Revista Art-emis
Din tranşeele invizibile ale celui de-Al Doilea Război Mondial (2) PDF Imprimare Email
Redactia ART-EMIS   
Miercuri, 03 Iunie 2015 20:55

Dosar PogoneanuDeclaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu despre evenimentele premergătoare actului de la 23 august 1944[1]

Declaraţia lui Victor Rădulescu-Pogoneanu dată după aproape două decenii de la consumarea evenimentelor lasă loc unor serioase semne de întrebare privind exactitatea relatării în ansamblu. Unele - inevitabile sau voite - „scăpări de memorie", subiectivismul, posibila „adaptare" a poziţiei declarantului la condiţiile acelor ani, inclusiv riscul asumării unor responsabilităţi-oportunităţii ale momentului fiind aproape inevitabile. În declaraţia sa, Victor Rădulescu-Pogoneanu nu menţionează nici măcar în treacăt faptul că Mareşalul Antonescu era informat despre demersurile opoziţiei, pe care le-a tolerat şi chiar le-a încurajat. Astfel, declaraţia sugerează că fostul suveran ar fi dirijat toată activitatea, fapt care nu concordă nici cu realitatea, nici cu posibilităţile intelectuale şi diplomatice ale acestuia. (Ion Măldărescu)

Declarație. Nr.910 din 31 August 1962
Subsemnatul, Victor Rădulescu-Pogoneanu, născut în Bucureşti, la 21 Septembrie 1910, fiul lui Ioan şi Elena, de profesie fost consilier de legaţiune, cu privire la întrebarea ce mi se pune, şi anume: „împrejurările în care aţi ajuns la Ministerul de Externe, funcţiile avute, ce ştiţi referitor la Actul de la 23 August 1944, precum şi împrejurările în care aţi ajuns la curtea regală şi legăturile avute ou regele", decIar următoarele:

Am intrat în cariera diplomatică în anul 1934, fiind admis la concursul prezidat de ministrul de atunci al Afacerilor Străine, „Nicolae Titulescu" şi anume ca şef de promoţie. Am funcţionat în principal în cadrele Direcţiunei Politice unde am condus pe rând secţiunile: Balcanică, Europa Centrală, Occidentală şi Orientală (primele două între anii 1933-1938, celelalte două în 1940-1941); în calitatea aceasta, am luat parte, în 1937, la Conferinţele Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice. Între anii 1938 şi 1940, am funcţionat, ca secretar de legaţie, la Legaţia României din Berlin, de unde, apoi, îmbolnăvindu-mă, mi-am cerut rechemarea în Administraţia Centrală. În 1941, am fost numit ca secretar de legaţie, la legaţia României din Stockholm, de unde mi-am cerut de asemenea rechemarea în 1943. De atunci, am funcţionat în Administraţia Centrală, la dispoziţia secretarului general, şi apoi ca director adjunct al Cabinetului şi Cifrului; în acest interval am atins, prin două înaintări succesive „la alegere", gradul de consilier de legaţie. După 23 August 1944, am fost directorul Cabinetului şi Cifrului şi, mult timp, al Presei şi Informaţiilor. După 6 Martie 1945, am cerut şi obeţinut desărcinarea mea din calitatea de Director ai Cabinetului şi Cifrului, fiind trecut în Iulie 1945, în cadrul disponibil, şi apoi, la începutul anului 1947, în disponibilitate. Dintre cele trei planuri pe care s-a desfăşurat pregătirea şi înfăptuirea actului de la 23 August 1944 şi anume: diplomatic, politic şi militar, eu nu cunosc decât pe acela al negocierilor diplomatice. Aceasta, prin faptul că, fiind prieten intim cu Grigore Niculescu-Buzești - pe atunci Director al Cabinetului şi Cifrului şi sfetnic personal al regelui -, am asigurat alături de dânsul, transmiterea comunicărilor către