Revista Art-emis
Pamfil Şeicaru. Un condei de geniu, strivit între 23 august 1944 şi 23 august 1977 (2) PDF Imprimare Email
Lector univ. dr. Florian Bichir   
Duminică, 10 Mai 2015 15:55

Florian Bichir - Pamfil Şeicaru, copertaReferindu-se la cărţile primite, Pamfil Şeicaru relatează fiicei sale din Paris: „... splendid tipărite şi broşate iar textul, admirabil trebuie să încânte pe orice român ale cărui sentimente au rămas nealterate. M-au impresionat paginile consacrate războiului de la 1877, prin sentimentul naţional ce le străbate [...] Totul studiat cu grijă, o bogată documentare, o expunere clară; echipa de o superioară calitate. Ciudat, lectura acestor două volume mi-a înlesnit ce aproape sunt ca fel de a judeca trecutul, de această generaţie de istorici care sunt cu 30 de ani mai tineri ca mine [...]" Referindu-se la conducerea statului nostru, la politica noastră externă şi la ecoul acesteia în rândul emigraţiei române, Pamfil Şeicaru arată în aceeaşi scrisoare către fiica sa: „... Toţi de aici - în afară de legionari - ne simţim mândri că la conducerea ţării sunt buni români, care apără, în pofida riscurilor personale, biata noastră ţară. Niciodată nu s-a scris atât şi cu aşa admiraţie despre România. Ce diferenţă de epocă, când propaganda în străinătate era făcută cu banii ţării pentru anumiţi oameni politici, nu pentru ţară [...]". În cuprinsul scrisorilor către surorile sale din Bucureşti, Pamfil Şeicaruîşi manifestă dorul faţă de ţară şi intenţia sa de a reveni definitiv în România, menţionând: „... am pornit în pribegie la 50 de ani şi sunt şi azi un inadaptabil mediului străin. Mă simt ca un turist, chiar după 21 de ani de stat în aceeaşi ţară. Voi nu puteţi să vă daţi seama cât de dragi îmi sunteţi [...] Suferinţa grea de bănuit, este, că nu sunt în mijlocul vostru. Ştiu că ne vom revedea, ştiu că voi închide ochii pe pământul patriei, dar până la reîntoarcere mă doare lipsa voastră"

În cadrul contactelor avute cu Pamfil Şeicaru, atât direct, la Paris, cât şi prin intermediul fiicei sale aflate în Franţa, acesta a afirmat că este dispus să contribuie prin scris „la apărarea în exterior a intereselor naţionale ale României", precum şi la combaterea propagandei duşmănoase ţării, desfăşurată de vârfurile emigraţiei reacţionare române cât şi a emigraţiei maghiare în aşa-zisa problemă a Transilvaniei. În prezent Pamfil Şeicaru pregăteşte o nouă lucrare prin care urmăreşte să documenteze, din punct de vedere istoric, apartenenţă de veacuri a Transilvaniei la România. Referindu-se la aceasta, a comunicat fiicei sale din Paris: „De ani de zile am tot căutat să mă documentez şi acum am strâns documente privitoare la împlinirea a 50 de ani de la declararea de război României, monarhiei habsburgice şi voi scrie o carte. Poate va avea 300 poate 400 de pagini ..."

Având în vederea poziţia actuală a lui Pamfil Şeicaru considerăm indicat ca, în mod conspirat organele noastre din exterior să continue contactele cu sus-numitul în scopul folosirii sale ca element de influenţă în rândul emigraţiei. Datorită situaţiei materiale precare în care se află, propunem totodată să i se acorde suma de 3.000 (trei mii) dolari care reprezintă cheltuielile efectuate de Pamfil Şeicaru, cu ocazia editării materialului „Karl Marx însemnări despre români. Texte inedite. Comentariu".
Ministrul Afacerilor InterneDecretul de graţiere al lui Pamfil Şeicaru
Cornel Onescu
De acord,
ss. N. Ceauşescu...
Comunicarea a fost făcută de serv. Secretariat azi 20 VII 1966

