Revista Art-emis
Preotul Ioan Moţa, gazetar şi luptător pentru drepturile românilor PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 10 Iunie 2015 19:37

Col. (r) dr.  Constantin Moşincat, art-emis 1Militant pentru Unire

În anul 1883, Comitetul Partidului Naţional Român din Transilvania, avându-l în frunte pe dr. Ion Raţiu, cel mândru ca un stejar şi falnic ca un stindard[1] încurajat de alţi bărbaţi tineri, de mâna întâi, ca dr. Vasile Lucaciu, Aurel C. Popovici, Nicolae Cristea şi alţii, a hotărât să editeze un ziar zilnic. Acesta se voia, de fapt, a fi un ziar cu totul la îndemâna Partidului Naţional Român, pentru a da un avânt mai remarcabil şi un ritm mai viu vieţii politice a poporului românesc. În acest scop a fost ales Sibiul, unde, de altfel, trăiau cei mai mulţi dintre redactorii ziarului. Acest ziar urma să apară cu începere de la 1 Aprilie 1884. Până în 1884, în Transilvania au apărut mai multe ziare, săptămânale, sau 2-3 apariţii, între care cele mai vechi: Telegraful român la Sibiu, întemeiat de Mitropolitul Andrei Şaguna, şi Gazeta Transilvaniei întemeiată, la Braşov, de Gheorghe Bariţiu. Gazeta Transilvaniei pentru a nu pierde întâietatea, cu sprijinul unor fruntaşi din Blaj, apare zilnic de la 1 Ianuarie 1884. Familia Mureşan, ce devenise proprietara gazetei, nu a consimţit a se pune necondiţionat în slujba Partidului. Aşa se face că pentru a pune la dispoziţia publicului un ziar cât mai bine scris în fruntea noii publicaţii: Tribuna a fost poftit ca director, Ioan Slavici şi a apărut la 1 Aprilie 1884. De la prima sa apariţie Tribuna a pornit o foarte vioaie viţă naţională, de luptă dârză în contra duşmanilor neamului. După doi ani de apariţie Tribuna înrolase în lupta naţională, toată intelectualitatea din Transilvania, Banat şi Crişana. Dar marea bătălie a poporului, în contra temuţilor săi apăsători, trebuia dată de popor. Pentru pregătirea acestuia, în 1 ianuarie1893, apare, Foaia Poporului sub redacţia scriitorului Ioan Russu Şirianu. Primul număr, apărut în 1.000 exemplare a fost difuzat de preoţi şi învăţători în sate. Foaia a prins la ţărani căci, la suma de 2 forinţi (4 lei) abonamentul pe an, au sosit peste 2.000 cereri de abonare, ceea ce a impus o reeditare a primului număr. Apariţia Foii poporului şi a numărului de Duminică a Gazetei Transilvaniei au reprezentat prelungiri ale vorbelor trimise de domnii noştri dr. Raţiu, dr. Lucaciu şi ceilalţi prin foi, după cum afirmau ţăranii ieşiţi în uliţă, aşezaţi pe laviţele de la poartă.

Stăpânirea maghiară, foarte atentă la orice semn, sau acţiune de organizare a mişcării naţionale la popoarele ne maghiare şi îndeosebi la români, de a căror trezire, fiind tare îngrijorată, se înarmase cu biciul procurorilor. De la prima apariţie Tribuna a fost lovită de mai multe procese. După legea de presă ungurească, fiecare ziar care dorea să facă politică, trebuia să depună la Prefectură o garanţie de 10.000 florini, iar cele săptămânale 5.000[2]. La proces pe lângă osândirile la temniţă se dădeau şi amenzi usturătoare în bani, care se scoteau din garanţia depusă, şi îndată ce garanţia era ştirbită, gazeta era suspendată până la refacerea garanţiei. Pentru a sparge cuibul Tribunei redactorii erau întemniţaţi iar gazeta aspru amendată. Cel dintâi martir a fost directorul Ioan Slavici cu un an închisoare de stat la Vaţ (închisorile din Seghedin şi Vaţ, erau cele mai aspre, fapt pentru care românii erau închişi acolo). Din acea închisoare politică nu putea scrie articole politice. Locul lui Slavici a fost luat de Septimiu Albini, iar ca procesele să nu golească redacţiile de elemente indisponibile în frunte au fost puşi tipografi credincioşi. Acest lucru a înfuriat pe procurorii maghiari, căci nu mai puteau sparge cuibul argisit de ei. Închisorile erau mai uşor de suportat decât amenzile. Capitalul de peste 40.000 florini, împărţit în acţiuni, a fost mereu afectat până la lichidare. În 1893, pentru un articol, Tribuna, a fost din nou târâtă în proces. Redactorul răspunzător s-a prezentat la judele instructor dar a refuzat să-i indice autorul, asumându-şi-l Magistratul instructor, furios îi răspunde: nu primesc răspunderea ta!(deşi era perfect legală), ci îţi cer să-mi dai pe autorul articolului că de nu, înfundă puşcăria toată redacţia[3]. Şi după un interogatoriu celebru toţi redactorii Tribunei: Septimiu Albini, Augustin Russu-Şirianu, Liviu Albini, Ian Dordea au fost osândiţi la câte 2-3 luni de temniţă ordinară. Dar adevărata faţă, justiţia maghiară, şi-o arată în 1894, în marele Proces al Memorandiştilor, când nici revărsarea manifestaţiei poporului român, 20.000 de oameni veniţi din munţi, din câmpii din tot Ardealul, Banatul şi Crişana, nu impresionează căci toţi membrii Consiliului au fost condamnaţi de la 1 an la 4 ani închisoare. Împotriva trufiei ungureşti s-au ridicat şi alte publicaţii. Preotul Ioan Moţa, alături de dr. Silviu Moldovan, redactor, şi Aurel Popovici Barcian în Revista Orăştiei au protestat în ajunul marelui praznic naţional maghiar al Mileniului venirii ungurilor în Europa. Revista Orăştiei a adus o dârză campanie împotriva participării poporului nostru la praznicul de bucurie al ungurilor. Căci vor fi având ei de ce se bucura, dar noi? Pentru că de 1.000 de ani ne calcă în picioare orice drept, ne smulg rodul muncii noastre din mâini şi se îmbuibă ei din el[4]. Faţă de acea sărbătoare vreo 400 de comune au înaintat un bărbătesc Protest.