şi de la Barbu Știrbey şi Constantin Vișoianu, la Cairo (prin intermediul lui Alexandru Cretzianu, pe atunci Ministrul României la Ankara). Cei doi delegaţi de la Cairo negociau acolo, începând din primăvara 1944 în numele Opoziţiei Unite (care reunea Partidul Naţional Țărănesc prezidat de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal prezidat de Dinu Brătianu), cu reprezentanţii celor trei Mari Puteri - Marea Britanie, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii - aflate atunci în război cu Germania. După constituirea, în Iunie 1944, a Blocului Național Democratic (prin asocierea cu cele două partide istorice a partidelor comunist și social democrat, ele înşile reunite în Frontul Unic Muncitoresc), cei doi delegaţi de la Cairo au devenit în mod firesc reprezentanţii acestui Bloc. Punctul de plecare al acţiunilor şi negocierilor care urmăreau şi aveau să ducă la ieşirea României din războiul început de Germania şi din tabăra acestuia - trebue căutat în evenimentele şi împrejurările din anii 1942-1943 cu deosebire după înfrângerea decisivă de la Stalingrad. În acea epocă se arătase clar şi pentru unii, cel puţin, din membrii guvernului (în primul rând pentru Mihai Antonescu) că nu putea fi vorba ca Germania să mai câştige războiul. Pe de altă parte, în timp ce Iuliu Maniu, în acord cu Dinu Brătianu, intrase mai de mult într-un contact radio-telegrafic cifrat cu aliaţii occidentali - regele însuşi, urmând sfaturile tehnicienilor diplomatici şi militari care-l asistau (Grigore Niculescu-Buzești, Ioan Mociony Styrcea, generalul Constantin Sănătescu, generalul Aurel Aldea şi alţii), începe o acțiune diplomatică şi politică în scopul de a scoate ţara din tabăra ce avea să fie înfrântă în cel de-Al Doilea Război Mondial. Anume, pe de o parte se căuta din partea regelui un contact diplomatic cu aliaţii occidentali, pe de altă parte se realizează legătura dintre rege şi partidele politice (mai întâi cu partidele istorice, mai târziu cu partidul comunist şi partidul social-democrat).

Acţiunea regelui e iniţiată prin cuvântările ţinute la începutul anului 1943, la radio (către ţară) şi la recepţia tradiţională de Anul Nou a corpului diplomatic la palat. Aceste cuvântări fuseseră redactate de Grigore Niculescu-Buzești şi erau destinate să facă să apară dorinţa României de a ieşi din războiul în care fusese târâtă şi de a contribui la restabilirea unor raporturi paşnice - cu respectul drepturilor şi intereselor țării noastre. În acelaş timp, faţă de o ştire despre trecerea, în drum spre Moscova, prin Stockholm, a ministrului de externe britanic, A. Eden - se proiectează trimiterea la Stockholm, ca emisar al regelui şi al partidelor istorice, a lui C. Vișoianu, spre a avea o întrevedere cu Eden. La Stockholm se stabilise deja un contact în numele regelui, cu ministrul Angliei, prin consilierul legaţiei noastre din Suedia Gheorghe I. Duca. Acesta, primind însărcinarea atunci de a anunţa misiunea ce urma să se încredinţeze lui C. Vișoianu, răspunde însă că, informându-se pe lângă ministrul Angliei, a aflat că ştirea susmenţionată (care părea să indice că Eden era dispus să aibă o asemenea întrevedere) nu era în acea formă exactă - şi în consecinţă acest proiect a căzut. (Ştirea îşi avea origina într-o conversaţie a fostului ministru al României la Londra - rămas acolo - V.V. Tilea, cu deputatul şi jurnalistul Harold Nicholson - fost diplomat - şi transmisă