Revista Art-emis
Acţiunile Iredentei maghiare din România interbelică PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Joi, 19 Martie 2015 12:05

Trianon, 1920După încheierea Primului Război Mondial, mari personalităţi politice şi militare, participanţi direcţi la evenimente, şi-au scris memoriile şi amintirile legate de război. De multe ori în dezacord cu părerile teoreticienilor militari, desprinzându-se de nota emoţională a deciziilor, s-au formulat multe învăţăminte necesare pentru viitorul război, proiectat pe hărţile fragilei Europe. Cea mai disputată temă, la toate cancelariile, o reprezenta pacea. Încercarea de a trage din învăţămintele istoriei militare a românilor principiile unor originalităţi în strategie intră în seria de opere care fixează în toate domeniile individualitatea poporului nostru. „Orice studiu de acest fel, trebuie salutat ca un capitol din acea românologie care a întârziat prea mult” - sublinia savantul Nicolae Iorga, în prefaţă la lucrarea Strategia românească în viitorul război. Atunci când, cu pumnii încleştaţi, o anumită parte a lumii agita suflete pline de ură o alta milita pentru pace. Pacea, impusă prin forţă şi acceptată prin constrângere, s-a dovedit a fi un ideal, una din principalele cauze ale următorului război. Hotarele României, trasate după pacea de la Paris, constituiau un punct obligat de trecere al Europei de vest şi centrale spre orient, fiind şi drumul cel mai scurt între două centre, slab şi dens populate: Anglia şi India, după cum în trecut a fost drumul cel mai practicat al invaziilor asiatice. După Primul Război Mondial, fatalitatea politică şi economică ne-a situat tampon între două lumi complet diferite conceptual: Europa capitalistă, conservatoare şi Rusia sovietică. Frontierele întinse, sensibile şi vulnerabile, caracteristice şi unice în comparaţie cu celelalte state ale Europei, cu fronturi largi, comunicaţii mediocre, puţine şi cu randament slab faţă de nevoia de a mişca repede forţe de tot felul, necesare operaţiilor, o industrie de apărare embrionară, cu resurse foarte limitate, au fost elemente care au caracterizat şi influenţat atât organizarea, cât şi strategia armatei române.

Alianţele militare şi politice interbelice încheiate vizau măsurile de luat pentru interesul comun şi pentru liniştea şi pacea părţilor semnatare. Ratificarea acestora a dus la conflictul de interese arbitrat, până la urmă, de Societatea Naţiunilor[1]. Toate încercările de promovare a păcii universale, a organizărilor federative, sau a republicilor generale s-au dovedit a fi neviabile. Se credea, în mediile politice occidentale, că echilibrul forţelor puteau menţine stabilitatea numai prin jocul alianţelor. Încet, încet, dezarmarea devenea un factor de echilibru, prin înarmare. Pacea s-a dovedit a fi mai degrabă o utopie, o simplă teorie, argumentată filosofic de minţi geniale, decât o realitate, înlocuită cu o furibundă cursă a înarmărilor. Echilibrul se număra în avioane, tancuri, submarine, puşti, soldaţi, etc. Tratatul de pace de la Versailles nu a dat roadele aşteptate, din pricina clauzelor materiale şi din intenţia învingătorilor de a da un caracter de superioritate morală victoriei militare a Antantei. Politicienii, bazându-se pe sentimente omeneşti, au trasat graniţe care nu corespundeau geografic şi etnic. Anul 1934 poate fi apreciat ca un moment de referinţă pentru politica de apărare a României deoarece atunci, şi datrorită accederii la putere a regimului lui Hitler în Germania, s-a trecut la o abordarea nouă a problemelor complexe ale securităţii naţionale. De la această dată deciziile politice şi militare româneşti au fost însoţite de planuri şi măsuri practice cu eficienţă sporită, mai ales în planul opţiunilor şi al voinţei politice, depăşindu-se starea de letargie de până atunci. Factori militari de decizie ai armatei române au desprins aceleaşi concluzii realiste, din cursul evenimentelor internaţionale, care, previzibil, puteau afecta direct securitatea României. În acest scop, au reexaminat vechile comenzi de armament şi materiale, au elaborat proiecte noi, propuneri în diferite variante pentru înzestrarea armatei şi întărirea dispozitivului militar de apărare.

