Revista Art-emis
Consideraţii cu privire la Ofensiva Armatei Române din aprilie 1919 (2) PDF Imprimare Email
Lt. col. (r) Drd. Constantin Moşincat   
Duminică, 15 Martie 2015 22:25

1919 - Regele Ferdinand şi Generalul MărdărescuRegele Ferdinand I personal, la 14 aprilie 1919, trimite o scrisoare lui I. I. C. Brătianu, aflat la Paris, apreciind că „lipsa de decizie a Puterilor Aliate” a lăsat timp armatei ungare să se concentreze şi să se organizeze mai bine”. De aceea, regele considera „înaintarea noastră în Transilvania ca o necesitate absolută, atât din punct de vedere al politicii noastre externe, cât şi din acela al situaţiei interne”[19]. În documentul amintit, regele se arăta nemulţumit de acţiunile aliaţilor de a împiedica înaintarea. Situaţia creată pe front şi în spatele frontului începuse să devină insuportabilă. Populaţia ce îşi dăduse votul pentru Unire se întreba tot mai des „de ce trupele române nu înaintează, cu toate că zilnic sunt atacate de patrule şi lovituri de tun”[20] şi la ce-i bună unirea „dacă ungurii ne terorizează”. Cu unanimitate de voturi, Consiliul de Miniştri a hotărât „să nu mai aştepte şi să dăm ordin trupelor noastre să înainteze”[21]. În temeiul acestei hotărâri, Marele Cartier General a dat ordinul de operaţii nr.281[22] prin care dispunea o nouă grupare a forţelor, în vederea operaţiunilor ce se vor executa spre vest. Astfel, prin ordinul de operaţii 4454 se dispunea înlocuirea Diviziei 7 din sectorul de Nord cu Divizia 2 Cavalerie, cu punctul de comandă la Baia Mare. Divizia 2 Vânători a înlocuit Divizia 1, concentrată la Brad, în conformitate cu prevederile ordinului 4456. Divizia 16 Ardeleană se dispunea pe valea Almaşului. Divizia 6 ocupa sectorul Ciucea, în timp ce Divizia 18 intra în subordinea Comandamentului de la 11 aprilie, după ce ocupa raionul Cluj-Turda-Aiud[23].

Ordinul 231, semnat de generalul Constantin Prezan stabilea misiunile pentru unităţile concentrate în Transilvania. Ordinul stabilea ca, în cel mai scurt timp, „trupele vor trece dincolo de munţii Apuseni şi va ocupa Crişana şi Maramureşul”[24].Toate bandele de bolşevici trebuie aruncate dincolo de linia de demarcaţie formată din localităţile Hust, Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad. În etapa a doua, dacă acţiunile se vor desfăşura avantajos, se va trece de acest obiectiv la linia Szeged, Oroshaza, Debreţin şi chiar dincolo, până la Tisa”[25]. Înaintarea trebuia astfel coordonată încât punctele tari din teren să rămână de fiecare dată în mâna trupelor române. Ordinul dat de Marele Cartier General avea în vedere, în primul rând, dispunerea inamicului, precum şi natura spaţiului geografic al teatrului de operaţii al războiului româno-ungar. Gruparea forţelor Comandamentului Trupelor din Transilvania, a căror comandă a fost transferată, pe 12 aprilie 1919, generalului Gh. Mărdărescu, a fost realizată pe baza informaţiilor deţinute de Marele Cartier General despre inamic. Marile unităţi şi unităţi ungare, în plin proces de mobilizare şi realizare a noilor structuri, dispuneau de 7 divizii de infanterie şi o brigadă marină, cu un efectiv de 55.000- 60.000 militari[26]. Cele mai importante poziţii le deţineau Divizia 38 Infanterie, care închidea Poarta Someşului pe aliniamentul Teceu Mic-Zalău, Remeţi şi divizia 6 Infanterie, care închidea Poarta Mureşului pe aliniamentul Gurahonţ, Berzovia pe Mureş, până la vărsarea în Tisa. În linia întâia erau „aproximativ 20.000 oameni, 72 tunuri şi 5 trenuri blindate, iar în linia a doua 45.000-50.000 luptători şi 65 guri de foc”[27]. Cât priveşte calitatea trupelor, acestea erau „bine echipate şi înarmate cu mitraliere şi puşti mitraliere. Artileria era insuficientă şi neconstiuită în comandamente. Cavaleria neorganizată încă, acţiona cu un pluton pe Valea Crişului Alb. Instrucţia şi disciplina trupelor erau puternic bolşevizate. Cu toate acestea, era de aşteptat o rezistenţă destul de serioasă din partea lor (ungurilor), dată fiind propaganda şovinistă”[28] şi formarea acestei noi armate pe baza voluntariatului. Solda trupei a crescut la peste 500 coroane pe zi, ceea ce dădea un plus de motivaţie. Acestor trupe li se mai alăturau, după informaţiile deţinute de comandamentul român, „grupuri de bolşevici şi garda roşie”[29]. Divizia 20 secui, de sub comanda colonelului Kratochwil, era considerată ca „o mare unitate de elită”, cu oameni refractari la bolşevism[30].

