Revista Art-emis
Drum către Zalmoxis (II) PDF Imprimare Email
Iftimie Nesfantu   
Miercuri, 09 Martie 2011 11:15
dr Nesfantu Iftimie„Noi nu suntem urmaşii Romei"

Inspirat, spre supărarea unui confrate jurnalist, concediat şi el în urma acestei deplasări, luasem cu mine suficiente casete, baterii, filme şi tot ce trebuia pentru a fixa întru neuitare cele ce aveau să se întâmple. Şi odată ajuns în camionul cu generali, estimând că am înainte cel puţin două, trei ore de drum, am cerut dlui dr. Săvescu acceptul unui interviu şi am pornit reportofonul. Ştiam că nu pot publica nimic, văzusem corul de analişti mass-media care săriseră, ca muşcaţi, pe aproape toate canalele de televiziune împotriva doctorului român ce pornise o adevărată cruciadă pentru recucerirea adevărului istoric, reperasem şi pe cei care încercau să deturneze către bălăcăreala politică primul Congres de Dacologie, şi pe urmaşii - legitimi sau nu ai vechilor legionari - care săriseră ca musca în lapte, dorind probabil ca reacţiile împotriva lor să se deturneze şi să murdărească imaginea românilor nostalgici. Într-un talk-show televizat, din aceeaşi perioadă, dna Zoe Petre, tuna şi fulgera împotriva "teoriilor fanteziste ale protocronismului dac", participanţi la congres, pe de altă parte, unii, nu toţi, ţineau morţiş să acapareze microfonul şi să născocească cele mai teribile fantasmagorii, în timp ce doctorul Săvescu, se străduia să păstreze echilibrul şi distanţa faţă de orice imixtiune şi provocare politică...

„Ţi se sparie gândul..."

Pentru mine, privind din afara grupului de iniţiaţi, totul devenise confuz. Singurele repere, care mă ţineau cumva cu picioarele pe pământ, erau atunci doar informaţiile obţinute din documentări anterioare, nepublicate. Şi poate o anume experienţă, ce mă obişnuise să rămân în limitele descrierii şi observaţiilor. Abia cu mult mai târziu, peste şapte ani, în 2006, am realizat că acel interviu cu dr. Napoleon Săvescu, căpăta sens şi greutate, şi că, aşezat în contextul minciunilor ce continuau să fie promovate de "istorici români" obedienţi unor interese străine de cele ale neamului, demersul răspundea aşteptărilor şi năzuinţelor acelora care-şi păstraseră coloana vertebrală, demnitatea. E drept că asemenea oameni se întâlneau mai rar în mass media şi în cercurile de politicieni preocupaţi de înavuţire şi jaf. Ca într-o viziune - ce viziune, coşmar de-a dreptul! - mi-am văzut atunci ţara şi neamul victime ale unor generaţii de noi cotropitori, cu nimic mai deosebiţi decât războinicii romani ce ne călcaseră în urmă cu două mii de ani: veleitari, hoţi la drumul mare, proxeneţi, geambaşi de politicieni şi miniştri, mincinoşi şi învârtitori, distrugători de cultură, "consilieri" ahtiaţi după ciolan, şi cei cărora li se refuzaseră funcţiile râvnite şi care lătrau cu orice prilej, pe orice canal TV sau în gazetele de scandal, cameleoni politici, unşi cu toate alifiile, foşti traficanţi de arme, convertiţi în prosperi oameni de afaceri, lichele sub măştile unor oameni de cultură, subţiri... Ţi se sparie gândul...

„Andrei, prietenul meu din Republica Moldova"

Dl Vartic, ghidul ad-hoc al pelerinajului, originar din Chişinău, continua să povestească înşirând culmi muntoase, altitudini, denumiri de locuri, vorbind despre descoperirile făcute într-un sit arheologic sau altul. Toţi cei din camion păreau surprinşi de cunoştinţele lui. "De aici până la cetatea de la Grădiştea de munte, avem, circa 20 de kilometri..."