La 1 ianuarie 1902 o nouă publicaţie cu nume sugestiv: LIBERTATEA patronată de dr. Victor Bontescu, dr. Lucian Borcea, dr. Alexandru Vaida–Voevod s.a. continuă lupta pentru drepturile şi libertăţile românilor. În primul editorial, reamintind cititorului versurile: Plecat-am nouă din Vaslui... se arăta cum s-au întors curcanii acasă purtând, strălucitoare, pe piepturile lor Virtutea militară. Aşa ziceau şi ei, ceata de fondatori ai acelei foi, la război contra turcilor noştri. Şi se rugau lui Dumnezeu. Să se întoarcă din luptă purtând pe piept medalia Datorinţa împlinită, pe care era aşa de plăcut s-o simţi atârnându-ţi pe pieptul sufletului[5]. Ziarele maghiare aveau o rubrică specială Turnul de Veghe pentru urmărirea şi denunţarea mişcărilor româneşti. Şi ocazia pentru a lovi Libertatea se ivi în toamna anului 1902. Ungurii înălţară în Piaţa Clujului statuia ecvestră a regelui Mathia (Matyaş cum îi zic ei ). Pe 11 octombrie 1902 se făcuse dezvelirea cu o zgomotoasă paradă. Şi cu sunet şi răsunet în jurul ei „surle şi tobe şi s-a vânturat pleavă de vorbe"[6]. Toţi vorbitorii (consensul, cred, că ei l-au inventat şi nu renunţă la el nici azi) s-au fălit cu regele Matyaş, al lor (uitând că-i fiul lui Iancu de Hunedoara, voievod român al Transilvaniei) sub a cărui domnie a fost în Ţara Ungurească odată dreptate!. Însuşi poporul maghiar îl pomeneşte prin cuvinte: Meghalt Matyas, vele az igazsag - !( A murit Mathia, şi cu el dreptatea)[7]. Această expresie a fost, de altfel şi titlul articolului de salut al Libertăţii scris de preotul Ioan Moţa după cum l-a tăiat capul şi i-a dictat inima (anexa1). Ungurii din Turnul de Veghe văzând îndrăzneala tinerilor ziarişti asmuţiră procurorii asupra gazetei. Deşi în articol nu era vătămată, cu nimic, memoria vestitului Rege, ba chiar a fost preaslăvită, pigmeii unguri care se tămâiau în „aţâţat prin articol pe români împotriva ungurilor, ba am şi preamărit pe Memorandiştii cei osândiţi de acelaşi Tribunal din Cluj" (subl. ns.- C.M.)[8]. Pentru aţâţarea la ură pedeapsa cu arest de stat era o închisoare domnească dar pentru a doua se cuvenea temniţă ordinară. Cele două învinuiri nu trebuiau dovedite şi dezvinovăţite. La proces, în faţa juraţilor şi Tribunalului, preotul român Ioan Moţa, a refuzat să răspundă la întrebările judecătorului, adresate în limba maghiară, fiind necesară aducerea unui tălmaci (deşi judecătorul ştia româneşte iar preotul ungureşte!). Când notarul de şedinţă a omis un şi, prin care se deforma înţelesul frazei, preotul a replicat prompt. Atunci preşedintele, enervat, s-a adresat asistenţei: vedeţi, spune că nu ştie ungureşte şi ne sileşte să folosim tălmaciul, şi el distinge aşa o mică nuanţă în traducere! Din asta reiese ce perfid e! [9] Şi cu această frază verdictul a rămas definitiv: Un an temniţă ordinară[10].