la Bucureşti prin intermediul lui Grigore Gafencu, fostul ministru de externe, stabilit atunci în Elveţia). În interval însă, se primeşte la Bucureşti (prin legaţia noastră din Ankara), invitaţia - cu caracter mai mult de somaţie - adresată în acelaşi timp Mareşalului Antonescu şi lui Iuliu Maniu de către comandamentul suprem al frontului aliat din Mediterana, mareşalul Sir Maitland Wilson, - ca România să iasă din război, părăsind tabăra germană. În această situaţie, se precizează - aşa cum se va vadea mai departe - atât acţiunea Opoziţiei Unite sub conducerea de fapt a lui Iuliu Maniu și sub egida regelui, cât şi acțiunea de un sens analog, începută cam la aceeaşi epocă, a ministrului de atunci al afacerilor străine, Mihai Antonescu. Mihai Antonescu, sub impresia - se pare - mai ales a dezastrului german de la Stalingrad, ajungând şi el la convingerea că România trebuia să-şi schimbe orientarea exclusivă de până atunci a politicii ei externe de după 1940 şi să-şi pregătească prin desprinderea de Germania şi prin revenirea în tabăra occidentală, apărarea drepturilor şi intereselor ţării la pacea finală - încercase mai întâi, în 1942, o acţiune destul de confuză care tindea - fără de altfel să aibă sorţi de a isbândi - la solidarizarea puterilor europene neutre cu puterile mici şi mijlocii beligerante (din tabăra germană), cu scopul de a duce la mijlocirea unei păci de compromis între Germania și Puterile Occidentale. Ceva din această primă acţiune a lui Mihai Antonescu ajungând însă la urechile guvernului german, acesta şi-a arătat la Bucureşti nemulţumirea, chestiunea s-a lichidat însă destul de uşor pe cât ştiu, prin explicaţiile date de Mihai Antonescu, în sensul că nu era vorba decât de o neînţelegere fără bază reală, prin greşita interpretare a unor acţiuni de informare curentă şi în afara vreunor instrucţiuni speciale - a unora dintre miniştrii noştri în străinătate. Mihai Antonescu a trecut atunci la o serie întreagă de contacte diplomatice secrete, de caracter mai mult informativ şi fără prea mare importanţă (mai mult în sensul pledării cauzei noastre şi a unei asigurări de bune intenţii din partea României). Aceste contacte s-au produs în special:
a) În Elveția (conversații între ministrul nostru la Berna și un emisar al Președintelui Rooswelt în Europa, Allan Dulles, frate cu John Foster Dulles, conversaţii între fostul nostru ministru la Roma şi la Berlin, Raoul Bossy - aflat atunci în Elveţia cu o misiune, dacă îmi amintesc bine, pe lângă „Crucea Roşie Internaţională" - cu omul politic ceh Kopecki, care dacă nu mă înşel era comunist, a fost mai târziu ministrul informaţiilor în guvernul cehoslovac, şi prin acesta, dacă nu mă înşel, cu fostul subsecretar general sovietic al Societăţii Naţiunilor, rămas în Elveţia).
b). În Turcia, unde în afară de cele ce se vor vedea mai departe - s-a dat satisfacţie intervenției unui emisar (Hirchmann) al Preşedintelui Rooswelt în chestiunea evreilor, și ales al celor internați în Transnistria. Cele mai importante însă dintre contactele lui Mihai Antonescu au avut loc la Madrid şi la Stockholm, unde au luat caracterul unor adevărate negocieri şi anume între ambasadorul american în Spania, prof. Hayes, prieten personal - se pare - al Preşedintelui Rooswelt şi secretarul legaţiei noastre de acolo, Scarlat Grigoriu, şi între consilierul legaţiei U.R.S.S. în Suedia şi ministrul nostru din această țară, Frederic Nanu.