În luna iulie 1934, Marele Stat Major al Armatei a înaintat Ministrului Apărării Naţionale un raport însoţit de datele necesare, în detaliu, formulate pe categorii de arme şi servicii în care erau cuprinse, la nivelul aprecierilor de atunci, cerinţele reale ale înzestrării armatei. Măsurile erau propuse a fi realizate în trei urgenţe, între acestea: urgenţa I, Frontul de Vest al României; urgenţa a II-a, Frontul de Est; urgenţa a III-a, Frontul de Sud; în funcţie de urgenţe s-au repartizat şi fondurile pentru fiecare front. Valoarea cheltuielilor cuprinse în plan era de 4.404.822.191 lei, din care, pentru urgenţa I, suma de 3.051.853.501 lei, adică 69,28% din total[2]. În condiţiile economice şi sociale ale României din perioada respectivă, după ieşirea din marea criză economică în 1932-1933, veniturile bugetare au rămas în continuare limitate, fiind grevate şi de o datorie publică împovărătoare, internă şi externă, de peste 160 miliarde lei, din care anual, împreună cu dobânzile, s-au rambursat 3,5 miliarde lei din veniturile realizate la buget. Astfel că pe anul financiar 1937-1938, veniturile s-au cifrat numai la 25.948.155.000 lei, adică 16% din datorie iar pe anul financiar 1939-1940, la 32.228.900.000 lei, adică 20% din datorie. Ca urmare a acestor limite şi povara datoriei externe s-a putut finanţa, de la bugetul de stat, în perioada 1934-1940, aproximativ cu 22 miliarde lei, adică 52% din valoarea plăţilor făcute pentru înzestrarea armatei şi fortificaţii[3]. La categoria armament - muniţie: pentru infanterie, aviaţia militară, marina militară, artileria grea de corp de armată sunt făcute menţiuni privind dotările cu armament şi unităţi de foc pentru fiecare asemenea armă. Lucrările de fortificaţii, începute în vestul Românieie în 1937 şi executate, până la Dictatul de la Viena, de armată şi în antrepriză de societăţi civile din zonă, erau prevăzute a rezista la lovitura directă de proiectil de calibru 305 mm, în prima urgenţă executându-se cazematele de pe aliniamentul Seini, Tăşnad, Otomani, Diosig, Oradea, Tinca. Până la Dictatul de la Viena, armata executase cea mai mare parte din cazemate, din totalul planificat a se realiza. De asemenea, pe aliniamentul Apateu, Oradea, Biharia, Otomani, Pir s-a săpat un şanţ anticar de 40 km lungime, având lărgimea la gură de cel puţin 15 m şi de 8 m la fund, adâncimea cuprinsă intre 2,5-3,2 m[4].