Graţiat de Chivu Stoica la ordinal lui Ceauşescu

Puterea de la Bucureşti l-a graţiat pe Pamfil Şeicaru, fără însă ca acest lucru să fie adus la cunoştinţa publicului, făcând parte dintr-o acţiune deplin consiprată.În România primul care a făcut public acest fapt a fost academicianul prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu[14]. Reputatul istoric a descoperit în arhivele fostului C.C. al P.C.R. Decretul 977/1966 privind graţierea lui Pamfil Şeicaru. Alături de Decret, se publică expunerea de motive a lui Cornel Onescu, ministru de interne în 1966, care, după cum se poate lesne constata, oferea argumentele juridice şi procedurale necesare în temeiul cărora se anula decizia aşa-zisului Tribunal al Poporului din 1945 în „procesul ziariştilor". Gheorghe Buzatu este de părere că documentul a fost întocmit, necondiţionat, cu ştiinţa, în mod sigur şi din iniţiativa, lui N. Ceauşescu, devenit ulterior (9 decembrie 1967) preşedinte al Consiliului de Stat al R. S. România. Surpinzătoare este gafa lui Mihai Pelin un redutabil cercetător al arhivelor Securităţii care ajunsese la concluzia că „după evenimentele din 1989, a fost achitat post-mortem de sentinţa Tribunalului Poporului din 1946".

Şeicaru la parada de 23 august 1977

Şi vizita lui Şeicaru la Bucureşti a fost până în prezent subiect de dispută. Victor Frunză credea că la sfârşitul anilor '60, trimişi ai regimului de la Bucureşti încearcă să-l determine să se întoarcă în România. „Repatrierea lui Pamfil Şeicaru ar fi avut imese sensuri politice, mult peste ceea ce ar fi fost cea a lui Henri Coandă. Înainte de toate, o lovitură dată exilului anticommunist"[15]. Colaboratorul său, Vasile C. Dumitrescu credea că „în august 1976, Pamfil Şeicaru ar fi întreprins o călătorie secretă în R.S.R. momit să se ducă la Bucureşti pe motiv că Ceauşescu vrea neapărat să-l consulte. A avut o întrevedere cu un înalt funcţionar, cred că din Ministerul de Externe, dar desigur că nu l-a văzut pe Ceauşescu. Şi au dat însă seamă că dacă îl ţin acolo, va ieşi cu scandal în străinătate. Deci l-au trimis înapoi. I au povestit că din cauze neprevăzute, întâlnirea cu Ceauşescu trebuia amânată, deci el să se întoarcă în Germania şi că în a doua jumătate a lunii septembrie îl vor readuce în ţară pentru ca să stea de vorbă cu secretarul general al P.C.R."[16].
Ovidiu Vuia susţine că afirmaţia potrivit căreia ziaristul a efectuat în 1976 o călătorie în R.S.R. trebuie considerată o legendă defăimătoare" Pamfil Şeicaru „n'a vizitat o ţară comunistă [...] Şi în această privinţă a fost calomniat de mulţi în exil, nu numai că ar fi vizitat Bucureştiul dar a stat de vorbă cu însuşi Ceauşescu cerându-i să-i înapoieze Palatul Curentului şi chiar casa cu pământul de la Cirogârla [...]" [17].
Adevărul istoric este unul singur: Pamfil Şeicaru s-a aflat la Bucureşti în perioada 20-28 august 1977.

Mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş

Dincolo din datele aflate în Dosarul 66/S.I.E. cred că este importantă pentru cititori mărturia ofiţerului Nicolae Sporiş[18], cel care a avut o contribuţie esenţială la racolarea lui Pamfil Şeicaru dar şi la aducerea acestuia la Bucureşti. „Acţiunea privindu-l pe Pamfil Şeicaru s-a declanşat în 1974-75, când, aflat la Madrid, acesta a cerut o întrevedere particulară cu un diplomat român. Cu acest prilej, el a cerut să i se permită surorii sale, doamna Munteanu, să îl viziteze în Spania. La scurt timp, cei doi fraţi s-au putut întâlni. După revenirea doamnei Munteanu în ţară, intenţia fratelui ei de a veni în România nu a mai constituit o surpriză. A avut loc o nouă întrevedere cu Pamfil Şeicaru pentru a vedea în ce condiţii această vizită a sa ar putea avea loc. Detaliile au fost discutate şi convenite în sudul Germaniei, unde, din motive economice, Pamfil Şeicaru se retrăsese, pentru a se putea bucura de sprijinul material al lui Ion Dumitru, patronul unei gazete de limbă română. În timpul întrevederii, Pamfil Şeicaru a insistat ca vizita sa să aibă un caracter strict particular, pentru « a se evita orice fel de încurcături, vâlvă sau speculaţii »" venite din partea unora din ţară, dar mai ales, a unor conaţionali din diaspora, care criticau atitudinea sa publicistică moderată din acei ani, acuzându-l că ar fi pactizat cu regimul comunist. A solicitat, totodată, să se analizeze posibilitatea unei întrevederi neoficiale cu Nicolae Ceauşescu „pentru a-l cunoaşte personal şi a-i împărtăşi unele opinii. Am pregătit vizita împreună cu regretatul meu coleg Adrian Afrim. Principala noastră preocupare a fost aceea de a păstra o discreţie absolutăasupra acţiunii. [...] Informările asupra acţiunii se făceau în mod direct, verbal, şefului D.I.E., care, la rândul său, îl informa, tot verbal, pe Nicolae Ceauşescu. Prima informare făcută şefului statului pe această temă s-a referit la dorinţa jurnalistului de a vizita ţara. S-a cerut aprobarea sa expresă, întrucât aveam nevoie de garanţia că nu ne vom confrunta cu cine ştie ce mostră de exces de zel din partea altor organe (mai ales din partea Procuraturii), care ar fi putut să încerce punerea în aplicare a unei sentinţe judecătoreşti definitive. Ceauşescu şi-a dat acordul, dar s-a declarat sceptic că vom putea să-l determinăm pe jurnalist să vină în ţară".

A doua informare, tot verbală, a fost făcută în iulie 1977, când şeful D.I.E. a confirmat că Pamfil Şeicaru va veni în ţară în cursul lunii august 1977 şi şi-a exprimat dorinţa de a fi primit într-o scurtă audienţă. Ceauşescu şi-a dat consimţământul asupra vizitei şi nu a respins solicitarea privind audienţa, dar nici nu a aprobat-o explicit, spunând doar: „Să vină şi o să vedem atunci". „Deşi cetăţean român, Pamfil Şeicaru poseda un paşaport de apatrid eliberat de autorităţile spaniole. De altfel, mulţi români din diaspora aveau astfel de paşapoarte de apatrizi. Având aprobarea expresă a lui Ceauşescu, l-am asigurat pe jurnalist de bunele noastre intenţii, precum şi de faptul că îi vom acorda tot sprijinul logistic ca să nu aibă cumva vreun necaz. Pamfil Şeicaru avea atunci 83 de ani şi se deplasa cu ajutorul unui baston, întrucât avea sechele de la o fractură mai veche la picior. De aceea, el a fost preluat de la Viena de colegul Afrim, alături de care a zburat la Bucureşti, la 20 august 1977. Eu i-am aşteptat la Otopeni având atârnat de gât un ecuson care îmi permitea acces liber în tot aeroportul. L-am trecut prin vamă şi frontieră, aplicându-i-se viza pe o foaie volantă, procedeu care se practica în acel timp în asemenea cazuri. L-am condus şi l-am cazat la Hotelul Minerva, de pe B-dul Lascăr Catargiu, pe atunci Ana Ipătescu. Acolo a urmărit festivităţile organizate de 23 August, în Piaţa Aviatorilor, după ce declinase cu înţelepciune oferta noastră, neinspirată şi riscantă, de a privi manifestaţia respectivă din tribună, unde, datorită fizionomiei sale inconfundabile, ar fi putut fi recunoscut. Ceauşescu nu l-a primit în audienţă, dar l-a însărcinat pe generalul Nicolae Doicaru să stea de vorbă cu el. Acest lucru s-a întâmplat într-o locaţie ferită de ochi indiscreţi".