De teamă, ca germanii să nu afle din nou ceva despre toate aceste contacte şi cu deosebire despre cele de la Madrid şl Stockholm, Mihai Antonescu dăduse ordinul să fie imediat distruse toate documentele secrete care le consemnau; am luat însă, fără ştiinţa lui, asupra mea de a păstra totuşi dosarul respectiv, care poate să se afle şi astăzi la arhivele politice ale ministerului nostru de externe, - aceasta pentru ca aceste documente să poată fi salvate spre a constitui la cunoaşterea cât mai exactă a unei epoci din cele mai importante din Istoria țării. Prin negocierile de la Madrid, Mihai Antonescu a încercat să obțină anumite precizări şi uşurări în cadrul formulei de „capitulare necondiţionată" pe care o pretindeau americanii; era vorba, pe cât îmi mai amintesc, ca eventual guvernul român să depună în mâinele guvernului turc o declaraţie de ieşire din război, care însă n-ar fi devenit efectivă şi publică decât în anumite condiţiuni (Ia această fază a negocierilor a luat parte, ca emisar al lui Mihai Antonescu, şi secretarul de legaţie Camil Demetrescu, pe atunci director adjunct al Cabinetului şi Cifrului. De asemenea, în cursul acestor negocieri de la Madrid, americanii au invitat să ia parte la una din conversaţiile cu ambasadorul Hayes şi pe consilierul de legaţie Brutus Coste, pe atunci aflat în cadrele legaţiei noastre din Lisabona şi care, până la ruperea relaţiilor dintre Statele Unite şi România, fusese însărcinatul nostru cu afaceri la Washington, unde câştigase stima şi simpatia cercurilor conducătoare ale departamentului de stat. Cu prilejul acelei conversaţii, a propus ca între condiţlunile care au precizat „capitularea necondiţionată", să se menţioneze că puterile aliate vor recunoaşte, (pânâ când va fi posibilă efectuarea de alegeri libere în România) ca guvern legitim al ţării un oabinet prezidat de Iiuliu Maniu; aceasta, întrucât începuse să se bănuiască, din partea U.R.S.S. o tendinţă de a promova Partidul Comunist din România în dauna partidelor istorice, înfăţişate ca reacţionare (anume, de ex. B. Coste seamnalase, de la Lisabona - unde se ocupa exclusiv de sectorul anglo-american - un articol semnificativ, datorit unui fost corespondent de presă englez la Moscova - câştigat, se pare, pentru cauza U.R.S.S. - şi apărut în ziarul liberal „News Chronicle", articol ce introducea tocmai o versiune în sensul menţionat mai sus, cu privire la partidele istorice din România şi, dacă nu mă înşel, chiar la persoana lui luliu Mani; telegrama respectivă a legaţiei noastre din Lisabona se află în dosarele din arhiva politică a Ministerului Afacerilor Străine). Mențiionez că Mihai Antonescu a fost, pe câte am aflat, foarte iritat de participarea lui B. Coste la conversațiile de la Madrid, bănuind că această participare s-ar fi datorat unor instrucţiuni ce am fi dat lui Coste, Grigore Niculescu-Buzești și eu (dată fiind prietenia personală ce ne lega pe toţi trei); Mihai Antonescu nu ne-a comunicat nimic direct despre aceasta (dânsul simțise că Grigore Niculescu-Buzești juca un rol pe lângă rege) și dealtfel bănuiala sa era cu totul neîntemeiată. Mihai Antonescu era în special iritat de propunerea făcută de Coste și a dat dispoziții ca el să fie rechemat, dar măsura nu a mai ajuns să fie aplicată din cauza precipitării evenimentelor din acele săptămâni, imediat anterioare actului de la 23 August 1944. Prin negocierile de la Stockholm guvernul român a fost pus în cunoştinţă cu condiţiunile unui eventual armistiţiu între România şi Uniunea Sovietică, ca bază a ieşirii noastre din război. Aceste condițiuni reproduceau aproape aidoma pe acelea, comunicate la Cairo, în numele celor trei puteri aliate, lui Barbu Știrbey și C.Vișoianu pentru Iuliu Maniu. Ministrul nostru la Stockholm, F. Nanu, a obţinut în cursul negocierilor sale, trei ameliorări asupra acestor condiţiuni şi anume:
1. România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să-şi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile.