În primăvara anului 1939, după ce atacase şi participase la dezmembrarea Cehoslovaciei, contingentul de 250.000 de militari unguri, dislocaţi la frontiera cu România, realiza un raport de forţe de 112/117 batalioane de infanterie, în favoarea Ungariei. Acest raport i-a determinat pe guvernanţii unguri să nu atace singuri România. În consecinţă, au trecut la demobilizarea forţelor din apropierea graniţei cu România şi au „intensificat relaţiile diplomatice cu Germania şi Italia”[5]. Măsurile luate privind mobilizarea parţială au scos în evidenţă justeţea prognozelor militare privind potenţialul uman. Răspunsul dat de populaţie a asigurat efectivele necesare în zonele operative. Pentru a-şi suplinii lipsa forţelor regimul horthyst, - de orientare fascistă, instaurat la conducerea Ungariei după înfrângerea bolşevicilor lui Bella Kun, în 1919, a purces la o agresiune propagandistică împotriva tuturor vecinilor a căror teritorii şi populaţii le supusese, până la încheierea primului război mondial -, a apelat şi a reactivat masiv iredenta maghiară, în cazul nostru din Transilvania, şi în special pe aceea de la frontieră. Deşi minorităţile, în perioada interbelică, aveau libertate de expresie culturală, cu toate că intraseră în componenţa României Mari, fapt pentru care germanul Rüdiger, într-un studiu afirmase că „România este statul ideal pentru minorităţi”[6], totuşi nu au renunţat la a servi interesele ungurimii. Sub protecţia şi la adăpostul societăţilor literare şi confesionale s-a dezvoltat şi ascuţit spiritul de revanşă. În presă s-au strecurat publicaţii iredentiste, inclusiv cele tipărite peste hotare. Susţinerea financiară provenea, în special, de la cele 78 de bănci pur ungureşti sau asociate, câte funcţionau în regatul României Mari, precum şi din fonduri din străinătate[7]. Studiul întocmit de Marele Stat Major sublinia că nu toţi cetăţenii de etnie maghiară erau ostili statului român, deşi nici nu existau motive în acest sens, deoarece şi ungurii beneficiaseră de Legea reformei agrare, în aceleaşi condiţii ca şi românii. În evidenţa şi sub controlul autorităţilor române erau ţinuţi numai acei intelectuali care rămăseseră nostalgici şi care, deşi erau salariaţi la statul român, în fapt serveau totuşi interesele statului maghiar horthist. Activarea acestor elemente s-a produs odată cu agitaţiile şi acţiunile de rupere a statelor din jurul României.

Atunci când, în Europa pericolul războiului era evident, Corpul 6 Armată verifica lucrările de mobilizare şi viabilitatea lor practică, s-a constatat că populaţia maghiară continua să activeze în cadrul unor organizaţii iredentiste. Buletinul informativ nr.1, din 6 aprilie 1940, al Comandamentului 6 Teritorial, atrăgea atenţia asupra instrucţiunilor date de Legaţia Ungariei agenţilor săi din Transilvania, privitoare la soţiile de origine maghiară ale ofiţerilor şi funcţionarilor români. Preotul Horvath Laslo a primit ordin să organizeze tineretul maghiar, după modelul Levente. La Episcopia Reformată din Oradea a fost adus preotul Talos Ernest, cunoscut „culegător de informaţii în folosul Legaţiei Maghiare”[8] şi mobilizator al donatorilor pentru fondul Magyar a magyarert (unguri pentru unguri). Notele informative semnalau viitoarea schimbare de atitudine a Reichului, atunci când U.R.S.S. „va ridica din nou problema Basarabiei”[9]. În mediile germane, propaganda externă românească era socotită deficitară, în special cu privire la susţinerea drepturilor istorice asupra ţinuturilor locuite de români. Revizionişti maghiari lucrau direct prin soldaţii care serveau ca „ordonanţe, bucătari sau în diferite ateliere”[10]. Etnicii unguri care îşi satisfăceau serviciul militar obligatoriu în armata română aveau ordin ca, în spatele frontului, să „omoare ofiţerii, să incendieze atelierele şi să otrăvească bucatele”[11]. În luna mai 1940, soldaţii unguri erau îndemnaţi la „dezertări cu armament şi muniţia”[12] ce o aveau asupra lor. Pentru discreditarea ofiţerilor români se practica frecvent şantajul, după următorul tipic: se trimiteau scrisori anonime prin care îi acuzau de toleranţă faţă de evrei sau îi atrăgeau în anturaje dubioase şi apoi îi denunţau. Pentru a-i preveni de astfel de capcane, ofiţerilor li s-au interzis: chefurile în anturaje dubioase, jocurile de noroc, frecventarea unor cercuri în care erau femei imorale; care desfăşurau acte împotriva măsurilor legale ale autorităţilor.