Spaţiul geografic, caracterizat de un relief nu prea înalt, lipsit de zone accidentate, pătruns adânc de reţeaua hidrografică care-l brăzda de la est spre vest, privit şi prin prisma orientării pantelor, coborâtoare de la Est spre Vest, era favorabil ducerii acţiunilor ofensive. Marele Cartier General a dispus trupele pentru a deschide direcţia strategică Odorhei, Cluj, Oradea, Szolnok, Budapesta, pe cele două direcţii operative: Poarta Someşului, deschisă larg pe 40 km şi Poarta Mureşului, favorabilă pentru desfăşurarea a 2-3 divizii. Fiecare direcţie operativă subsuma mai multe direcţii tactice, la nord direcţiile erau date de râurile Someş, Crasna, Bereteu , Crişul Repede, iar la sud de Crişul Negru conducea de la Beiuş, la Salonta spre Szolnok, cu o capacitate de acţiune şi manevră pentru o divizie, iar Crişul Alb de la Brad spre Sebiş, Ineu, Chişinău Criş, Bekescsaba şi Valea Mureşului conducea de la Deva, spre Arad, Mako, Szeged. Această direcţie asigura lovitura de flanc şi spate a grupării ce se apăra pe Tisa.

Studiul documentelor de arhivă ne permite să respingem afirmaţia reputatului istoric Constantin Kiriţescu care, în cunoscuta sa lucrare Istoria războiului pentru întregirea României scria că ofensiva română a fost „ca o replică a atacului duşman”, ce s-a dezlănţuit la trei dimineaţa, pe un front de 200 km. Nici afirmaţia că „inamicul a atacat primul”, făcută de Dumitru Preda[31], nu are acoperire documentară care să o susţină. Campania armatei române din 1919 se înscrie ca una dintre cele mai onorante, care a consfinţit unirea de facto, realizată de jure la 1 decembrie 1918. Această campanie, după cum demonstrează Ioan Ţepelea în lucrarea sa 1919 o campanie pentru liniştea Europei[32], întăreşte concluzia că efortul politic, dar mai ales militar, al României, şi-au atins obiectivele. Liniştea Europei a fost, aşadar, salvată şi asigurată de armata română, concomitent cu realizarea obiectivului naţional. Cea mai preţioasă informaţie privind cauza acţiunii ofensive a armatei române, o regăsim în jurnalul de operaţii. „Date fiind pe de o parte atacurile necontenite ale ungurilor contra trupelor noastre [...], pe de altă parte propaganda bolşevistă [...] precum şi terorizarea cu arma în mână a populaţiei româneşti aflată în teritoriul încă neocupat”[33] [...] în conformitate cu ordinul 231/10.04.1919, trupele din Transilvania declanşează ofensiva pe tot frontul.

Acţiunile de luptă s-au purtat cu îndârjire deoarece inamicul ceda cu greu. Rapoartele operative consemnează eforturile depuse de trupele române pentru îndeplinirea misiunilor de luptă ordonate. Din dramatismul acţiunilor, din ziua începerii ofensivei, ne oprim asupra luptelor de la Hodod, purtate pentru cucerirea cotei 344. Într-un raport al Diviziei 7 este relatată lupta soldaţilor Regimentului 16 Infanterie. Satul Hodod era apărat cu îndârjire de trupele Regimentului 32 Vânători - secui. Pentru stoparea elanului ofensiv al trupelor române, ungurii au realizat fortificaţii uşoare şi au mobilizat populaţia civilă. Peste ani, în 1940, colonelul Kratochwil, pe atunci comandant al diviziei de secui, nota în memoriile sale: „în zorii zilei de 16 aprilie, la orele 3, liniştea a fost spartă de puternice explozii ale proiectilelor de artilerie ce se prăvăleau ca ploaia de o parte şi de alta a drumului ce duce spre Cehu Silvaniei. Satul a fost atacat de forţe române ce ne-au copleşit numeric. La telefon doar atât mi s-a putut comunica: Forţe prea puternice! Mă retrag![34]”. În acele împrejurări, după relatarea făcută de Kiraly, comandantul subunităţii de honvezi, când „s-au ivit zorile şi deja se putea vedea, am ordonat rezervelor să contraatace, sprijinite de focul puştilor mitraliere. Între timp, o bună parte a trupelor române atacatoare cucerise deja o bună parte a cotei 344, şi cu grosul forţelor intrase în satul Hodod”.[35]

