Revista Art-emis
Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920 PDF Imprimare Email
Vladimir Roşulescu   
Duminică, 17 Mai 2015 09:23
Trianon, 4 iunie 1920Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de alta parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor Croaţilor si Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Razboi Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Austria (la Saint Germain), Bulgaria (la Neuilly), Germania (la Versailles) si Turcia (la Sevres). Evenimentele politice şi militare care au avut loc în vara anului 1919 - instaurarea bolşevismului în Ungaria şi riposta hotărâtă a armatei române – au înăsprit relaţiile României cu statele membre ale Consiliului Suprem şi explică, în bună măsură, amânarea încheierii tratatului de pace cu Ungaria până în iunie 1920. La 16 ianuarie 1920, Consiliul Suprem a remis delegaţiei ungare Tratatul de Pace. Incercând să impresioneze Conferinţa de Pace printr-un discurs rostit în trei limbi, şeful delegaţiei ungare, contele Apponyi - un spirit şovinist şi intolerant - a arătat că Ungaria a fost statul cel mai crunt lovit „deoarece a pierdut două treimi din teritoriul şi populaţia de dinainte de război". Mai mult, Apponyi susţinea că „se transferă hegemonia unor rase cu civilizaţie inferioară" şi că „nu se ţine seama de voinţa popoarelor care se transferă dintr-un stat în altul". Delegaţia ungară cerea plebiscit, care să asigure alipirea fostelor teritorii la statul ungar, iar în cazul în care dezmembrarea se va menţine, „o uniune economică a părţilor dezlipite şi garanţii temeinice pentru ocrotirea minorităţilor". Aceste observaţii, ca şi altele de aceeaşi factură, au provocat împotrivirea vehementă a delegaţiilor română, cehoslovacă şi iugoslavă. După ce reaminteau Conferinţei de Pace orientarea imperialistă a politicii externe promovate de Austro-Ungaria, cele trei delegaţii demonstrau, pe baza unor izvoare documentare autentice, drepturile istorice ale naţiunilor asuprite din Imperiul Habsburgic asupra teritoriilor pe care le locuiau de veacuri. După dezbateri furtunoase care au durat peste patru luni, Puterile aliate şi asociate mari și mici au încheiat în ziua de 4 iunie 1920, la Trianon, lângă Paris, Tratatul de Pace cu Ungaria. Semnat în numele României de savantul Ion Cantacuzino şi de Nicolae Titulescu, Tratatul de la Trianon „a reglementat un complex de probleme şi de raporturi cu caracter economic, juridic, financiar, comercial, militar, naţional şi teritorial". În mod deosebit acest tratat a consfinţit noua configuraţie teritorială care a rezultat din dezmembrarea Austro-Ungariei şi a consemnat angajamentul Ungariei de a recunoaşte frontierele Italiei, Austriei, Poloniei, României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei. Totodată, tratatul amintit a confirmat recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România. Din păcate, evenimentele care au urmat, culminând cu răpirea Ardealului de Nord, în 1940, şi continuând cu o neîntreruptă şi intensă campanie antiromânească în afara, dar şi înăuntrul statului vecin, la care se adaugă voci ale politicienilor maghiari din ţara noastră, arată, încă o dată, că toţi aceştia nu au reţinut nimic din învăţămintele istoriei. Mai mult, capete înfierbântate visează la „un imperiu al Sfântului Ştefan", într-o lume care acum, la început de mileniu trei, se vrea disociată de aceste rămăşiţe ale medievalismului. Lucrările Conferinţei de Pace au continuat, astfel că, la 10 august 1920 s-a semnat la Sévres tratatul încheiat între Marile Puteri cu Polonia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, prin care se stabileau în mod formal graniţele acestor state. Tot cu acea ocazie s-a recunoscut alipirea Bucovinei întregi la România şi s-a fixat graniţa ţării noastre cu Polonia şi Cehoslovacia. La 19 septembrie, delegaţia altei ţări învinse, Bulgaria, a primit tratatul provizoriu de pace. Printr-un memoriu redactat de diplomaţii Gheşov şi Ţacov, Bulgaria solicita bunăvoinţa Puterilor aliate. Răspunsul acestora, prezentat bulgarilor pe 2 noiembrie, sublinia că guvernul bulgar a dus o politică de cucerire şi jaf, iar Bulgaria nu a cerut pace decât atunci când a fost învinsă pe câmpul de luptă şi silită să depună armele. In aceste condiţii, pe 27 noiembrie 1920, la Neuilly-sur-Seine, Stamboliski, primul-ministru bulgar, a semnat „într-o tăcere impresionantă" tratatul de pace prin care România şi-a menţinut graniţele fixate prin Pacea de la Bucureşti din 1913, adică menținea Cadrilaterul.
Conţinutul tratatului
Tratatul este divizat în patru părţi:
Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după primul război mondial).
Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. In principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera romano-ungară este descrisă în secţiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria). In principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei-Sloveniei (partea de nord a Republicii Croaţia) şi Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei (azi Republica Slovacia şi Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.
Partea a treia (articolele 36-78) intitulată „Clauze politice pentru Europa", conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relaţiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.
Partea a patra (articolele 79-101), intitulată „Interesele Ungariei in afara Europei" conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.
Aplicarea dispoziţiilor tratatului
Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germana Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămînă parte a Ungariei. Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.
Impactul tratatului
Tratatul de la Trianon a consfinţit existenta unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici maghiari în perioada de sfîrşit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceştia. In ciuda acestui fapt Tratatul a fost şi continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfinţit sfîrşitul regatului sfîntului rege Stefan, regat care de facto disparuse în secolul al XVI-lea, prin înfrîngerea de la Mohacs din partea otomanilor şi divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman şi Sfîntul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria şi, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care formal a continuat sa existe, împăraţii de la Viena purtînd pînă la sfîrşit şi titlul de regi apostolici ai Ungariei. Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populatiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a consfinţit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului sîrbilor, croaţilor şi slovenilor). Deşi istoriografia maghiară şi unii oameni politici maghiari au sustinut că Dubla Monarhie reprezentase o soluţie mai echitabilă pentru minorităţi şi că slovacii, croaţii, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizati în cadrul Dublei Monarhii decît în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susţinut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie şi parţială a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania şi Italia. Deşi în perioada 1938-1941 s-a reusit anexarea unor teritorii care apartinusera Dublei Monarhii (1938 sudul Slovaciei, 1939 Ucraina subcarpatică, 1940 nordul Transilvaniei, 1941 teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfinţite din nou în anul 1947, prin tratatul de pace din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile aliate şi Ungaria.
Grafica - Ion Măldărescu
footer