Cu toată străduinţa şi excelenţa apărătoare pe care i-a făcut-o dr. Aurel Vlad şi la Curia (Casaţia) din Pesta, care a casat sentinţa subliniind „ce naiba! Un an de închisoare de stat, aş mai zice, dar temniţă ordinară?"[11]. Preotul român a fost din nou judecat de acelaşi Tribunal din Cluj, condamnat tot la an de temniţă grea, pe care apoi Curia, (câtă clemenţă) a redus-o la 2 luni. Ridicat pentru a fi întemniţat preotul Ioan Moţa a fost escortat spre închisoarea din Cluj pe lângă statuia lui Mathia. A privit spre statuie, cam ciudat, căci pentru el trebuia să stea la temniţă două luni. Cu bunătate Regele l-a privit şi parcă i-ar fi zis: „Ce să-ţi fac?... Ai cam avut dreptate când ai zis căci cu mine de-odată a murit dreptatea"[12]. Dar procesele au continuat. După articolul Sus inimile! în care s-a subliniat faptul că nici pedeapsa cea mai grea nu poate înfricoşa, procurorul a văzut agitaţie şi poc: 5 luni temniţă ordinară, în 1903. Revista Libertatea a avut merit incontestabil în campania electorală din acelaşi an, în care dr. Aurel Vlad l-a învins pe candidatul guvernului şi a devenit deputat de Dobra. Dr. Aurel Vlad s-a prezentat singur cuc, în numele poporului românesc, în Parlamentul din Pesta. Puternica sa personalitate, ţinuta şi vorba sinceră şi clară l-au făcut simpatic chiar şi multora dintre maghiari, iar presa maghiară aproape că l-a admirat. După acest succes Libertatea a cărui curent a fost preluat în apariţiile zilnice din Tribuna Poporului de la Arad, Telegraful Român din Sibiu ş.a., se reorganizează, aşa că săptămânalului preotului Ioan Moţa i se adaugă o foaie poporală cu nume de botezat Foaia interesantă. Primul număr a fost „îmbrobodit cu chipul senin şi dulce al lui Avram Iancu, în haină albă de Moţ cu mâna dreaptă pe tunul lui de cireş. Acest chip era un simbol al programului care spunea în ce duh va apare foiţa"[13]. La Crăciunul anului 1906, Libertatea a intrat în casele cititorilor cu două suplimente Foaia Interesantă şi Tovărăşia pentru îndrumări economice. Peste trei ani, în 1909, tot de Crăciun s-a mai adăugat o foaie de glume numită Bobârnaci. Din pornirea bobârnacului redăm o glumiţă (care se potriveşte şi astăzi):
„ - Câtă leafă capeţi ca practicant în slujba în care ai intrat?.
- Anul acesta încă nimic, dar dacă mă port bine, după un an capăt îndoit..."[14] La preţul celor patru foi de numai 6 coroane pe an, cu apariţie săptămânală, în 30 de pagini, numărul abonaţilor a depăşit 12.000. Toate aceste publicaţii au pregătit poporul român din punct de vedere politic, fapt pentru care în 1906, 15 deputaţi români au ocupat jilţurile parlamentare la Pesta, unde împreună cu slovacii şi sârbii au format Blocul parlamentar al naţionalităţilor. În acest bloc dr. Aurel Vlad, Iuliu Maniu, Coriolan Brediceanu, s. a., au luptat pentru drepturile românilor.Turnul de Veghe unguresc era însă încă la post. În 1914 a început războiul despre care - prin foile preotului Ioan Moţa din Orăştie, difuzate în 16.000 exemplare -, ţăranul român a fost ţinut la curent. Cenzura ungurească, la început, a fost păcălită căci se cita din Budapesti Hirlop şi atunci foaia trecea căci era glas unguresc care transmitea ştiri de pe front, chiar dacă ele nu erau favorabile guvernului. Cerându-i-se să transmită ştiri false despre Hotărârea Consiliului de Coroană Român de a intra în război alături de Germania şi Austro-Ungaria preotul Ioan Moţa a refuzat. Prefectul judeţului l-a atenţionat pe şeful poliţiei din Orăştie despre reaua credinţă a preotului. Slujbaşii unguri îl pârau că ar fi îndemnat soldaţii români să nu fie credincioşi steagurilor ungureşti, îl vorbeau de rău la cazarmă şi în cercurile publice. Această strâmtoare l-a făcut să se refugieze la Bucureşti împreună cu întreaga familie, de unde va continua să editeze aceleaşi publicaţii.

Preotul Ioan Moţa, singurul redactor la Libertatea, a mai fost arestat şi a treia oară de autorităţile maghiare pentru că într-o sâmbătă la vecernie a anunţat pe românii din Şibot, că a doua zi va fi o adunare populară la Orăştie, la care vor vorbi dr. Vasile Lucaciu şi St. Cicio-Pop. Şi pentru acest anunţ „am fost chemat în judecată pentru că am făcut politică în biserică..., - iar părintele Simion Secărea - pentru că m-a lăsat să vorbesc în biserica sa"[15]. Pentru această faptă cei doi români au fost condamnaţi la 2 săptămâni închisoare de stat la Seghedin. Când a intrat în închisoare şi a auzit în urmă sunetul zăvorului greu, părintele Secărea, care nu ştia numai drumul până la biserică, i-a reproşat lui Moţa: „unde mă aduseşi tu pe mine!..., dar apoi văzând că în închisoare nu-s închişi decât români, oameni cumsecade, ziarişti unguri (pentru că-l înjurau pe împăratul neamţ din Viena n.n.- C.M.) şi domni pentru duel, s-a împăcat cu soarta şi părintele Secărea, căci suferea pentru neamul său"[16]. Protoiereul Ioan Moţa, un ardelean de o modestie admirabilă, a activat în 42 de ani de gazetărie poporală la cele mai larg răspândite, înainte de război, reviste din Ardeal, Banat şi Crişana, în care a publicat o sumedenie de fotografii din toate domeniile. A surprins figurile celor mai iluştri înaintaşi şi a schiţat portretele morale şi acţiunile politice în slujba neamului românesc a luptătorilor ardeleni, dar niciodată pe al său. Opera gazetărească a omului care a avut puterea optimismului superlativ merită o selecţie şi o grupare tematică pentru o eventuală editare, căci ideile de forţă ale sfaturilor sale practice, trebuincioase poporului, căruia se adresa, au şi astăzi maximă viabilitate şi credem că şi căutare.