La 1 iunie 1940 s-au luat măsuri restrictive privitoare la filmarea, fotografierea, schiţarea sau pictarea unor obiective militare, activităţi permise numai după autorizare. Asemenea activităţi se interziceau în zona fortificaţiilor, în zonele militare, petroliere, lucrări de artă şi industriale, unităţi militare, armament, zone de război ş.a., în temeiul prevederilor legii adoptată în 1938[13]. Pe teatrul de operaţii de vest, o populaţie, potenţial ostilă, de 1.225.739 etnici unguri, din care 1/3 locuiau în judeţele limitrofe graniţei cu Ungaria, trebuia luată în calculul raportului de forţe, sau cel puţin supravegheate şi anihilate acţiunile ostile. Sentinţa din 30 august 1940, de la Viena, când Germania hitleristă şi Italia fascistă au decis să rupă din trupul României partea de nord-vest a Transilvaniei, cu o populaţie preponderent românească, atribuind-o Ungariei horthyste, a fost primită de opinia publică românească cu revoltă şi tristeţe. Au fost atunci, în acele zile de sfârşit de august şi început de septembrie, numeroase manifestaţii de protest, de condamnare a dictatului şi de exprimare a indignării pentru nedreptatea acceptată. Autorităţile, însă, pentru a-şi justifica şi proteja poziţia de cedare, nu au aprobat oficial aceste mitinguri. Mai mult, presa şi radioul au primit dispoziţii de cenzurare a informaţiilor şi a ştirilor referitoare la exprimările colective ale sentimentelor naţionale. Iată de ce ştirile aruncate din avioane, difuzate pe posturile de radio ungureşti şi prin toate ziarele, anunţau că o mare parte a Ardealului s-a dat ungurilor. Comandantul Corpului 6 Armată sfătuia, într-un ordin, în vederea retragerii, să se explice, în special ardelenilor, că cedarea a fost impusă de o imperioasă necesitate a existenţei noastre naţionale, ameninţate în întregime. Cu durere în suflet, ofiţerii îi sfătuiau, pe toţi, să nu se facă ecoul răufăcătorilor. Notele informative din acele dramatice zile vorbeau despre consternarea şi tristeţea care au cuprins întreaga suflare românească din Ardealul cedat.

De la indignare la revoltă contra celor care au semnat, până la manifestaţii contra trenului cu care s-a întors delegaţia noastră, disperarea a cuprins toate mediile. S-a scandat în acele zile: Vrem război, Jos trădătorii, Trăiască Maniu, Ardealul independent, şi s-a cerut eliberarea generalului Antonescu. Comandanţii de mari unităţi, dislocaţi în teritoriul care urma să fie cedat Ungariei, informau eşaloanele superioare despre iniţiativele cetăţeneşti de preluare a ordinii publice, până la sosirea noilor autorităţi şi despre încercările anarhice. Legiunea de Jandarmi Maramureş, de exemplu, a refuzat să execute ordinul prefectului, de evacuare, până când nu a primit ordin militar superior.

Judeţul

Români

Maghiari

Evrei

Total    

MARAMUREŞ

117.500    

11.000        

33.500          

162.000    

SATU-MARE

195.800    

75.200        

24.000          

295.000    

BIHOR

335.500  

152.500    

21.000          

509.000    

ARAD

333.000    

82.500          

8.900        

424.000

SĂLAJ

223.500  

106.000    

18.500          

343.500    

TIMIŞ- TORONTAL    

417.000    

75.000        

8.500          

500.500    

CARAŞ

194.400    

5.000          

 

200.000    

SEVERIN

222.800    

15.800        

2.400          

241.000        

SOMEŞ

176.500    

34.000        

10.000        

220.500    

NĂSĂUD

136.400  

7.500          

1.500            

145.400    

TURDA

141.000  

39.000        

2.000            

182.000    

ALBA

187.200

24.000      

2.500          

213.700  

MUREŞ

123.000  

157.000      

10.000        

290.000    

ODORHEI

10.200      

120.000      

 