2. Să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care că rezide greaua situaţie economică a României. Menţionez că, tot în cadrul acestor negocieri, s-a pus, din partea Uniunii Sovietice, două întrebări: una relativă la modul cum ar fi privită în ţară o eventuală revenire a fostului rege Carol II (care se pare că avusese oarecare conversaţii cu ambasadorul U.R.S.S. în Mexic, Umanski, alta relativă la modul cum ar fi privit în ţară un eventual guvern prezidat de Petru Groza sau de prof. Constantinescu Iași (aceste întrebări par a fi fost puse cu titlul de sondaje personal lui F. Nanu). În acelaşi cadru general mai e de atenţionat vizita făcută de Mihai Antonescu la Vatican, cu prilejul călătoriei sale în Italia şi audiența sa la Papa. De asemenea, propunerea ce Mihai Antonescu a făcut-o lui Grigore Gafencu, prin mijlocirea legației noastre din Roma, ca acesta să negocieze în numele guvernului român cu guvernul sovietic, în vederea unui armistiţiu; Grigore Gafencu a răspuns că acceptă cu condiţia ca Iuliu Maniu și Dinu Brătianu să-şi dea asentimentul şi Mihai Antonescu i-a comunicat că, întrebând pe cei doi şefi de partide istorice, ei şi-au dat acest consimţâmânt - dar chestiunea n-a mai ajuns să se realizeze. În sfârşit, încercările de ultim moment ale lui Mihai Antonescu de a determina o mediaţiune din partea Turciei în favoarea noastră şi intenţiunea lui eventuală de a pleca la Cairo cu un avion, în scopul de a semna acolo un armistițiu. In general, se poate spune că toate aceste contacte şi negocieri ale lui Mihai Antonescu n-au dus şi nici nu puteau duce la nici un rezultat concret, din cauză că autoritatea efectivă de a trece la măsuri, de fapt o avea în sânul guvernului numai mareşalul Antonescu, a cărui atitudine va fi evocată mai departe. Paralel cu acţiunea evocată mai sus a lui Mihai Antonescu, se desfăşura precum am menţionat, cealaltă acţiune, aceea a regelui şi a partidelor istorice, sub conducerea politică a lui Iuliu Maniu (aflat într-un deplin acord cu Dinu Brătianu) şi sub conducerea tehnică-politico-diplomatică a lui Grigore Niculescu-Buzești. Aceasta de altfel a marcat și însuşi începutul pe plan extern al acţiunii, şi anume printr-un interviu apărut, tot în August 1943 în presa suedeză şi prin care, în calitate de înalt funcţionar al ministerului român de externe (era atunci director al Cabinetului şi Cifrului şi co-director al afacerilor economice), a dat expresie dorinţei României de a ieşi din război de îndată ce i s-ar asigura respectul drepturilor şi intereselor ei vitale. (Gr. N. Buzești se afla în trecere prin Stockholm spre ţară, venind de la Helsinki, unde prezidase o comisie de negocieri economice cu Finlanda).