Un vis: muzeul dacilor

- Domnule doctor Săvescu, când aţi venit prima dată aici?
- Acum trei ani, însoţit de dl Andrei Vartic, cel care ne-a prezentat mai ceva ca un ghid împrejurimile, am făcut primul drum la Sarmizegetusa regilor daci. Venisem cu un Ford pentru nouă persoane, ploua torenţial, şi am rămas împotmolit prin munţi. Am rugat pe ceilalţi şase care erau în maşină să iasă afară şi să împingă, şi când au început să împingă, şi-au schimbat culoarea la faţă, au devenit negri de la noroiul împroşcat de roţi. Ca să se răzbune, mi-au cerut să mă duc şi eu să împing şi au încercat să mă facă şi pe mine asemeni lor, plin cu noroi. Am refuzat. Norocul nostru, un ţăran cu un tractor ne-a tras afară din noroi, a netezit drumul, i-am dat, drept mulţumire, zece dolari, s-a uitat la mine cu o căutătură hoţească şi mi-a spus de la obraz: "Auzi, domnu'?! Peste 200 de metri drumul e din nou rupt... Vrei să te ajut?!" daciiŞi-am zis: "Tâlharule, mai vrei încă zece dolari?! Sigur că vreau să mă ajuţi..." S-a dus mai departe, a netezit drumul, am vrut să-i mai dau încă zece dolari, s-a uitat la mine cu scârbă şi mi-a întors-o: "Auzi, bre, domnule, mi-ai dat destul prima oară..." Am rămas impresionat; pentru acel om erau mai importante cinstea şi corectitudinea decât banii... Era prima dată în viaţă când cunoşteam un român adevărat; am ştiut în clipa aceea că voi reveni aici...
Anul trecut - în 1999, nota noastră - înainte să mă întorc în SUA, i-am spus primarului de atunci: „Băi Nicule, găseşte-mi bre şi mie o casă aici, de cumpărat; îmi plac locurile astea şi aici aş vrea să stau..."
Şi Nicolae mi-a zis: „E cam târziu, domnule doctor..."
Am spus: „Plătesc oricât, găseşte-mi..."
Şi-atunci au început să sosească: şeful de post cu rude, prieteni şi nepoţi, care vroiau să-mi vândă case, oameni din satele vecine, pădurari, fel şi fel; la lumina lanternelor, am început să văd mici proprietăţi; venise preotul cu rudele lui, primarul cu rudele şi prietenii, învăţătorii... Şi-aşa am dus-o toată noaptea, până dimineaţa, pe la şase şi ceva, când a apărut acest Nicolae, şi mi-a arătat un loc aşa de frumos încât nu-mi mai venea să plec în America; o să-l vedeţi , trecem pe lângă el, munţii păreau o piramidă întoarsă, cu baza aşezată pe cer, iar acolo, pe o platformă între păduri, netedă ca-n palmă, îşi avea acest ţăran pământurile lui. Mi-a cerut 9000 de dolari, i-am dat banii, care au ajuns cu greutate la el, actele fiind făcute pe vremea Imperiului austro-ungar, în ungureşte, trebuiau traduse, chichiţe avocăţeşti diverse; după aceea m-am hotărât să construiesc acolo o casă, şi am hotărât ca atunci când eu o să dispar de pe lume să rămână muzeu pentru dacii de aici... Şi tot aici au apărut şi complicaţiile; unii reprezentanţi ai autorităţilor locale, greu de înţeles de ce, n-au fost prea fericite să se facă un muzeu al dacilor chiar în inima Daciei. Dar asta n-a însemnat altceva decât o dificultate minoră; după cum ştiţi, când am sosit aici, am luat şi o amendă. Motivul? N-am înţeles prea bine, aveam autorizaţie de construcţie, a fost o discuţie dacă terenul e cultivabil sau... Râde apoi, şi ne spune: Ce poţi să cultivi aici? Tocmai trecem pe lângă loc. Priviţi. Este în stâncă... Locul este cu deschidere spre Valea Rea, la 500 de metri distanţă de limita extremă a zonei protejate, zonă de patrimoniu. Aţi mai fost în această zonă? Aţi fost până sus la Sarmizegetusa?

Ca o boală, ca o dragoste grea

După ce-i prezint, pe scurt, peripeţiile mele în zonă, după ce-i vorbesc despre „botezul lui Zalmoxis", simt că dintr-o dată relaţiile noastre s-au schimbat. Îi spun şi despre intenţiile mele de a organiza aici o tabără internaţională, în care cei care vin să locuiască şi să trăiască în condiţii asemănătoare cu dacii liberi.
- Asta înseamnă că sunteţi deja contaminat. Este ca o boală, dacă te-a atins, îţi doreşti mereu să te întorci în aceste locuri minunate. Cât priveşte tabăra, o să fie nevoie să găsiţi instructori cu foarte mult suflet. Altfel, cei care vin pot ajunge să creadă că dacii au fost nişte oameni care nu ştiau să facă altceva decât să doarmă în locurile astea şi să-i aştepte pe romani să-i civilizeze, atunci lucrurile se încurcă. Când o să mergeţi sus, o să vedeţi ce construcţii frumoase au realizat aceşti strămoşi daci, construcţii care, din punct de vedere arhitectural, sunt adevărate minuni ale lumii antice...