„Conu" Pamfil" la Ciorogârla şi pe litoral

„« Conu » Pamfil", cum ne-a sugerat să i ne adresăm, el neagreând apelativul « maestre », a vizitat, în acea săptămână de august, oraşul Bucureşti, a petrecut o noapte la Ciorogârla şi două zile pe litoral, mai ales la Mangalia, unde avusese o proprietate cu viţă de vie, pe care ţinea mult să o revadă. Deplasările s-au făcut cu autoturismul condus de colegul Afrim. La un moment dat, în timpul vizitei pe litoral, i-a cerut colegului Adrian
Afrim să oprească autoturismul şi a spus:
Dragii mei, eu v-am rugat să mă duceţi la Mangalia. Aici văd un alt oraş. Unde m-aţi adus?
Coane Pamfile, i-am răspuns, asta e Mangalia!
Nu i-a venit să creadă şi nu s-a convins decât atunci când a recunoscut fosta sa proprietate din apropierea oraşului şi mai ales viţa de vie, care îi rămăsese întipărită în memorie. La încheierea vizitei am discutat posibilitatea ca el să dezvăluie compatrioţilor din diaspora că a petrecut opt zile în România, de unde s-a întors « viu şi nevătămat ». A replicat:
Oamenii ăia o să creadă că mă ţin de şotii sau că mi-am pierdut minţile şi încurc ţările! I-am argumentat că poate să le prezinte foaia turistică volantă cu vizele de intrare şi ieşire aplicate la Otopeni. A râs spunând că «ăsta e un argument, într-adevăr! ».
Nu voi uita niciodată cuvintele pe care mi le-a adresat când ne-am luat
Telegrama care anunţa decesul lui Pamfil Şeicaru rămas bun:
Dragul meu, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Nu speram că voi mai avea posibilitatea să revăd meleagurile atât de dragi mie. M-aţi ajutat să îmi alin dorul care mă mistuia. Acum pot să închid ochii liniştit. Drumul înapoi la Viena l-a făcut tot în compania lui Adrian Afrim. «Conu» Pamfil" era anticomunist de-o viaţă, cum zicea el, dar nu îşi ascundea afecţiunea şi respectul faţă de neamul şi de ţara sa. Această atitudine el o explica foarte simplu: « Regimurile politice sunt trecătoare şi pline de păcate. Pământul natal este peren » [...]. Trei ani mai târziu, el avea să treacă la cele veşnice".

În privinţa colaborării cu Securitatea autorul consideră că Pamfil Şeicaru (nume de cod: „Vlad") a colaborat cu serviciile secrete de la Bucureşti. Rămâne de văzut într-un alt studiu dacă Şeicaru s-a folosit de Securitatea sau invers. Poate, în numele unor coincidenţe de interese (antimonarhismul, antisovietismul) fiecare ar fi încercat să se folosească şi să manipuleze pe celălalt. De altfel, Sorin Gabriel Ioniţă ajunge la concluzia că Pamfil Şeicaru a colaborat cu Securitatea, dar şi-a păstrat „o relativă libertate de gândire"[19].

Notă: Lector univ. dr. Florian Bichir este Membru al Colegiului C.N.S.A.S., profesor asociat la Universitatea Piteşti, titular al cursurilor: „Comunicare, globalizare şi schimbare şi Rezistenţă şi represiune în România comunistă".
----------------------------------------------
[14] Frunză Victor - „Destinul.
[16] Dumitrescu Vasile C.,„O istorie a exilului românesc, 1944-1989", editura Evf, 1997.
[17] Vuia Ovidiu - „Sub zodia cărţii şi a studiului", Editura Rita Vuia, 2007
[18] Sporiş Nicolae - „Pamfil Şeicaru: întoarcerea la izvoare" - „Vitralii - Lumini şi umbre", Publicaţie editată de Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informatii, anul II, nr.5, decembrie 2010.
[19] Trebuie menţionat că priul studiu serios despre activitatea lui Pamfil Şeicaru în exil şi relaţiile sale cu Securitatea îi apaţine istoricului Sorin Gabriel Ioniţă, „Publicaţiile „Curentul", „Carpaţii" şi „Stindardul" în Arhivele Securităţii (1975-1989)", I-II, în „Caietele INMER", Bucureşti, an VI, nos 14 şi 15 din martie şi iulie 2009

footer