130.000  

TREI-SCAUNE

26.300    

100.000      

1.000          

136.300  

BRAŞOV

120.900  

44.500        

3.500            

167.900    

TÂRNAVA-MICĂ

111.300  

35.000          

2.000            

148.300  

HUNEDOARA

290.500  

37.500        

4.500            

332.500  

SIBIU

183.200  

9.000          

1.300            

193.500  

FĂGĂRAŞ

82.000    

4.000        

 

86.400    

TÂRNAVA –MARE

130.200  

17.500        

1.000            

148.700  

CIUC

23.600    

121.000        

2.000            

146.600  

Repartiţia pe judeţe a populaţiei minoritare, care activase sau simpatizase cu iredenta maghiară[14], se prezenta astfel:

Cercetătorii perioadei sunt de părere că propaganda noastră externă a fost ca inexistentă. Curentul mondial de opinie publică, determinant în favoarea ungurilor, a consternat pe primii ziarişti sosiţi în teritoriile cedate. Realitatea deformată, în salonul de aur al palatului Belvedere din Viena, a sfârtecat sufletul românismului la frontiera de vest. Nu cedaţi nimic ungurilor, se spunea în raportul informativ nr. 8, al comandantului Diviziei 20 Infanterie, căci „teritoriul ce-l veţi ceda benevol, nu veţi mai avea temeiul juridic, în faţa Istoriei, de a-l pretinde înapoi”[15]. Ca un tăvălug venea din urmă un ocupant dornic de răzbunare, cu bande de terorişti, a căror regulă era de a-i deposeda şi de a-i izgoni pe români din casele lor. Având în vedere aspectele mai sus arătate, colonelul Vissarion, comandantul Regimentului 2 Fortificaţii, dislocat pe frontiera de vest, prin serviciul de informaţii, a trimis unităţilor din subordine instrucţiuni referitoare la “informaţiile de cules pentru ordinea interioară”[16]. Aceste informaţii se refereau la aspiraţiile populaţiei maghiare privind revizuirea frontierelor şi trecerea clandestină a frontierei prin sectorul regimentului. Documentul, nedatat, a fost elaborat anterior Dictatului de la Viena, deoarece vorbea despre propaganda dusă din om în om, din care „reiese că negocierile vor dura până la 15-20 septembrie, când la o neînţelegere va arbitra cazul Germania şi Italia […], amintesc de linia Horthy care ar fi linia Someşului şi a Mureşului cu oraşele Dej, Cluj, Turda, Alba Iulia inclusiv”[17]. Asemenea zvonuri au prins la 56 tineri, care au trecut în Ungaria, la începutul lunii august, cu scopul de a reveni cu armata ungară. Maghiarii din Oradea s-au organizat în partidul lor, au adunat material exploziv, prin intermediul unei bande de terorişti, care aveau legături în Ungaria. Scumpetea de pe piaţă şi vremea rea au fost exploatate de comercianţii evrei, iar chestiunea a fost preluată şi folosită intens de propaganda revizionistă maghiară.

