Revista Art-emis
Drum către Zalmoxis (I) PDF Imprimare Email
Iftimie Nesfantu   
Sâmbătă, 05 Martie 2011 00:12
Dr Nesfantu Iftimie„...Să nu te spăimânţi, frate lup să-ţi prinzi"

Sarmizegetusa regilor noştri e îngropată în uitare. Blestem? Indiferenţă? Atitudine concertată a unor forţe oculte? Destin? Prostie? Oprelişti de tot felul m-au împiedecat ani buni să ajung la muntele dorit, muntele sacru al românilor. Ca să faci, după 1990, un drum până la Grădiştea Muncelului, la cetatea dacică, aveai nevoie şi de perseverenţă, şi de un dram de nebunie. Drumul de acces devenise pe alocuri albie pentru puhoaie ori potecă mâncată de ploi, locuri de cazare decente nu erau, şi situaţia a dăinuit până prin 2000, indicatoarele de altădată ruginiseră şi se strâmbaseră, „turişti" ocazionali, foarte mulţi veniţi de aiurea, care căutau chipurile tezaurul lui Decebal, au răsucit indicatoarele în aşa fel încât să indice direcţii greşite, „arheologi" români (!) au pregătit grătare şi mici pe altarul lui Zalmoxis. Până şi numele a fost furat. Cetatea ridicată de viniturile romane - mercenari strămutaţi din zona estică a Imperiului Roman de Răsărit, Legiunea a IV-a Flavia Felix - cetate construită dincolo de Haţeg, a fost numită tot Sarmizegetusa, iar urmaşii lor aşa au lăsat lucrurile. Până astăzi.

Într-un camion mare, militar, descoperit

„(...) E a doua zi de Sarmizegetusa; de fapt, în prima zi, am sosit seara, în jurul orei 19,30, am avut plăcuta surpriză să fiu asaltat de ziarişti şi de primarul din Orăştie, dl Blaga, primarul din Orăştioara de Sus, cum îl cheamă pe primarul din Orăştioara de Sus? Nunu ştie... Nunule, unde eşti? Aşadar de dl Aurel Tămăşoiu, care ne-a întâmpinat, am avut o discuţie plăcută, apoi o conferinţă de presă, după care s-a aprins un foc de tabără, după care cei mulţi au mers să se culce, alţii mai viteji, ca Adrian Bucurescu, cu Dacia lui secretă, au cântat cântece împreună cu dl Nesfântu şi acuma, în dimineaţa aceasta, la ora opt şi ceva, după ce ne-am servit micul dejun, îi ascultăm pe bandă pe cei doi mari cântăreţi... Am fost suiţi într-un camion mare, militar, descoperit, în felul acesta putem urca pe un drum rupt de puhoaie pe care este imposibil să mergi cu o altă maşină, către Sarmizegetusa, cetatea sacră a regilor Daci... În acest moment intervine dl general Nicolae Spiroiu, participant la pelerinaj, adăugând precizări: „Este un camion semimilitar, este din seria de camioane parţial militare, concepute la începutul anilor '80, care sunt pentru transport... Se numeşte DAC 10215, acesta e denumirea camionului în care ne aflăm..." 10 înseamnă capacitatea de încărcare în tone şi 215 este puterea motorului, 215 cai putere..." „Şi unde sunt făcute?" „La Braşov...Au fost concepute pe vremea când eu eram şeful secţiei Dezvoltare la vehicule militare, şi a fost un camion militar foarte scump..." Domnul Săvescu cere să se facă linişte: „Vă rog, să-l ascultăm puţin pe Andrei Vartic; Andrei, te rog..." „Doamnelor şi domnilor, vă rog să vă uitaţi aici, chiar în dreapta noastră, este una dintre minunile tehnologiei dacilor, o mare terasă dacică, perfect orizontală, şi de aici mai departe , deasupra noastră sunt numai ziduri şi cetăţi, chiar acum, în dreapta noastră, de la această terasă în sus este una dintre minunile civilizaţiei dacice, marele platou de la Bairag de 360 de metri lungime, cu trei turnuri pe el, absolut orizontal, şi în jurul acestui platou sunt alte turnuri, ceva mai sus este cetatea Blidaru, şi-n toată zona asta sunt 144 de turnuri, de zidiri, identificate şi descrise încă de bătrânul Daicoviciu..." În camion, cineva, traduce în engleză, pentru unul dintre membrii delegaţiei venite din SUA, care, la fel, înregistrează conversaţia cu ajutorul unui reportofon digital. Sunt mulţi cei care au încercat să fie în acelaşi camion cu doctorul Napoleon Săvescu, şi cu prietenii din SUA. Nu mi-a fost prea uşor să mă urc, ferindu-mă şi de coatele şi îmbrâncelile unor „binevoitori", transformaţi ad-hoc, fără să le ceară nimeni asta, din dacologi vehemenţi în bodyguarzi. Practic, încă din Bucureşti, din timpul lucrărilor primului Congres Internaţional de Dacologie, şi chiar cu o zi înainte, la Conferinţa de presă desfăşurată la Hotelul Lido, observasem că o serie de „românaşi" - şi din Bucureşti, şi din Republica Moldova, nu toţi, evident, încercau să-l izoleze pe doctorul Săvescu de unii jurnalişti. La Orăştioara de Sus, dimineaţa, când s-a anunţat îmbarcarea în camioanele semimilitare, am realizat că e singura şansă de a face acest interviu cu doctorul Napoleon Săvescu. Momentele neplăcute şi furia manifestă a unor "colegi" din presă, supăraţi că ocupasem un loc strategic - aveam în dreapta pe dl dr. Săvescu, şi în stânga mea pe dl general Nicolae Spiroiu - au trecut; reportofonul deschis nu deranja pe nimeni, mulţi dintre cei aflaţi în acel camion aveau la ei aparatură performantă de înregistrare. În faţa mea, un jurnalist de la o publicaţie militară, mă întreabă, iritat de prezenţa lui Vartic ori dorind să atragă atenţia asupra unora dintre colegii lui, moldoveni: „De când o face ăsta pe ghidul?!" Priviri piezişe, de fel şi chip, mă determină să tac. Nu era momentul şi nici locul unor polemici. Dl Vartic continua, cu un aer arogant, emfatic, să povestească. „(...) Chiar deasupra noastră, este cetatea de la Costeşti, una dintre realizările meşterilor daci, şi în partea cealaltă, pe vârful Prisaca, avem cetatea de la Prisaca. Cum o să mergem mai departe, pe parcurs, o să enumerăm toate minunile pe lângă care trecem. Ca să-i înţelegem pe daci trebuie ştiut că ei nu au trăit pe văile munţilor, ei au trăit sus, pe plai..."