Unirea a fost marele vis pentru care Ioan Moţa a trudit neîncetat. De pildă la apariţia, şi apoi susţinerea Foii interesante când auzea de un român vrednic printr-o faptă a sa, prin suferinţa sa, imediat îi cerea fotografia şi istoria şi le publica în gazetă. Pentru a lega sufleteşte pe ardeleni de fraţii lor din regat a luat legătură cu revista armatei de la Bucureşti pentru a-i împrumuta clişee cu grupuri de ofiţeri la deferite activităţi. Astfel cititorii admirau armata română, pe prinţul Carol, de pildă, alături de unchiul său Regele Carol I. Şi prin calendarele tipărite în culori, precum şi prin numerele de la praznicele de Paşti şi Crăciun, preotul Ioan Moţa anima sufletul românesc. Actul Marii Uniri a fost alcătuit din izbânzi mici la care Ioan Moţa a clădit. În 1906, de pildă, când dr. Teodor Mihali a fost ales preşedinte al grupului parlamentar român din Budapesta acesta a recunoscut că prin mai multe locuri „mai mult ne-a ales (ca deputaţi) Libertatea D-tale, decât agenţii electorali"[17] lucrul adevărat căci Libertatea contribuise prin rubrica sa permanentă, Sunt mândru că-s român, la înălţarea poporului român, chiar şi atunci când prin măsurile luate de autorităţi, în 1910, au căzut din deputăţie: dr. A. Vlad, Iuliu Maniu şi Coriolan Brediceanu. Nu de puţine ori Ioan Moţa, folosea pseudonime precum: Horia, Opincă, Moş - Roată etc. sau găzduia în paginile sale condeie celebre: Emil Borcea (creatorul Bobârnacu-lui scris aproape tot în versuri); dr. Alexandru Vaida–Voevod, dr. Ioan Mihu (care în numărul 11 al Libertăţii a scris un articol despre politica naţională, care a avut un mare răsunet, fiind comentat şi la Albina de Partinie Cozma), Ilarie Chendi care conducea cu măiestrie rubrica de critică literară cu amintiri despre Coşbuc, Caragiale şi Vlahuţă, precum şi note despre viaţa culturală şi artistică din Capitala Bucureşti.
Ideea de-a lumina poporul l-au făcut pe Ioan Moţa să scrie într-o limbă uşoară, accesibilă ţăranului, fapt pentru care a rămas şi a trudit singur la Libertatea, explicând poporului înţelesul cuvintelor: congres, unanim, şomer, parlamentar ş.a., fapt ce stârnea admiraţia cititorilor, care deşi citeau Tribuna, Românul aşteptau Libertatea ca apoi aceea îmi explică ce n-am priceput[18].

Constrâns de autorităţile ungare, preotul Ioan Moţa, împreună cu familia, a trecut Carpaţii şi s-a stabilit la Bucureşti. Foile tipărite prin grija cumnatului său, dr. Nicolae Dămian au fost oprite de la apariţie în 1915 sub pretextul că nu au pe cine chema la răspundere în caz de nevoie. Până la 15 august 1916, când România a intrat în război, Libertatea a apărut la Bucureşti, fiind bine primită, abonamentele din Oltenia, Moldova şi Muntenia acoperind cheltuielile de ediţie şi îi mai rămânea ceva pentru munca depusă. Cel ce luptase atât de admirabil pentru românii ardeleni, odată cu începerea războiului pentru întregire, nu putea să stea de-o parte. Ziarele şi-au suspendat activitatea iar Ioan Moţa a intrat în armata română ca translator, cu gradul de sublocotenent pe lângă Comandantul teritoriului ocupat, colonelul Constantin Pietraru. Comandamentul a instalat primele organe ale administraţiei române (notari, primari etc.) în judeţele Braşov şi Trei Scaune. Secuii care, speriaţi, s-au refugiat în păduri, dar văzând ce frumos şi omeneşte s-au purtat noii stăpâni s-au întors la casele lor. Roata norocului cum zicea Ioan Moţa s-a întors fiind nevoiţi să se retragă în Moldova[19]. În primăvara anului 1917, după detronarea Ţarului rus, guvernul român a hotărât să trimită în America o misiune patriotică formată din ardeleni cunoscuţi care să stăruie pe lângă românii americani să formeze Legiuni de voluntari care să lupte în Franţa, pe frontul apusean contra puterilor centrale. Delegaţia a fost alcătuită din părintele dr. Vasile Lucaciu, preotul Ioan Moţa şi profesorul Vasile Stoica care să se prezinte în uniformă de ofiţer român. Periptul celor 11 zile prin Rusia, gazetarul Ioan Moţa, îl surprinde în scrierea sa şi remarcă bunătatea din gări bufet, masă, ceainărie, şi nici un om sau soldat zdrenţos-! Am văzut oraşe şi cazărmi prin Siberia cum noi n-avem[20]. După alte 16 zile de navigaţie prin oceanul Pacific debarcă la San Francisco oraş cu mare alergătură de tranvaie, de automobile, de camioane încât dacă nu eşti deprins a te strecura printre ele, îndată te calcă unul sau altul[21] şi unde oamenii sunt încrezuţi pe puterea limbii lor şi încredinţaţi că toată lumea care merge în America o ştie[22], române s-a stabilit la Cleveland, un fel de capitală a românilor din America unde preotul Ioan Moţa a început să tipărească Libertatea cu suplimentul său Foaia Interesantă. După primul număr a primit atâtea abonamente încât după acoperirea cheltuielilor i-a mai rămas ceva. Ştirile, abil strecurate se refereau la traiul din ţară, la mersul războiului, şi la patima fraţilor ardeleni refugiaţi. Ziarul a prins la români, şi a apărut două luni, până când ştirile, din presa americană, au anunţat dezertarea în chip ticălos a ruşilor de la datorie, retrăgându-se din front şi lăsând largi spărturi în frontul român biruitor[23]. Atunci preotul Ioan Moţa a revenit, în grabă, în ţară unde-i rămase familia cu doar 5.000 lei, ce-i ajungeau doar o lună.

La întoarcerea spre casă, când a ajuns la Petrograd a aflat vestea că a izbucnit revoluţia ce se întindea în întreaga Rusie. După pacea de la Buftea-Bucureşti, Ioan Moţa a fost trimis să lucreze la Cuvânt Moldovenesc, redactat de Pantelimon Halippa. A învăţat scrierea cu litere cirile şi a redactat Cuvântul Moldovenesc aproape un an, timp în care a publicat alături de alfabetul rusesc şi alfabetul latin. În ziar a apărut în paralel scrisul rusesc şi românesc, acesta fiind începutul scrisului cu litere latine pentru moldovenii Basarabiei[24]. Aşa a ajutat pe basarabeni să îndrăgească scrierea românească, şi mai ales lupta pentru a-i încălzi pentru unirea cu Ţara mamă[25], lucrare de covârşitoare importanţă a cărui suflet şi motor era, mai mult ca oricine altul, Onisifor Ghibu[26].