În 19 septembrie 1940, comandantul Garnizoanei Beiuş, prin Buletinul informativ Nr. 7, raporta despre regretul unor minoritari „[...]că n-au căzut şi ei la unguri. Unii au părăsit Beiuşul şi s-au mutat în oraşele cedate iar alţii sunt în curs de a se muta”[18]. Faţă de schimbările din ţară - abdicarea regelui Carol II[19] şi instaurarea noii puteri - nu s-au făcut comentarii, deşi situaţia îngrijorătoare din zonă marca viaţa bihorenilor. Legionarii făceau mici manifestaţii iar unii au îmbrăcat imediat cămăşile verzi. Românii aveau „un mare regret şi durere pentru teritoriile cedate Ungariei”[20]. Ca urmare a spintecării judeţului, pe o linie de frontieră ce şerpuia printre sate, cu o parte la unguri şi una la români, Cercul de Recrutare Bihor şi-a stabilit noul sediu în garnizoana Beiuş, deşi, atunci când, în 12 iulie 1940, locotenent-colonelul Maltezeanu, comandantul Cercului, a informat prefectul judeţului despre măsurile pregătitoare evacuării, s-a pornit o anchetă împotriva sa, sub acuzaţia de răspândire de zvonuri. Cercetările făcute au clarificat situaţia, datele şi informaţiile de care se folosise comandantul erau prevăzute în lucrările pentru mobilizare şi evacuare. Cu acea ocazie s-a clarificat şi situaţia unor întreprinderi şi legăturile lucrătorilor acestora cu mişcările subversive[21], coordonate de la Budapesta. Controalele iniţiate au semnalat o serie de nereguli privind viabilitatea planurilor de mobilizare, fiind depistat personalul mobilizat la locul de muncă şi în acele întreprinderi care “n-au funcţionat în tot cursul anului”[22]. În planul de mobilizare (1940/1941), Cercul de Recrutare Bihor avea admise 41 de întreprinderi de categoria „C” şi 3 de categoria „B”: Bauxita Dobreşti, Molibden Băiţa şi Fabrica de maşini „Phoebus” Oradea. Ordinul nr. 699001/1939, al Marelui Stat Major, prevedea pentru întreprinderile din categoria „B”, respectiv “C”, posibilitatea mobilizării pe loc numai: pentru personalul administrativ 50%, respectiv 40%; personal tehnic 75%, respectiv 50%; lucrători calificaţi 75%, respectiv 60%. Cei mobilizaţi în mină trebuiau să aibă minimum doi ani munciţi în întreprindere şi vârsta peste 36 ani. Dar în nici un caz aceştia nu puteau avea specialităţi pentru încadrarea tancurilor, personalul navigant, ofiţeri de geniu, transmisiuni, sau artilerie cu vârsta sub 28 de ani, sau ofiţeri care părăsise, cadrele active, în urmă cu cel puţin 3 ani[23]. Din controalele efectuate a reieşit că parte din cei rămaşi pe loc erau în complicitate cu anumite cercuri care lucrau în contra statului român.

Activitatea iredentei maghiare era vizibil îndreptată spre netezirea drumului Ungariei în realizarea aspiraţiilor şi programelor sale revizioniste. În acest sens, asemenea acţiuni s-au înscris în ansamblul măsurilor de pregătire militară a Ungariei horthyste. Ceea ce nu a reuşit să obţină prin intensa propagandă revizionistă, Ungaria era hotărâtă să dobândească şi cu armele. Desigur că o asemenea ameninţare era mai mult una din arsenalul propagandistic.

