Revista Art-emis
Mişcarera de rezistenţă din România (7) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Corvin Lupu   
Joi, 30 Aprilie 2015 12:48

Prof. univ. dr. Corvin Lupu, art-emisSprijinul acordat din străinătate mișcării de rezistență anticomunistă din România

Cercetările istoricilor, inclusiv ale cercetătorilor de la C.N.S.A.S., au identificat 19 centre de rezistenţă, distribuite pe întreaga suprafaţă a României. Pentru perioada anilor 1945-1959, au fost identificate 1.196 de grupuri le luptători, fiecare dintre ele cuprinzând între 20 şi 120 de oameni. La început, mişcarea de rezistenţă a fost constituită din militari şi luptători legionari şi germani. Ulterior, s-au raliat şi numeroşi cetăţeni români civili şi, după 1947, membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, iar după 1948 şi unii liberali. Aceştia din urmă, au luptat să reziste în clandestinitate, cot la cot cu legionarii. Serviciile secrete din S.U.A. şi din Marea Britanie au hotărât sprijinirea mişcării de partizani din sfera sovietică de influenţă, în general, inclusiv din România, odată cu ascuţirea contradicţiilor cu U.R.S.S. și pe măsură ce întreaga lume occidentală, cu deosebire S.U.A., se dezvolta și își promova interesele de creștere a influenței și controlului pe fondul existenței adversității cu Uniunea Sovietică și argumentându-și toate marile necesități pe baza pericolului bolșevic. În acest sens, în anul 1948 a luat fiinţă Oficiul pentru Coordonare Politică (O.P.C.), cu scopul de a organiza operaţiuni clandestine în sfera sovietică de influență. Acestea constau în propagandă, mită, subversiune, dezinformare, infiltrări de agenţi, sabotaj şi sprijinirea exilaţilor anticomunişti, inclusiv a unor persoane care, în timpul războiului, au acţionat în Germania şi în statele aliate ei, care erau consideraţi de puterile învingătoare în război ca fiind „criminali”. De asemenea, în Europa Occidentală, în anii 1948-1949, a luat fiinţă Serviciul Mixt de Informaţii, care avea misiuni de planificare şi de derulare a unor operaţiuni informative. Alături de O.P.C., acest Serviciu Mixt de Informaţii cuprindea servicii secrete germane, franceze, italiene şi greceşti. Marea Britanie nu s-a raliat acestui serviciu, preferând să acţioneze independent, pentru a-şi proteja structurile. Serviciul Mixt de Informaţii avea importante baze de instrucţie şi antrenament. Şeful O.P.C. a fost Frank Wisner, unul dintre cei mai valoroşi agenţi din istoria C.I.A. În finalul războiului, el organizase zeci de grupuri de luptători anticomunişti în întregul Est al Europei. Dintre toate acţiunile clandestine executate de americani în Europa de Est, cele din România s-au situat, din punct de vedere numeric, pe locul al 2-lea, după cele din Albania[1]. S-a emis şi teza potrivit căreia mişcarea de rezistenţă din România a fost folosită de serviciile din S.U.A. pentru a testa capacitatea de reacţie a U.R.S.S. şi posibilităţile operative ale Securităţii din România[2].

În ceea ce priveşte rezistenţa anticomunistă românească, în 1948, la New York, a luat fiinţă Comitetul Naţional Român, din care făceau parte membri marcanţi ai exilului românesc, foşti politicieni, diplomaţi, ofiţeri superiori, membri marcanţi ai partidelor politice, ai tuturor grupărilor. Unul dintre principalii iniţiatori a fost profesorul universitar Mihai Antonescu, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în timpul regimului Ion Antonescu. În anul 1943, el a transferat în Elveţia suma de 20 de milioane de franci elveţieni, din care doar 10 milioane fuseseră repatriaţi, restul reprezentând fondurile acestui Comitet Naţional Român[3]. Ulterior, după epuizarea sumei respective, comitetul a beneficiat de finanţare din partea guvernului S.U.A. Comitetul Naţional Român s-a înfiinţat sub patronajul ascuns al regelui Mihai I şi a avut ca preşedinte pe generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru pe care regele l-a numit în funcţie fără să fie sub presiunea comuniştilor[4]. Comitetul Naţional Român s-a dorit a fi un guvern românesc în exil, dar el nu a fost recunoscut ca atare de statele occidentale. Comitetul Naţional Român a creat Serviciul de informaţii al românilor din exil, condus de Constantin Vişoianu, care cuprindea o serie de legionari refugiaţi, din subordinea lui Horia Sima şi a lui Traian Bobaru, dar şi câţiva ofiţeri de informaţii profesionişti, care lucraseră în cadrul serviciilor militare româneşti[5].