La 27 martie 1918, s-a ţinut la Liceul rusesc din Chişinău şedinţa solemnă a Sfatului Ţării şi a fost prezidată de Ion Ienculeţ, îmbrăcat în uniformă simplă de soldat rus cu o centură simplă peste mijloc[27], şedinţă în care s-a proclamat unirea Basarabiei cu România. Înaintea şedinţei Episcopul rus Serafim a oficiat sfânta liturghie pe care a cetit-o în româneşte spre marea plăcere a tuturor[28].Cu toată linguşirea de ultimă oră pe lângă români, atunci când generalul Văitoianu a fost numit Comandant şi comisar al Basarabiei l-a poftit pe Serafim să plece în Rusia, arhiepiscop fiind numit Nicodim. Ţinta plină de tact a preasfinţitului Nicodim, energia şi dreptatea generalului Văitoianu, pana ascuţită a lui Onisifor Ghibu şi gazetăria poporală a lui Moţa au fost de bun augur pentru Basarabia.

La actul unirii Basarabiei au contribuit neîndoielnic şi ostaşii români din Divizia 11 Infanterie. Exemplificăm prin influenţa ardelenilor asupra Congresului ostăşesc ţinut la Chişinău la 2-9 noiembrie 1917. Batalionul din legiunile ardeleneşti ce se îndreptau spre ţară, s-au oprit în Chişinău şi au desfăşurat drapelul tricolor pe care sta scris: Trăiască România Mare şi au cântat imnuri naţionale[29]. Apoi trupele Diviziei 11 Infanterie, comandate de generalul Ernest Broşteanu, care a operat începând cu 7 ianuarie 1918, pe teritoriul Basarabiei pentru a asigura liniştea şi ordinea publică, au protejat populaţia de jaful bolşevicilor în retragere[30]. Când la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a hotărât Unirea cea Mare şi s-a jurat credinţă numai naţiunii române, strigătele de bucurie au fost mânate de vânt până la mormintele celor care n-au apucat să vadă minunea: România Mare. Minunea aceea a fost fapta lor. Ţi de aceea ne îndreptăm gândul spre acei viteji mulţi şi fără nume, ce dorim în morminte cu putrede cruci de lemn presărate peste tot, căci fără ei nimic nu ar fi fost. Iar atunci când pentru totdeauna soldatul Unirii a intrat în Ardeal şi părintele Ioan Moţa a revenit la el acasă, la Orăştie, şi a colindat, şi a fost colindat şi sorcovit, dar nu s-a oprit de la rosturile sale ci la 1 ianuarie 1919 a scos de sub tipar din nou Libertatea cu Foaia interesantă. Spiritul nou şi uneori răzbunător din alte gazete şi în special apariţia Universului Bucureştean a făcut ca spiritul împăciuitorist al preotului Ioan Moţa să nu aibă căutare la abonaţi. În locul preferatelor rubrici despre pungaşi şi ocnaşi foile lui Ioan Moţa aduceau senzaţii tari ale descoperirilor ştiinţei, tehnicii, învăţătură filozofică şi cunoştinţe folositoare[31].

Întrucât prin gazete se insista asupra luptei politice, ce împărţea lumea, funcţie de acest criteriu, pentru a readuce lumea de după război la admiraţia de gazetăria poporală ardelenească împreună cu părintele Trifa au fuzionat foile naţionaliste Libertatea cu foaia de propagandă religioasă Lumina Satelor ce apărea la Sibiu, abonaţii acestora depăşind 30.000 exemplare în 1930. Neânţelegerile au venit repede, căci deşi lucrase singur calendarul foii din 1931, pentru care se încasase 60-70.000 lei n-a fost plătit cu nici un leu. Nu s-a plâns nimănui dar şi-a luat Libertatea şi-a plecat acasă, rămânându-i banii în Mireasa Vântului, (maşina de tipar) cumpărată şi cu banii lui de fraţii Trifa, care apoi s-au certat şi alungat reciproc. Lumina Satelor s-a stins încet, încet. Un an de zile preotul Moţa şi-a lipit foaia şi de Universul din Bucureşti cu largul concurs al lui Stelian Popescu, dar în Regat foaia n-a mers pentru că ţăranii nu făceau abonament, ci citeau doar ocazional[32].
În 1933, presimţind criza, Ioan Moţa suspendă apariţia foilor sale. Deşi a fost în repetate rânduri sfătuit să se înroleze ba la un partid, ba la altul, a rămas în afara politicii, dar în deplină curăţenie naţională. N-a agreat niciodată gazetăria ca pe o simplă trâmbiţă răguşită de partid ci pentru a face numai politica românească[33]. O asemenea presă trebuia să fie susţinută. Dar uneori şi oamenii politici mari au avut judecată strâmtă. Vintilă Brătianu prin mândra sa deviză (actuală şi astăzi):Prin noi înşine! Pe când a fost ministru al finanţelor a înfiinţat marele Credit Industrial a cărui publicitate a încredinţat-o exclusiv casei de anunţuri Schulder et comp. plină stup de evrei[34], care n-a dat-o Libertăţii căci nu-i era pe plac. Vintilă Brăteanu a cruţat de ceva parale guvernul român dar a ghiftuit buzunarele jidoveşti şi astfel deviza sa a rămas golită de sensul firesc de a ne ajuta între noi românii! În lumea democrată românească, în 1925 Libertatea a fost oprită din înalta poruncă ce venea de la Direcţia Presei, ce funcţiona pe lângă Consiliul de Miniştri, şi unde era funcţionar un pui de jidan căruia nu-i plăcea Libertatea căci avea o rubrică permanentă despre Ce mai fac neamurile lui Marmorosch-Blank?[35], fapt pentru care a suspendat apariţia foii, dar văzând că se face interpelarea cazului, în Parlament, tot telefonic a revocat oprirea.

