Revista Art-emis
Luptele de la Tighina (3) PDF Imprimare Email
Col. (r) Conf. univ. dr. ing. Anatol Munteanu, Membru A.O.Ş.R.   
Joi, 16 Aprilie 2015 15:27

Anatol Munteanu - Eroii de la Nistru 3Asasinatul de la Gâsca - Tighina

Există în rafturile librăriilor un dicţionar al răutăţii umane care prezintă portretele celor mai crude personaje din toate vremurile - regi, regine, despoţi, împăraţi, preşedinţi şi simple persoane care au în comun perfidia şi gustul de a ucide nevinovaţi. Este o incursiune în istoria literară a cruzimii, a răutăţii umane de la Homer încoace, trecând prin Antichitatea greacă şi latină. Sunt aici personaje fai- moase precum Atilla sau Gingis Han, pentru a se apropia încet de profilurile altor monştri, precum Irod cel Mare, primul măcelar al omenirii, cel care a ordonat uciderea tuturor nou născuţilor în inten- ţia de a-l elimina pe Iisus, temându-se că acesta îi va uzurpa tronul, sau teribilii Ivan cel Groaznic, Ecaterina a Rusiei şi Rasputin, a căror cruzime a devenit proverbială. Există în această galerie de chipuri mult urâte şi dictatori şi şefi de stat care şi-au adus o contribuţie considerabilă la istoria cruzimii: Hitler, Stalin, Beria, Somoza, Kim Ir Sen şi Pinochet, nu în ultimul rând separatiştii Smirnov, Kosten- co, Chiţac ş.a. Toţi au comis crime împotriva umanităţii pentru care nu există nici scuze, nici justificări. Oare, sunt acestea, toate, personajele cele mai rele din istorie? Nu cumva le-au scăpat autorilor şi alte exemplare din această clasificare a ororilor? În mod sigur, da! Fiindcă o mărturie emoţionantă despre crimele războiului şi despre alterarea caracterelor umane declanşate de respectivul flagel va rămâne şi episodul de la Gâsca, din primăvara lui 1992, când la Tighina aveau loc lupte împotriva regimului separatist, operaţiuni derulate pe fondul conflictului de la Nistru. Atunci, Grupul opera- tiv din care făcea parte sergentul Valeriu Dumbravă, cu încă trei camarazi – Valeriu Cordineanu, Nicolae Ţurcan şi Andrei Izbaş - a primit, la 3 aprilie 1992, misiunea specială să însoţească un convoi de autovehicule cu armament spre Varniţa. În centrul satului Gâsca, respectivul convoi a fost aşteptat de 20 de gardişti ruşi bine instruiţi şi înarmaţi, mascaţi de un gard de beton, din spatele căruia au lansat atacul prin surprindere, incendiind mişeleşte automobilul blindat în care se găseau combatanţii moldoveni. Scene de groază s-au derulat brutal sub ochii neputincioşi ai sătenilor. Înconjurată de călăi, cu automatele îndreptate ameninţător spre localnici, maşina în care se aflau Valeriu şi cei trei camarazi de luptă ai săi a fost lăsată să ardă fără milă, cu ei înăuntru, de vii. Masacrul de la Gâsca este un act de negare a umanităţii, o mostră de comunism ideologic aplicat. Din 1992 până astăzi, acest episod extrem de dur a stârnit râuri de la- crimi. Cei patru martiri au veşnicia, au rădăcini, au vlăstare de eroi. În timp ce călăii nici măcar nu ştiu de ce au ucis. În numele cărei speranţe, în numele cărei iubiri, în numele cărei credinţe au apăsat pe trăgaci? Conştiinţa nu poate fi „maltratată” ca să se preschimbe în inimă decât pentru cei care nu o au, fiindcă, pierzându-şi rădăcina acestui pământ, şi-au pierdut şi seva vieţii, adică speranţa, credinţa, iubirea - propria inimă. Iar cei care şi-au pierdut inima, îşi pierd şi podoaba cea mai de preţ a spiritului uman - discernământul.

Plecarea sergentului Valeriu Dumbravă

Sfârşitul lui Valeriu Dumbravă rămâne în- conjurat de simbolistica neagră a tragediei de la Gâsca, de acum mulţi ani, când tânărul de numai 23 de ani sfârşeşte ars de viu, alături de alţi trei luptători, în drum spre cel mai nefericit loc al istoriei moldovene, pe timpul unei importante misiuni de însoţire, către satul Varniţa, într-un masacru de neimaginat. Se născuse la 31 iulie 1969, în satul Cioreşti, raionul Nisporeni. După absolvirea Şcolii medii din localitatea natală, se va califică în meseria de sudor electric la Şcoala Profesională Tehnică din Nisporeni. Ca fiecare tânăr cetăţean, îşi va satisface stagiul militar între 1987-