După cum am arătat deja, în sprijinul mişcării de rezistenţă anticomunistă, structurile occidentale de informaţii, sub coordonarea S.U.A., au recrutat, instruit şi paraşutat în România o serie de agenţi diversionişti, arme, muniţie, medicamente, alimente etc. Aceste paraşutări nu au fost îndestulătoare pentru a susţine material şi militar mişcarea de rezistenţă, având mai mult darul de a încuraja partizanii, de a le da încredere şi de a convinge populaţia, care lua cunoştinţă de aceste paraşutări, că americanii îi susţin pe partizani şi, probabil, vor veni, într-o bună zi. Mulţi români au fost convinşi, timp de două decenii, că venirea americanilor este iminentă. Mulţi agenţi paraşutaţi au fost capturaţi de autorităţi, anchetaţi, judecaţi, condamnaţi şi executaţi. Luptătorul anticomunist Ion Gavrilă-Ogoranu susţine în cartea sa de memorii[6] că toate paraşutările au fost cunoscute de organele Securităţii Române datorită trădării serviciilor secrete britanice[7]. De aceeaşi părere este şi cercetătorul Liviu Vălenaş, care are în vedere faptul că Kim Philby, membru marcant al MI-6, aflat în slujba sovieticilor din anul 1935, putea să informeze Moscova despre aceste operaţiuni de paraşutare. De altfel, privitor la Albania este cunoscut faptul că paraşutările de agenţi anticomunişti au fost cunoscute de sovietici de la Kim Philby[8].

La 31 octombrie 1953, după un proces, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi un număr de treisprezece paraşutişti. Alţi numeroşi complici ai lor au fost condamnaţi la termene lungi de temniţă grea. Acest fapt a descurajat atât eventualii voluntari, cât şi serviciile secrete occidentale. Pe de altă parte, generalul de securitate Neagu Cosma, fost şef al Direcţiei de Constraspionaj din Departamentul Securităţii Statului, care în tinereţe a participat direct la misiunile de capturare a partizanilor paraşutişti, este de părere că sentinţele de condamnare la moarte nu se justifică din punct de vedere juridic, respectiv al legislaţiei acelor timpuri. Paraşutiştii nu au executat misiunile pentru care au fost trimişi în România, în slujba unor puteri străine. Ei nu au făcut decât să sară din avion și să se ascundă. Pentru asta nu se impunea şi nu se justifica încadrarea juridică de condamnare la moarte, urmată de execuţia imediată, după respingerea cererilor de revizuire a procesului[9]. În acelaşi timp, entuziasmul românilor din Occident de a intra în slujba mişcării de rezistenţă din România a fost în continuă scădere. Unii dintre cei care au fost paraşutaţi şi şi-au preluat poziţiile în diverse ascunzători, ajungând în contact cu populaţia din România, au fost dezamăgiţi de ataşamentul scăzut al acesteia faţă de ideea luptei de gherilă împotriva autorităţilor statului român. Iată ce scria agentul paraşutat Gavrilă Pop[10], într-o declaraţie dată anchetatorilor săi: „Am observat până la urmă că poporul nu era cu noi. Am constatat că lucrurile nu sunt aşa cum mi s-a spus în Apus, după cum spun posturile de radio şi după cum scriu ziarele de acolo. Am văzut că poporul nu vrea să ne primească şi că nu ne iubeşte”[11].