În ajunul încoronării regelui Ferdinand la Alba Iulia, în 1922, conducătorii Partidului Naţional Ţărănesc, vorbeau despre neparticiparea la festivitate, fapt ce l-a mâhnit pe preotul Ioan Moţa, căci nu era vorba de neparticiparea la vânătoarea princiară ci la încoronarea regelui tuturor românilor. Pentru a-şi verifica de e bun simţul său, prin Libertatea preotul Moţa a făcut un plibiscist, nepublicat, la cererea lui Maniu, dar care a fost grăitor 80% să luăm parte şi doar 20% ca să nu luăm parte[36]. Interesantă şi îngustă opinia unui cizmar din Cugir:dacă dl. Maniu ar conduce încoronarea, m-aş duce şi eu cu familia mea! Aşa meargă - Brătienii![37], aşa era educat de alte gazete şi mare a fost lipsa lui la Încoronare[38]. Nu acelaşi lucru putem nota în schimb despre hotărârea lui Maniu de neparticipare, căruia preotul Ioan Moţa i-a spus asupra unui lucru sigur bun, inima şi raţiunea nu cer unui om o luptă sufletească atât de îndelungată[39] şi i-a pus la dispoziţie calitatea sa de membru al partidului, rămânând tot restul zilelor doar creştin şi român. Ajunşi la guvernare, în 1927, Iuliu Maniu şi ţărăniştii săi au împărţit renumeraţii naţionale, celor care au suferit mai greu în anii războiului, întemniţaţi de unguri sau siliţi să se refugieze cu sume de până la 200.000 lei. Pe părintele Ioan Moţa darnicii dăruitori, l-au uitat, deşi a pribegit peste 4 ani cu întreaga familie[40], l-au omis căci n-au uitat că a luat parte la încoronarea regelui Ferdinand. Aspra suferinţă ce-a îndurat-o, minunata rezistenţă naţională ce-a făurit-o, credinţa întru-un înalt ideal: al Unirii, l-au aşezat pe preotul Ioan Moţa în galeria iluştrilor gazetari ce au luptat, aproape o jumătate de veac pentru drepturile românilor a militanţilor pentru unire. S-a aplecat prin scrisul său poporal de suferinţa plugarului şi l-a sfătuit creştineşte, să-şi înfrângă durerea şi să nu-şi piardă speranţa în cauza naţională. Analizându-i militantismul naţional şi opera gazetărească putem conchide că merită ca medalia Datoria împlinită să-i fie aşezată pe opera înfăptuită. Fie ca această lucrare să trezească îndemnul zidirilor viitoare, aşa cum preotul Ioan Moţa le-a dorit.

Anexa 1
A murit Mathia şi cu el dreptatea!
Slăvit fie numele tău, slavă fie mai ales duhul tău cel drept, legendarule Rege, care de mâine încolo apari iarăşi în mijlocul nostru, şi vei sta pe veci, privind furnicarul de oameni ce vor mişuna în jurul tău, pe sub picioarele tale.
Turnat-au chipul tău în bronz, iar de era să fie desăvârşită imaginea ta, şi o inimă de aur trebuiau să toarne şi să ţi-o anine pe piept, ca toţi să o vadă şi toţi aminte să-şi aducă de inima ta cea mai strălucitoare decât tot metalul din lume! Reînviatu-te-au după sute de ani, şi te-au aşezat pe superbul tău armăsar, cu mâinile pe biruitoarea sabie şi cu privirea-ţi senină cercând parcă să străbaţi lumea din jurul tău, să o ispiteşti, să o pătrunzi, să o vezi cum e azi,faţă de cea pe care tu ai lăsat-o moştenire acestor plaiuri... Te-au ridicat din mormântul tău, în care odihneai liniştit, şi neauzind mai mult nici bunele, nici relele din lumea, în care odată mare şi tare şi model de bunătate fuseseşi. Dar teamă mare ne e, idealule Rege, că în frumoşii tăi ochi, prea curând ivi-se - vor lacrimi, şi cu cât mai bine vei cunoaşte lumea de azi, în şiroaie preface-se - vor lacrimile din ochii tăi şi nu mai înceta a le vărsa, văzând multă nedreptate ce se face popoarelor, pe care tu cu dreptate şi cu blândeţe le-ai fost deprins, - şi mai ales văzând crunta nedreptate ce se face azi poporului blând şi tu te-ai născut şi te-ai înălţat!

Tu, care nu ţi-ai tăgăduit originea ta de Român, ci pe însăşi mama ta ai lăsat să o zugrăvească în simplul ei port ţărănesc, cu furca în brâu, pe păretele din castelul tău iubit de la Hunedoara, ca etern document de preţuire a originii tale, tu ai plânge azi, ba poate ai sfărâma Castelul şi pe procleţii lui îngrijitori, care au lăsat să se şteargă acel chip, ca cu el să se şteargă această mărturie a origini tale! Următorii tăi la conducerea ţării, te-au aşezat chiar în părţile răsăritene ale ei, în oraşul unde te-ai născut. Dar ei au scăpat din vedere, că acest loc e înconjurat, ca un ostrov în mijlocul mării, de popor Român, - şi că tu aici prea o să auzi gemetele şi strigătele de durere ce se izbesc mereu de porţile cetăţii tale, venind de la poporul ce geme sub loviturile nedreptăţii ce se face cu el, cum se ivesc în vuiet valurile mării de ţărmul ostrovului. Te-au aşezat aici, şi uitat că aici,mai vârtos ca ori-şi-unde, te vor face să îşi pară rău că te-au scos iar pe lume, putând aici mai bine ca şi ori-şi unde, să te încredinţezi despre adevărul prefăcut în proverb şi rostit cu duioşie şi cu oftări de popor: A murit Mathia şi cu el dreptatea! Nu departe de picioarele chipului tău, care reprezintă dreptatea, eşafond este ridicat tocmai dreptăţii, şi zeci din noi, care ne silim a fi apostolii adevărului, şi ai dreptăţii celei iubite de tine, duşi am fost şi suntem traşi pe acest eşafond modern, zvârliţi în temniţe, expatriaţi, sărăciţi, pentru cererile noastre care strigă după dreptate!