1989, un an mai târziu angajându-se ca subofiţer în Batalionul de Poliţie cu Destinaţie Specială al Ministerului de Interne. În cadrul acestei unităţi participă la măsurile de profilaxie şi combatere a criminalităţii pe teritoriul Republicii Moldova. În viaţa Batalionului nr. 1, Valeriu era considerat un spartan, bun luptător, fenomen, fiind apreciat pentru demnitatea sa de codrean din dealurile Nisporenilor. Era stimat de toţi cei din jur, de la simplii poliţişti până la ofiţerii din comanda batalionului, şi aceasta pentru francheţea, sinceritatea şi omenia lui îndeosebi. Comandantul său, maiorul Alexandru Savciuc, îşi aminteşte despre el că era un militar cu o foarte bună pregătire fizică şi de specialitate, modest, disciplinat şi riguros în tot ceea ce făcea. Avea îndemânarea manevrării oricărui mijloc de luptă, pistol, armament automat sau aruncător de grenade, autoturism, camion sau transportor blindat. Curajul şi precizia cu care ataca infractorii în diferitele misiuni încredinţate l-au făcut admirat şi invidiat, deopotrivă, de cei mai buni profesionişti ai batalionului. Încă din 1989, în cadrul Batalionului de patrulă şi santinelă (O.M.O.N.) a participat la majoritatea operaţiunilor secrete de arestare a liderilor separatişti găgăuzi şi ruşi, era nelipsit din componenţa grupelor de lichidare a infractorilor periculoşi din tânăra Republica Moldova, care furau, jefuiau avuţia statului şi, în genere, săvârşeau crime împotriva cetăţenilor paşnici, nu de puţine ori la comandă. După drama de la Gâsca, a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, fotografia lui apărând, alături de cele ale poliţiştilor-eroi, pe Panoul de Onoare al Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială „Fulger” din Chişinău, astfel ca nimeni dintre cei care i-au cunoscut şi apreciat să nu-i poată uita. De altminteri, privind acel panou, colonelul Oleg Bălan, locţiitorul comandantului Brigăzii de Poliţie, la un moment dat avea să sublinieze că este o datorie „să ne aducem aminte de eroi. Atâta timp cât nu-i vom uita, ei vor fi alături de noi.” Şi aceasta chiar dacă „nimic nu mai poate să le recupereze pierderea îndureraţilor părinţi”, dar ne rămâne nouă să le fim alături, „pentru a le mai ameliora durerea”, după cum va mărturisi, cu ocazia unei comemorări, Valeriu Guţu, primarul comunei Cioreşti, localitatea natală a eroului nostru. Erou pe care nu l-a uitat nici doamna Maria Romanovici, fosta sa profesoară de geografie, care şi-a adus aminte că Valeriu „a fost un elev stăruitor, prietenos şi harnic. Venea dintr-o familie cu mulţi copii, dar una educată şi unită.” Ca Violeta Armăsari, elevă a gimnaziului „Valeriu Dumbravă”, să completeze cu emoţie în glas: „Valeriu Dumbravă este eroul nostru naţional. Îl purtăm mereu în suflete, deoarece el merită acest lucru. A fost un om ca şi noi, care a ales să-şi jertfească viaţa pentru întregul sat, pentru întreaga naţiune.” Spuneam că, în 1992, când a căzut în luptă, Valeriu Dumbravă nici nu împlinise 23 de ani de viaţă şi abia ce reuşise, doar cu un an înainte, să-şi întemeieze o familie. Şi-a lăsat în durere şi lacrimi soţia şi părinţii, care vor pune să se sape pe placa mormântului său următoarele cuvinte: „Plecarea-i tăcere, aşteptarea-i durere...” Pentru toţi, el rămâne o pierdere irecuperabilă, dar, pe de altă parte, un exemplu demn de urmat. În semn de omagiu şi recunoştinţă, gimnaziul din satul natal îi poartă numele.