Grafica - Ion Măldărescu

------------------------------------

[1] Societatea Naţiunilor, în conformitate cu unul din cele 14 puncte propuse de Wilson ca bază a păcii, fără anexiuni, fără reparaţii şi fără hegemonie, a fost radical transformată, rămânând doar titlul unei concepţii morale superioare. Pacea a fost impusă prin forţă, ca o consecinţă a victoriei. Marile puteri nu au admis pe nici unul din învinşi, până ce aceştia nu – şi achitau toate obligaţiile ce li s-au impus. Dint-o astfel de raţiune s-a ajuns la cele două tabere: învingători şi învinşi. Deşi aparent teoria se respecta, în sensul că la şedinţele anuale participau cu toţii, în fapt hotărârile erau luate doar de Consiliul celor 5 mari puteri: Anglia, Franţa, Italia, Japonia, S.U.A., ca membri permanenţi, în timp ce naţiunile mici aveau 4 voturi, schimbate foarte des. Foarte repede Societatea Naţiunilor a căpătat experienţă politică, prin compromis internaţional, iar obiectivul său - securitatea colectivă – s-a dovedit a fi falimentat de cei care se socoteau singurii justiţiari. Ea a fost lipsită de un organism militar prin care să-şi impună autoritatea, în scopul menţinerii păcii. Neratificarea tratatului de la Versailles de către senatul american şi neacceptarea protocolului, din 1921, de către Anglia, au lipsit complet Societatea Naţiunilor de mijloacele materiale necesare pentru impunerea deciziilor.    
[2] Vasile Ciubăncan,Eforturile României pentru înzestrarea armatei şi fortificarea graniţelor. Graniţa de vest, noiembrie 1934-iulie 1940, în Pietre de hotar, vol.1, 1998, p. 227-237. Pentru temă vezi: Constantin Moşincat, Politica de apărare a vestului României (1930-1940), Editura Tipo MC, Oradea, 2007; Idem, Constantin Moşincat, Politica de apărare a vestului României (1930-1940). Documente, Editura Tipo MC, Oradea, 2007; Idem, Aspecte privind propaganda ungară împotriva României şi activitatea iredentei maghiare la graniţa de vest, în Omagiu istoricului Vasile Mocanu, în curs de apariţie.
[3] Vasile Ciubăncan,Eforturile României pentru..., p.230
[4] Grigore Bartoş, Note critice privind linia fortificata "Carol al II-lea", în Pietre de hotar, vol.1, p.156
[5] Leonida Loghin, Apărarea ţării în concepţia militară a României în perioada 1932-1939, Universitatea Naţională de Apărare, Biblioteca, fond teze de doctorat, Bucureşti, 1979, p.189
[6] Arhivele Militare Române (în continuare:A.M.R.), fond 950, dos. 227, p. 290
[7] Ibidem
[8] Idem, fond 1199, dos. 289, f. 26
[9] Ibidem
[10] Ibidem, f. 38
[11] Ibidem
[12] Ibidem, f. 22
[13] Monitorul Oficial 1938, nr. 293, din 16 decembrie 1938. Legea nr. 4215, din 10 decembrie 1938, pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării. Art. 16 prevedea: În caz de vânzare, statul, prin Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, are dreptul de preempţiune pentru toate imobilele situate în zonele militare, cu obligaţiunea de a-l exercita în termen de 3 luni de la notificarea condiţiunilor de vânzare. În ceea ce priveşte închirierea sau arendarea acestor imobile, Statul are drept de preferinţă, iar în caz de exercitare a acestui drept, chiria sau arenda se va fixa în conformitate cu art. 14, alineatul ultim. Nici o vânzare, arendare sau închiriere de asemenea imobile nu se poate face decât cu o prealabilă autorizaţie a acestor ministere, sub sancţiunea nulităţii absolute.
[14] A.M.R., fond 5417, dos. 800, f. 2
[15] Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Armata română de la ultimatum…, p. 138
[16] A.M.R., fond 1199, dos. 289, f. 196
[17] Ibidem, f. 22
[18] Ibidem, f. 245
[19] Pentru temă vezi: Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Ion Antonescu, Ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996; Constantin Moşincat, Argumente la o politică falimentară, Editura Tipo MC, Oradea, 2008.
[20] Ibidem. Prin Dictatul de la Viena România a pierdut 42.243 km2 cu o populaţie de 2.603.589 locuitori din care 50,1% români, 37,2% unguri şi 12,7% alţii. Petru problematica Dictatului vezi: Mihai Manoilescu, Dictatul de la Viena, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991; Spaţiul istoric şi etnic românesc, Editura Militară, Bucureşti, 1993; Aurică Simion, Dictatul de la Viena,Editura Dacia, Cluj, 1972; Mihai Fătu, Biserica românească din nord-vestul ţării sub ocupaţia horthystă (1940-1944), Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe române, 1985; Olimpiu Matichescu, Istoria nu face paşi înapoi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985; Idem, Opinia publică internaţională despre Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.
[21] A.M.R., fond 1199, dos. 244, f. 233
[22] Ibidem, f. 235
[23] Ibidem, f. 236
footer