Pe tărâmul misterelor

40 - 50 de personaje, din cele mai diverse zone şi preocupări, strânşi laolaltă în camionul militar, deschis, zdruncinaţi de bucăţi de stâncă prăvălite de puhoaie, la început pe valea Orăştiei, apoi pe lângă apa Grădiştei, ne îndreptăm către vatra străvechii cetăţi a regilor daci. Munţii în care ne aflăm sunt de fapt o singură cetate, ce-şi ascunde privirilor grăbite întreg misterul şi faima de odinioară. În dreapta noastră, faţă de sensul urcării, sunt ruinele de la Costeşti şi Blidaru, ceva mai bine cunoscute decât Sarmizegetusa Regia. La o răscruce de ape, drumul se bifurcă. Vom continua ascensiunea, urmărind cursul râului Grădiştea, către izvoare. Pe stânga noastră, între munţi străvechi, un alt afluent, Valea Rea, îmi aminteşte de bătrânul Dalca, căruia, cu trei ani în urmă, i-am fost oaspete. Nu pot să uit viperele ce colcăiau în pivniţa lui, de fapt o peşteră lungă ce ducea, pe sub munte, până aproape de altarul străvechii Dacii, peşteră prin care încăpeau, la nevoie, cal şi călăreţ. Suntem pe teritoriul misterelor. Şi al ciudăţeniilor. La nord-est de Valea Rea, cale de o zi, se coboară către Cugir, unde tot arhelogii clujeni au descoperit o cetate a lui DaciiBurebista şi, în latura ei vestică, în pantă, un călăreţ dac, îngropat acolo cu tot cu armură şi calul lui. „Ce noroc am avut că hoţii n-au fost perseverenţi", exclamase profesorul Crişan, cel care coordona şantierul. Înainte de arheologi, umblaseră pe acolo căutătorii de comori şi se opriseră cu doar 20 de centimetri deasupra tezaurului! Săpăturile au fost abandonate, iar obiectele descoperite zac de ani buni, în condiţii improprii, la Cugir. Viniturile au perseverat, orice descoperire importantă a fost iarăşi şi iarăşi îngropată în uitare.