Te-au aşezat chiar într-un colţ de ţară, în mijlocul poporului român, bag seama ca cu atât mai vârtos să auzi plângătoarele lui doine, pline de durere şi de jale, - care spun tânguitoare, că: Sus la munte, jos la vale,/ Si-au făcut duşmanii cale,/ Din Sătmar până-n Săcele,/ Numai vaduri ca acele!/ Vai de biet Român săracul/ Înapoi tot dă, ca racul,/ Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/ Nici îi este toamna, toamnă,/ Nici îi vară vara lui/ Şi-i străin în ţara lui !.../. Şi te va înduioşa cântecul trist, dar mai mult te va durea adevărul din cântec, că azi: Numai umbra spinului,/ La uşa creştinului... Şi asta nici nu pentru altceva, decât pentru faptul, că cea mai mare virtute a ta, dreptatea, a pierit demult de pe aceste plaiuri, şi lăcomia şi pofta criminală de a nimici cel mai tare pe cel mai slab, şi cel bogat a se îmbogăţi şi cu puţinul celui sărac, iar pe urmă a trage din sărac şi oropsit şi sufletul şi al face pe el una cu negrul suflet al său, - numai pentru aceea sună doinele noastre atât de trist pentru tine atât de dureros. Teamă ne e,slăvitule Crai, că prea iute te vei încredinţa că pigmenţii ce se vor cocoţa în jurul tău cu vorbiri în ziua dezvelirii tale, te profanează şi numai prin faptul că se apropie de chipul tău cioplit! Că nimeni nu erau mai puţin potriviţi a ridica statuie dreptăţii tale, ca aceşti nedrepţi, ca aceşti farisei şi vameşi! Când mai zvăpăiaţi face - şi vor, mâne, aceşti pigmei vânt în jurul tău, ridicându-se mai mult pe sine ca pe tine, prin vorbiri afectate, false, - fă o minune, măritule Rege, şi scutură-ţi greul metal în care eşti turnat, şi ridică-ţi cu puternicele mâni, biruitoarea-ţi spadă, şi deschide-ţi întru-aurita – ţi gură şi spune le tu însuţi cum a fost viaţa ta, prin ce te-ai făcut mare, proverbial, neuitat, iubit de toate popoarele : prin aceea că ai fost blând şi drept !, - şi alungă-le din creieri nebunele idei după care ei azi aleargă, dedându-se la tiranie şi nedreptate, - şi încheie-ţi divina vorbire spunându-le, că dreptatea în lumea aceasta este floare albă, frumoasă, dulce, fericitoare, neuitată, - nedreptatea este spini, scaieţi, ciulini, - şi cântă-le în uimitele urechi: Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!... Ca glas de bucium de aur să răsune glasul tău, făcând ca dreptatea în această ţară, numai amici să aibă, nu duşmani, şi cerând ca: Toţi duşmanii ei să piară/ Din hotară în hotară,/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile! Dacă ai ajunge acest lucru: îmblânzirea celor nedrepţi şi întoarcerea lor la dreptatea ideală: ar fi aceasta cea mai mare glorie a apariţiei tale de nou în mijlocul popoarelor ţării! Cu câtă bucurie te-am slăvi în cântece răsunătoare peste toate plaiurile ţării, a căror refren de fericire să fie: A înviat Mathia, a-nviat dreptatea! Fugi însă de la mine iluzie frumoasă, muzică de divine cuvinte şi fă loc crudului adevăr, pe care de veacuri îl repetăm cu durere:A murit Mathia şi cu el dreptatea!
Iancu (Libertatea, 1903, Nr.18 de la 3/16 Mai)
------------------------------------
[1] Pr. Ioan Moţa, 42 de ani de gazetărie, Orăştie,1935.p.6
[2] Ibidem, p. 11
[3] Ibidem, p. 13
[4] Ibidem, p. 17-18
[5] Ibidem, p. 21.
[6] Ibidem
[7] Ibidem, p. 23. În castelul Corvineştilor de la Hunedoara, în sala de festivităţi pe un perete a fost zugrăvit portretul mamei lui Matei Corvin, în haina albă, românească modestă şi cuvioasă. Acea icoană, preţios document istoric a fost acoperită când s-a renovat castelul. Pizma ungurească a făcut să dispară o probă a originii române a legendarului rege renumit pentru dreptate.
[8] Ibidem, p. 25.
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Ibidem, p. 32
[14] Ibidem, p. 40
[15] Ibidem, p. 73
[16] Ibidem
[17] Ibidem, p. 45
[18] Ibidem, p. 37
[19] Odată cu retragerea armatei o parte din intelectualii români (preoţi şi învăţători) din Transilvania au plecat în pribegie, ei fiind urmăriţi de autorităţile ungare. Asupra celor rămaşi s-au abătut represalii de o barbarie fără seamăn. Câteva exemple considerăm că vor fi grăitoare.-
- Preotul Lazăr Popa, din Şinca Nouă pentru atitudine patriotică a fost condamnat la 8 ani închisoare şi i s-a confiscat averea (Arh. Institutului de Studii Istorice şi Social Politice, Fond XIII, dosar 1125, mapa 2);
- Vasile Boldorean din Doba, acuzat că şi-a exprimat dragostea pentru România a stat un an în închisoare, deşi era tată a 10 copii.(Ioan Munteanu, acţiuni bănăţene în anii primului război mondial pentru formarea statului naţional român unitar în Apulum, XVIII, 1980, p. 480
