27 mai 1997.
[11] La 8 aprilie 1990, Parlamentul provizoriu român ratifică Decretul prezidenţial 181 din 26 martie 1990 şi înfiinţează astfel un nou serviciu de securitate „fundamental diferit de ceea ce a fost Securitatea [... ]. Fără a exercita rolul de instituţie opresivă [...] şi care nu are dreptul de a reţine persoane" (vezi Conferinţa de presă a preşedintelui Ion Iliescu, 8 aprilie 1990.

footer