Declaraţiile publice ale lui Gr. Niculescu-Buzești au fost imediat remarcate și comentate la postul de radio de la Londra în timp ce legaţia Germaniei la Bucureşti îşi exprima nemulțumirea şi suspiciunea prlntr-un demers pe lângă guvernul român. Explicațiunile liniştitoare date de Mihai Antonescu în sensul că nu era vorba de o manifestare autorizată de guvern, - au reuşit să închidă fără alte consecinţe acest incident cu Germania (Mihai Antonescu ştiind că Gr. Niculescu-Buzești se afla în relaţii personale cu regele, a căutat să evite de a se crea o situație delicată în legătură cu palatul). Pe de altă parte şi cam la aceiaşi epocă în care se adresase somaţia amintită mai sus a maeșalului Sir Meitland Wilson, se produce declaraţia ministrului de externe sovietic, V. Molotov, cu privire la România. Prin această declaraţie din 2 aprilie se arăta că Uniunea Sovietică nu înţelege nici să ameninţe independența României, nici să determine schimbarea regimului ei politic și social. Presa, posturile de radio şi, dacă nu mă înşel, şi reprezentanţi ai guvernelor englez şi american au subliniat de îndată importanța declaraţiei Molotov, pe care înţelegeau în felul acesta să o confirme și să o sprijine spre a încuraja ieşirea României din tabăra germană. La rândul său, ministrul de externe german, Von Ribentrop, făcea declaraţiuni publice, arătând nesinceritatea declaraţiei lui Molotov, primejdia pe care Uniunea Sovietică o reprezenta pentru România şi ferma hotărâre a Germaniei de a apăra, în executarea angajamentelor ei, graniţa Nistrului. Era însă evident pentru toată lumea că Germania nu mai avea să fie în stare de a îndeplini această promisiune. În aceste condițiuni şi în cadrul acţiunii sale sus-amintită, Mihai Antonescu se decide să facă apel la Alexandru Cretzianu, spre a-l determina să accepte postul de Ministru al României în Turcia, cu scopul de a intra acolo în negocieri cu tabăra aliată (Al. Cretzianu părăsise ministerul Afacerilor Străine - unde fusese în ultim loc secretar general - şi ieşise din serviciul diplomatic activ în toamna lui 1943, în urma unor repetate şi grave divergenţe cu Mihai Antonescu în legătură cu unele din cele mai importante chestiuni ale politicei noastre externe - între altele şi în special pe chestiunea anexării Transnistriei -aceste divergențe duseseră până la urmă la un conflict deschis, în care s-a ajuns la arbitrajul mareșalului Antonescu. Acesta la rândul său declarase că nu se putea lipsi de colaborarea lui Mihai Antonescu, astfel încât Al. Cretzianu ceruse şi obţinuse punerea în disponibilitate. Toată chestiunea, adică o serie de memorii critice - redactate de Al. Cretzianu şi de Gr. Niculescu-Buzești - care fuseseră prezentate lui Mihai Antonescu şi un schimb final de scrisori între acesta şi Al. Cretzianu - trebue să se afle în arhivele politice ale ministerului nostru de externe). Al. Cretzianu, având în acest sens şi asentimentul lui Iuliu Maniu și Dinu Brătianu, acceptă oferta lui Mihai Antonescu şl pleacă la Ankara unde urma să reprezinte în acelaş timp (fără ştiinţa guvernului) şi opoziţia unită, încadrându-se astfel în acţiunea partidelor istorice patronate de rege. Scurt timp după plecarea lui Alexandru Cretzianu la Ankara (şi anume în decembrie 1943 - ianuarie I944, dacă îmi amintesc bine, când de altfel Al. Cretzianu se afla La Bucureşti, unde fusese chemat să raporteze), se produce un fapt de natură a stârni mari speranţe. Într-adevăr, un curier special aduce din partea însărcinatului nostru cu afaceri la Ankara, secretarul de legaţie Dimitrie Popescu, un raport cifrat prin care se comunica guvernului că atașatul militar american la Ankara se adresase ataşatului militar român, colonelul Teodorescu, spre a afla „ce atitudine ar lua guvernul român în eventualitatea unei debarcări aliate în Balcani, cu direcţia Sofia".
- Va urma -

Notă: Documentul poate fi găsit în volumul în curs de apariţie: Mircea Vâlcu-Mehedinți, „Memoria Istoriei - vol. 2. Țipătul morții (Partidele politice). Culegere de documente inedite din Arhivele Naționale - Fondul CC al PCR., Bucureşti Editura MVM, 2015.

footer