Ofiţerul B.P.D.S.-ist Nicolae Ţurcan

Tânărul ofiţer s-a născut în satul Moleşti, ra- ionul Ialoveni. A absolvit cursurile Şcolii Mili- tare din oraşul Engels, din Federaţia Rusă. După terminarea şcolii, s-a angajat în Brigada de Poli- ţie cu Destinaţie Specială a Ministerului de Inter- ne, unde este numit şef al biroului Armament. Ca poliţist al acestei brigăzi, a participat la misiuni de mare risc, foarte importante. Lui Nicolae îi plăceau acţiunile palpitante, cu un înalt grad de dificultate, ca la algebră. De felul lui, era o fire glumeaţă şi optimistă, dar se întuneca la faţă ori de câte ori era vorba de separatiştii care încercau să divizeze ţara. Mereu spunea că războiul care înce- puse este unul nedrept, dar era ferm convins că moldovenii îl vor câştiga. Evident, Nicolae Ţurcanu lua parte şi la acţiuni de luptă, dar atribuţiunea sa de bază privea verificarea şi restabilirea tuturor categoriilor de arme militare intrate în dotarea BPDS, astfel că îşi petrecea şi câte 16 ore pe zi în atelierele de armurărie şi optică fără să realizeze când trece timpul, atât era de pasionat de meseria lui. Astfel că nu s-a mirat când a fost numit să asigure protecţie acelui transport de armament şi muniţie. Ceasul rău însă a făcut să se afle în acelaşi transportor cu Valeriu Cordinean şi alţi doi camarazi, adi- că tocmai acela care, o dată ajuns în satul Gâsca, lângă Tighina, a fost luat în vizor de către separatişti şi cazaci. Ce a urmat apoi, se ştie… O simplă apăsare pe trăgaci şi autovehiculul poliţiştilor s-a aprins instantaneu. Cei patru ar fi avut, totuşi, o minimă şansă de salvare dacă duşmanii noştri n-ar fi ţinut în mod deoasebit să ardă de vii... Nicolae Ţurcan avea atunci doar 25 de ani, vârsta cea mai frumoasă pentru un militar. Funeraliile au avut loc în satul natal. După acest episod, camarazii săi au curăţat satul Gâsca de bandele de mercenari ale separatiştilor, arborând pe clădirea Primăriei Tricolorul nostru, după care au ajutat locuitorii cu alimente, cu motorină şi benzină pentru spital şi şcoală, reuşind să-şi răzbune, într-un fel, camarazii ucişi la datorie. Astăzi, o dată cu trecerea anilor, o întrebare pare să se pună tot mai obsedant, totuşi: Oare, a meritat jertfa acelor militari atât de brutal dispăruţi dintre noi în floarea vieţii lor? Ziaristul Trofim Ştefan, preşedintele Uniunii Participanţilor la Războiul 1991–1992, cu ocazia omagierii locotenentului-major Ţurcanu, spunea că Mircea Snegur a emis încă din 1993 un decret privind acordarea unor facilităţi veteranilor războiului din Afganistan, în tentativa de a le egala drepturile cu ale veteranilor sovietici din al Doilea Război Mondial, dar „a uitat” de participanţii la războiul cu separatiştii din Transnistria, a uitat de acei combatanţi care „au apă- rat cu arma în mână independenţa Republicii Moldova”. Aşa că toc- mai de aceea se cuvine ca măcar noi să nu-i uităm pe eroii precum Nicolae Ţurcanu, dimpotrivă, să facem tot ce este omeneşte posibil ca măcar faptele lor să fie cunoscute de tânăra generaţie, ca măcar ea să fie educată în spiritul dragostei de ţară şi de neam. Nicolae Ţurcanu a fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ştefan cel Mare”.

Un tată optimist: plutonierul Andrei Izbaş

S-a născut la 19 August 1951, în satul Dan- cu (Cioara), raionul Hănceşti, din părinţii Filip şi Marioara Izbaş. Urmează cursurile Şcolii me- dii din localitate şi la vârsta majoratului intră în rândurile tinerilor care-şi satisfac stagiul militar obligatoriu. La terminarea lui, în 1975, se anga- jează ca miliţian în Batalionul de patrulă şi san- tinelă al municipiului Chişinău. Este transferat apoi, ca plutonier, la Brigada de Poliţie cu Destinaţii Speciale, unde are o gamă mai largă de atribuţiuni, inclusiv posibilitatea de a-şi perfecţiona pregătirea militară şi de specialita- te. Participă la acţiuni de menţinere a ordinii publice în Transnistria şi în aşa-numita Găgăuzia, dar şi la o serie de atacuri fulgerătoare, desfăşurate ziua şi noaptea, în funcţie de situaţie. Tată a trei feciori şi o fiică, era mândru de misiunile îndeplinite şi lupta cu siguranţa că războiul va fi în cele din urmă câştigat, iar moldovenii şi copiii lui vor avea o viaţă mai frumoasă şi mai bună. În batalion era considerat unul dintre cei mai experimentaţi şi profesionişti poliţişti. Participase la majoritatea misiunilor, începând cu „Voluntariada din Cimişlia” împotriva bandelor separatiste din aşa-numita Găgăuzia. Împreună cu o echipă de ofiţeri moldoveni, a fost trimis apoi în misiuni de reţinere şi arestare a grupărilor mafioto-separatiste din Vulcăneşti, Comrat, Dubăsari şi Tiraspol. Era considerat „patriotul şi naţionalistul batalionului”. Cu acest crez în suflet, în ziua de 3 aprilie 1992, a participat, alături de camarazii săi Vale- riu Dumbravă, Nicolae Ţurcan şi Valeriu Cordi- neanu, la misiunea spe- cială de   aprovizionare cu muniţie a luptătorilor din Tighina.