Comitetul Naţional Român a funcţionat până în anul 1975. Pe măsură ce relațiile României cu S.U.A. au devenit mai bune, începând din anul 1960, guvernul american a redus finanțarea lui, iar în 1975, a stopat orice alocare de fonduri. De altfel, după 1970, în cadrul comitetului, au mai activat doar patru membri, cel mai activ fiind Constantin Vişoianu[12]. Formulând câteva dintre concluziile care se impun, arătăm că mişcarea de rezistenţă împotriva ocupaţiei sovietice şi a regimului reprezentat de guvernul regal, care, de voie, de nevoie, se manifesta filo-comunist, a fost organizată iniţial de germani şi s-a bazat în cea mai mare parte pe legionari, în primul rând pe cei care au petrecut anii războiului antisovietic în lagărele din Germania. Ulterior, acestei mișcări deja constituite i s-au ataşat o serie de nemulţumiţi, militari şi civili, care au avut o contribuţie mai mică la constituirea şi activitatea grupurilor de rezistenţă.

Mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România, deşi creată de germani şi catalizată ulterior de britanici şi de americani, a avut şi un caracter naţional, dovedit de mai mulţi factori: răspândirea ei pe întregul cuprins al ţării, ca şi lupta tuturor grupărilor de rezistenţă împotriva ocupantului străin şi a regimului politic intern, dominat de alogeni şi de reprezentanţi ai unor minorităţi naţionale (evrei, unguri, ţigani şi rusofoni), care aveau cea mai mare influenţă în stat. Regimului politic promovat de judeo-comunişti şi metodelor lor de muncă li s-au ataşat şi conducătorii comunişti de etnie română, care la început erau puţini. Această situaţie era una inacceptabilă pentru patrioţii români care s-au înrolat în mişcarea de rezistenţă, mai ales pentru legionari, care militau pentru o Românie a românilor, cu o viaţă social-economică bazată pe principii morale alese. Trebuie să menţionăm că mişcarea de rezistenţă s-a bazat în principal pe spiritul şi pe forţa de grup a Mişcării Legionare, mişcare politică profund patriotică şi naţională.

- Va urma -
------------------------------------
[1] Cristian Troncotă, Istoria Securităţii regimului comunist din România, vol. I, 1948-1964, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2003, p. 188. Aceeaşi părere o vezi şi în Bejenaru, Liviu Marius, Să lupţi pentru a muri, în „Dosarele istoriei”, nr. 12 (76)/2002, p. 25.
[2] Bejenaru, Liviu Marius, Să lupţi pentru a muri, în „Dosarele istoriei”, nr. 12 (76)/2002, p. 26.
[3] Ion Calafeteanu, Schimbări în aparatul diplomatic românesc după 6 martie 1945, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 81.
[4] Denumirea iniţială a fost Comitetul Naţional de Coordonare Românească, denumire care a fost cea agreată şi aprobată de regele Mihai.
[5] Mircea Tănase, Eroi ai nimănui. Agenţi paraşutaţi în România în timpul şi după cel de al doilea război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 2010, pp. 274-275.
[6] Ion Gavrilă - Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. I-VII, 1993-2007, Ion Gavrilă - Ogoranu, Întâmplări din lumea lui Dumnezeu - Editura „M.C.”, 1999, Ion Gavrilă - Ogoranu, Amintiri din copilărie, Editura Marineasa - Timișoara, 2000, Ion Gavrilă - Ogoranu, Anamaria Ciur, Iuda - roman, Editura Marist, Baia Mare 2008.
[7] Ion Gavrilă - Ogoranu, Brazii se frâng dar nu se îndoiesc, vol. I, Editura Marineasa, Timișoara, 1993, p. 321. Din cercetările autorului acestor rânduri reiese că Ion Gavrilă - Ogoranu a fost informator al Securităţii, aflat în legătura ofiţerului de securitate col. (r) Ioan Bâlbă.
[8] Liviu Vălenaş, Aviaţi şi politică, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2007, p. 85.
[9] Neagu Cosma, Cupola – Securitatea văzută din interior, Editura Globus, Bucureşti, 1994, p. 194-195.
[10] Gavrilă Pop fusese sublocotenent în armata română, dat afară, ajuns în Occident, recrutat de serviciile occidentale şi paraşutat în România împreună cu agenţii Sabin Mare şi Ilie Rada.
[11] Mircea Tănase, op. cit., p. 311.
[12] Mircea Ciobanu, Nimic fără Dumnezeu. Noi convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, București, 1992, p. 81.
footer