Dacia ascunsă

- De ce nu vindeţi boii? l-am întrebat pe un bătrân din Râmeţ, care abia mai avea putere să deschidă uşa grajdului.
- No, asta-i! Dară nu sunt eunuc, no. Eu, domnule, de-aici mi-s. Şi tata o fost de-aici, şi moşul. Tăţi, câţi ne tragem din daci, tăt boi om avut.
În lada de zestre a muierii, bătrânul Alba păstra numai cărţi de istorie: Densuşianu, Iorga, Pârvan..
- Din ele îmi trag puterea, no.
Ce puteam să-i mai zic?
Când i-am fost oaspete ultima dată, în decembrie 2004, mai adăugase acolo, în lada de zestre a muierii, încă o carte scrisă de un doctor român, Napoleon Săvescu, stabilit în SUA: Noi nu suntem urmaşii Romei. Mi-a arătat-o, şi în ochii lui albaştri se înfiripau lacrimi.
- Mai sunt încă români, domn'e dragă.
L-am întrebat dacă nu ar vrea să-l cunoască pe doctorul care a scris acea carte. În vara următoare, urma să vină în ţară, cu prilejul celui de-Al VI-lea Congres Internaţional de Dacologie.
- Am 99 de ani, dragul moşului, nu mai prind eu vara care vine, mă duc la Zalmoxis al nost. Viaţa e drum fără întoarcere, domn'e dragă.
În februarie 2005, m-a sunat preotul din Ponor ca să-mi spună că bătrânul Alba nu mai e; plecase, la o sută de ani, iarna, pe jos, din Râmeţ către Ponor, ca să stea la taifas cu preotul. Şi la preot n-a mai ajuns. Maica stareţă de la Râmeţ povestea în vara aceluiaşi an cum o călugăriţă din mănăstire, absolventă de medicină a UMF «Gr.T. Popa» din Iaşi, care mergea către Brădet - sat aşezat între Râmeţ şi Ponor – a găsit sarica miţoasă a bătrânului Alba, înfiptă într-un vârf de stâncă ce se aţinea în calea vulturilor la marginea unei prăpăstii! Şi tot acolo, de parcă l-ar fi pus mână de om, un colier pentru ritualuri magice, pe care erau înşirate câteva figurine din aur alături de piese în miniatură, tot din aur : topor, sapă, ciocan, nicovală, furcă, lacăt, seceră sau poate o armă de luptă sau un cosor... Sora Maria spunea că nu a mai văzut aşa ceva decât la Bucureşti, la Muzeul Naţional de Istorie al României, în secţia tezaur.
În vara 2005, când am ajuns iarăşi la Râmeţ, casa vraciului arsese. Pe un pinten de stâncă, ce ieşea dintre ruine şi cenuşă, încolăcită ca un colier, la vedere, o viperă dormea. Lacăt viu pe uşile unei istorii ascunse.

Cetăţi pe vârfuri de munte

Pornind de la starea jalnică a drumului plin cu bolovani, pe care înaintăm cu mare greutate, discuţia comută:
- Imaginaţi-vă armatele romane, obligate să meargă pe aceste drumuri către cetăţile dacice... Mercenari aduşi din Orientul apropiat, vinituri de toate naţiile, "au venit şi-n ţara noastră ca să ia pământ şi apă..."
- E greu de ştiut ce a fost atunci, singura certitudine sunt cetăţile acestea aflate pe vârfuri de munte, construite în locuri aproape inaccesibile. cu pietre uriaşe cărate de la mare distanţă... Probabil ă erau şi drumuri de acces, drumurile dacilor...
- În 2000 de ani, natura poate schimba şi formele de relief; ea se întoarce la căile naturale, se pot schimba cursuri ale apelor; probabil, dacă s-ar finanîa cercetări, prin peşterile acestea se pot descoperi suluri cu scrierea dacică, ascunse din faţa cotropitorilor...
- Să-l ascultaţi pe Andrei Vartic ce spune; este un îndrăgostit de locurile astea şi vorbeşte cu aşa o corectitudine şi o plăcere despre munţii noştri încât m-a contaminat şi pe mine cu dragostea pentru locurile astea...

- Care a fost prima lucrare scrisă de dv despre daci? întreb pe domnul Napoleon Săvescu.
- „Noi nu suntem urmaşii Romei", cu asta am început. A doua a fost „Epopeea poporului carpato-danubian", a treia „Alesul zeilor".

Foto Iftimie Nesfântu
footer