Plutonier Valeriu Cordineanu

Cel mai mic dintre cei zece copii ai familiei Cordineanu s-a născut în satul Chiţcanii Vechi, raionul Teleneşti. A absolvit Şcoala medie din localitatea natală. Serviciul militar l-a găsit în rândurile poliţiei din Republica Moldova. După armată, rămâne poliţist în Batalionul de patrulă şi santinelă al Ministerului de Interne, funcţie în care a participat la numeroase acţiuni pentru re- stabilirea ordinii şi disciplinei în oraşele Moldovei. A contribuit la arestarea unor infractori care acţionau în zona Dubăsari-Tiraspol, terorizând populaţia, jefuind şi agresând fami- liile care aveau relaţii cu aşa-zişii „naţionalişti români” de la Chişinău. În casele acestora erau aruncate grenade sau explozibil, pentru a fi incendiate. Capturarea unor traficanţi de arme şi eliberarea unor ostatici au completat cu bune rezultate activitatea sa din Poliţie.

Începând cu 2 martie 1992, participă la operaţiunile de anihilare a bandelor de infractori care acţionau în satele din stânga Nistrului, a luptat la Cocieri şi Robi contra separatiştilor transnistreni, totoda- tă asigurând aprovizionare cu armament şi muniţie a Batalionului şi Secţiei de poliţie din Tighina. Misiunea din 3 aprilie 1992, cea din urmă, din păcate, l-a prins într-un automobil care asigura protecţia a două camioane cu muniţie ce rulau spre poziţiile noastre de luptă. Era însoţit de cei trei camarazi de acum cunoscuţi: Valeriu Dumbra- vă, Nicolae Ţurcan şi Andrei Izbaş. În centrul satului Gâsca au fost atacaţi şi înconjuraţi de separatişti. S-a tras asupra maşinii fără nici un avertisment, foc continuu şi nimicitor. Eroii poliţiei s-au apărat până la ultima suflare. Separatiştii au incendiat automobilul, cei pa- tru pierind mistuiţi în flăcări. Gheorghe Rău, unul din martorii evenimentului, va descrie scena cu lacrimi în ochi: „Maşina ardea ca o torţă, era o vâlvătaie în- altă, groaznică. Şi fum, mult fum. Cei din interior ardeau fără nici un ajutor, nici măcar al Domnului! Au venit imediat localnicii, care voiau să ajute, dar au fost opriţi şi ameninţaţi de separatiştii care priveau calmi şi impasibili cum se năruie maşina cu poliţiştii mol- doveni. A fost un moment de o cruzime extraordinară.”

Eroul Valeriu Cordineanu a fost înmormântat în satul său natal. Mama lui n-a fost lăsată să vadă trupul carbonizat al fiului. Cei care l-au văzut i-au spus că din feciorul robust rămăsese doar o fărâmă. În casa părintească există fotografiile celor patru tineri dispăruţi în condiţii atât de groaznice. Femeie în vârstă, mama lui Valeriu trăieşte acum singură în casa veche, ajunsă o ruină. Camarazii feciorului ei nu au uitat-o. O vizitează mereu, încercând să-i mai aline tristeţea şi dorul după fiul plecat. Preşedinţii moldoveni Mircea Snegur, Piotr Lucinschi şi Vladimir Voronin, în schimb, au stabilit că eroismul combatanţilor căzuţi în luptele pentru inde- pendenţa Republicii Moldova costă nici mai mult, nici mai puţin decât 18 lei moldoveneşti pe lună, adică în jur de 4 euro, care se trimit părinţilor îmbătrâniţi înainte de vreme sau orfanilor minori. Doar foştii camarazi de arme ai fiilor lor, cum precizam, ce-i mai venerează, uneori aducându-le câte ceva din ce reuşesc să adune în urma colectelor de ajutoare şi de produse alimentare, lor alăturându-li-se, la ceasuri comemorative, şi unii învăţători, elevi şi copii din satele şi şcolile pe unde au trecut eroii, de fiecare dată neuitând să pună o floare, măcar, la mormintele lor. Între timp, incinta Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială din Chişinău, în cinstea eroilor căzuţi în luptele de la Dubăsari, a fost ridicat un monument. Prin- tre numele săpate în marmură, la loc de cinste, se regăseşte şi cel al plutonierului Valeriu Cordineau, decorat post-mortem cu înaltul Ordin „Ştefan cel Mare”.

Fragment din volumul „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p.
- Va urma -
footer