„Pelerini" de fel şi chip

Drumul pe care urcăm, pe alocuri mai mult jumătate de drum decât un drum întreg, a fost rupt de ape, fiind impracticabil pentru maşinile obişnuite. Camionul în care ne aflăm pare să se descurce însă pe orice teren. Roţiile din faţă trec uşor peste mici prăpăstii, de până în doi metri, reaşezându-se pe celălalt versant, acolo unde terenul e solid lăsând apoi, coada camionului să survoleze spaţiile goale de sub el, punând la încercare pe cei cu inima ceva mai slabă. De sus, râul pare şi mai prăpăstios, zona cu mult mai sălbatică decât se vede când mergi pe jos sau călare. „Pelerinii" adunaţi în jurul dlui Napoleon Săvescu, cel care sponsorizase excursia spre obârşii, unii metamorfozaţi peste noapte în dacologi, se aflau - cei mai mulţi - pentru prima dată pe acest drum. Deşi români, care locuiseră în România, nu avuseseră nici măcar curiozitatea să vadă cu ochii lor minunea. Îmi amintesc de altfel că atunci, în vara anului 2000, conducerile multor publicaţii centrale, inclusiv Curentul, la care mai lucram, când am plecat în acel pelerinaj, şi unde, la întoarcere, aveam să aflu că am fost concediat, nu a vrut să publice nici un rând despre preocupările medicului român din SUA. „Pe cine interesează că un oarecare, de pe nu ştiu unde, are chef să dezgroape un trecut incert...?!"

Încă sunt daci la Valea Rea

Înainte de acel moment făcusem câteva incursiuni în zonă, fie venind dinspre Orăştie, pe drumul pe care urcam şi acum, fie dinspre Cugir, Râul mic, Prislop, cercetasem satele Prihodişte şi Târsa, Luncani şi Ursici, petrecusem chiar câteva săptămâni de iarnă la o familie de munteni a cărei gospodărie se afla aproape de Valea Rea (Valea Ra, cum spun localnicii), descoperisem obiceiuri şi cântece străvechi care aminteau de frăţietăţile cu lupii: „...să nu te spăimânţi, frate lup să-ţi prinzi", avusesem prilejul să cunosc şi suspiciunile autorităţilor de la Deva. Prospecţiunile geologice din zonă - pe vremea lui Ceauşescu, fuseseră semnalate acolo rezerve de minereu de uraniu - prilejuiseră şi descoperirea unor peşteri fabuloase, devastate apoi de comorile lor. Formaţiuni minerale unice, care întreceau pe cele de la peştera Urşilor de pe Valea Crăiesei, din Bihor - au fost scoase din ţară şi vândute, nu de către muncitori, aşa cum s-a spus, ci de securiştii care aveau grijă să păstreze secretul lucrărilor. Eram familiarizat şi cu interesul fraţilor sovietici; singurii turişti pe care ocazional îi întâlnisem pe munte nu erau români, şi nici vestici, ci excursionişti din fosta URSS, dornici să cunoască frumuseţile României! Interesul lor şi dezinteresul alor noştri mă puseseră pe gânduri. O altă întâmplare, petrecută în anul următor, în 2001, adăuga detalii inedite primelor observaţii. Eram la Cugir, la o familie de prieteni, şi am ieşit împreună cu ei, pe valea Râului Mare, unde pe un „drum forestier" se desfăşura un raid, pe motociclete, cu participare internaţională, concurenţii fiind în mare parte belgieni. Cum ne aflam pe un traseu multă vreme interzis oamenilor obişnuiţi, din cauza vecinătăţii cu atelierele fostelor uzine unde se făceau cele mai straşnice „maşini de cusut" din sud-estul Europei, am fost curios să văd ce fel de hărţi foloseau concurenţii. Şi cum cine caută, găseşte, am aflat de la un sportiv belgian că se orienta după o hartă rusească, tipărită înainte de primul război mondial, la Moscova!
Foto Iftimie Nesfântu
footer