- Ilie Gherban din Sârbova arestat şi condamnat ca agitator contra statului, la doi ani închisoare, iar preotul Roman Jurchescu,întemniţat doi ani pentru că la percheziţia domiciliului pentru independenţă României. Învăţătorul George Costescu din Racoviţa a fost condamnat doi ani pentru că a pretins copiilor să-l salute în limba română. (Ibidem , p.481-482)
- Ioan Senchea a fost arestat şi executat în anul1916, că s-a pronunţat pentru autonomia naţiunii române (Victor Cornea, Ţara Făgăraşului în luptele politice din Ardeal, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928, vol.III, Bucureşti, 1929, p. 1512).
- Încriminat pentru cântecele sale iredentiste compozitorul Gheorghe Dima a stat în închisoarea de la Cluj, trei ani de zile, iar învăţătorul şi compozitorul Ion Vidu a fost suspendat din funcţie pentru că a acţionat pentru unirea românilor şi întărirea conştiinţei de unitate naţională (Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, 1918 vol.I, Bucureşti,1983, p. 396)
- Întregul sat Şuştea din Banat a fost supus inchiziţiilor inclusiv clopotul de la biserică, pentru că au făcut agitaţie contra statului ungur (Ion Munteanu, op. cit. p. 483)
- Frontul unguresc a fost îngroşat cu tinerii români. Nesupunerea pe front semnalată în 38.869 cazuri de ostaşi care au trecut de partea Antantei. Curţile marţiale au pronunţat sentinţe de condamnare la moarte împotriva celor ce refuzau să lupte contra fraţilor români. Cazul sublocotenentului Emil Rebreanu executat la 1/14 mai 1917 la Valea Ghimeş, evocat în Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu. Comisarii guvernamentali unguri au raportat despre dorinţa puternică pentru o Românie Mare, şi dacă invazia s-ar produce orice român fără excepţie, ar intra în slujba acestui ideal( Raportul comisarului din Turda, Betagh, în 1918 la români, vol. I p.565)
- Românii căzuţi prizonieri s-au lepădat de dreptul de cetăţean austro–ungar şi s-au înrolat voluntari în armata română luptând sub drapelul tricolor. Până la 8 ianuarie 1918, 8513 transilvăneni au sosit în ţară. (Arh.M.Ap.N. fond Marele Stat Major,dosar 386/1917-1918, p. 109)
- Prizonierii români căzuţi pe frontul italian au fost eliberaţi prin dispoziţiile ministrului de război, echipaţi în uniforme italiene cu insignele Legiunii române : tricolorul românesc orizontal şi trimişi să lupte în nordul Italiei. Prima companie comandată de locotenentul Emilian Piso, cu noul drapel tricolor, înmânat de generalul Armando Diaz, comandantul şef al armatei Italiene, a intrat în operaţie în cadrul Armatei a 8-a italiene. (România în anii primului război mondial, Ed. Militară Bucureşti, 1987, vol.2, p.513) La 22 octombrie 1918, existau pe front două companii şi un pluton, şi trei regimente gata Horea, Cloşca, Crişan. Pentru comportarea exemplară de pe front locotenent Emilian Piso a fost citat prin ordin de zi pe armată acordându-i-se l-encomio solemne (lancea solemnă) a regelui Italiei (Ibidem, p. 514)
- Referindu-se la Legiunea italiană a voluntarilor ardeleni trecută în revistă de generalul de brigadă Ioan Boeriu, la venirea în ţară, preotul Ioan Moţa, în articolul Darul Italiei scria că italienii după război nu au stricat rânduiala batalioanelor ci le-au trimis în ţară, italienii ne mai având lipsă de ei dar lipsă are ţara voastră cea mare, liberă ! Mergeţi şi v-o apăraţi alături de eroii de la Mărăşti şi Mărăşeşti. (Libertatea, Orăştie, an XVIII, nr.2/zi februarie/6 martie 1919, p. 1).Legiunea română din Italia a simbolizat continuitatea luptei pentru dezrobirea şi unitatea naţională a românilor,.Aceasta a fost misiunea istorică a legiunii (Gazeta voluntarilor an VII, NR. 12/10 august 1933, p. 3)
[20] Ioan Moţa, op. cit. p. 52
[21] Ibidem, p. 54
[22] În convorbirile purtate la Departamentul de Război al S.U.A. delegaţia română a expus planul de principiu al constituirii legiunii de voluntari români emigranţi în S.U.A. care să lupte în Franţa (România în anii primului război, op. cit. p. 518). Deşi americanii n-au consimţit constituirea acestor legiuni, prezenţa lor s-a simţit în cadrul unităţilor americane, Divizia 37 Ohio şi Bateria 112 de mortiere de tranşee, ultima compusă numai din români născuţi în Transilvania, frontul român prelungindu-se astfel până în Franţa.( Ibidem, p. 519).
[23] Ioan Moţa, op.cit. p. 55
[24] Ibidem, p. 58
[25] Ibidem
[26] Ibidem
[27] Ibidem, p. 59
[28] Ibidem
[29] Cartea unirii 1918-1928, Ed. Luceafărul, Bucureşti, 1929 p. 54
[30] A.M.R., fond Divizia 11 Infanterie, dos. 9/1918
[31] Ioan Moţa, op.cit. p. 64-65
[32] Ibidem, p.70
[33] Ibidem, p. 75
[34] Ibidem, p. 77
[35] Ibidem, p. 78
[36] Ibidem, p. 80
[37] Ibidem, p. 81
[38] Ibidem
[39] Ibidem
[40] Ibidem, p. 82

footer