Raportul Regimentului 16 Infanterie consemnează contraatacul declanşat cu forţe puternice, care au surprins, cu focul puştilor mitraliere şi obuzierelor instalate la nord-est de Hodod, flancul şi spatele trupelor noastre. Contraatacul inamic - „după focurile primite de pe cota 344 şi dinspre biserică”[36] a silit trupele române să se retragă spre liziera pădurii Mogyoros, călare pe drum. Lupta a fost deosebit de violentă. Focul nu a contenit, de o parte şi de alta, toată ziua. Kratochwil lăuda eroismul şi vitejia flăcăilor căpitanului Kiraly, ce s-a pus în fruntea trupelor. Contraatacul, impulsionat de strigătele „trăiască domnul căpitan” şi „Înainte”, reuşeşte să facă victime printre români, între cei răniţi şi prinşi în inelul realizat de contraatacul nostru a fost şi maiorul Rozin, care n-a mai reuşit să fugă”[37]. Raportul operativ al Diviziei 7 Infanterie consemna evenimentele petrecute între orele 6 şi 15.30, când tirul de artilerie s-a reglat, iar acţiunea energică a rezervelor a oprit contraatacul impetuos. Bombardarea amenajărilor genistice, manevrarea cotei 344, cu un pluton comandat de locotenentul Ghiorghiu, a condus la cucerirea cotei şi a localităţii Hodod. La acţiune, potrivit surselor investigate de noi, au participat şi localnicii. În discuţiile telefonice avute cu eşalonul superior, căpitanul Kiraly cerea întăriri. Un atare sprijin era imposibil de acordat, fapt pentru care „a trebuit să predăm poziţia, şi să părăsim satul. Am îndemnat pe bărbaţii care aveau familii şi gospodărie să rămână, dacă vor, la vetrele lor. Aşa s-a şi întâmplat, în sat au rămas bătrâni, iar flăcăii ne-au urmat”[38]. Dacă desfăşurarea luptelor respectă firul evenimentelor, fiind cam la fel prezentate de ambele tabere beligerante, bilanţul luptei avea înscrise în documente rezultatele diferite[39]. În jurnalul de operaţii sunt citaţi 2 ofiţeri morţi şi unul dispărut, iar la inamic 30 morţi şi 30 răniţi, în timp ce ungurii supraestimează la 450 numărul celor morţi şi răniţi, din tabăra românilor.

Pe direcţia Crişului Repede, trupele Diviziei 6 infanterie au acţionat pe trei coloane, cu atacuri combinate de front şi cu manevre pe flancuri. Nerezistând acestor atacuri puternice, susţinute de artileria de câmp şi de munte, inamicul a fost silit să se retragă. Odată străpuns defileul Ciucea, trupele române au trecut la urmărirea inamicului, pentru a nu-i da răgaz să ocupe aliniamente succesive. Hotărârea luată de comandantul Regimentului 11 Infanterie, de a simula un atac frontal asupra dispozitivului de apărare organizat pe localitatea Negreni, s-a soldat cu succesul realizat prin manevrarea de flanc şi spate, cu două batalioane din Regimentul 10 Infanterie. În zona de operaţii a Grupului de Sud au avut loc confruntări înverşunate pentru cucerirea defileului Ciuci, Gurahonţ, de către ostaşii Diviziei 2 Vânători. După atingerea misiunii primei zile, aceste trupe au atacat pe două coloane, cea principală pe Valea Crişului Alb, iar cealaltă pe Valea Crişului Negru[40], pentru a deschide defileul Ciuci, printr-o manevră de întoarcere a poziţiilor de apărare. Una dintre manevre a fost executată de Regimentul Beiuş, prin Divizia 18 ardeleană, pentru stăpânirea vârfurilor, şi ieşirea din defileu la Vaşcău, pe Crişul Negru. Aceste două manevre s-au consemnat la Sud, pentru cucerirea defileului Ciuci şi a localităţii Gurahonţ.

În timpul acestor operaţii ofensive, Divizia 2 cavalerie a primit misiunea executării unor „recunoaşteri ofensive pentru a surprinde inamicul şi a-l pune în debandadă şi de a-l urmării în retragere”. Scopul acestor acţiuni de hărţuire era acela de zădărnicire al ocupării poziţiilor de apărare. Diviziile 16 şi 18 ardelene, ce constituiau rezervele Grupului de Nord, respectiv al Comandamentului, au urmărit evenimentele din raioanele ocupate prin ordin în eşalonul doi. În Bihor, pe lângă trupele de honvezi şi secui, au luat parte la lupte şi cadeţii din anii 3 şi 4 ai Şcolii militare din Oradea, care au opus o puternică rezistenţă. Manevra făcută de Detaşamentul Lt.col.Rasoviceanu a permis întoarcerea dispozitivului ocupat de cadeţi. În apropierea Beiuşului s-au dat lupte violente, încheiate cu 11 răniţi din rândul voluntarilor ardeleni şi un mort. Cinstea de a fi „în fruntea coloanei ce a eliberat Beiuşul (la 19 aprilie 1919) a revenit tocmai Batalionului 2 din Regimentul ce purta numele oraşului[41]. În acest timp, flancul drept al Grupului de Nord pusese stăpânire pe punctele tari de la Hust, Satu Mare, Carei, Săcueni. Prin acest succes, al Grupului de Nord, practic armata ungară, ce se apăra pe linia de demarcaţie era scindată în două şi serios ameninţată cu încercuirea şi nerezistând atacului în valuri, s-a retras, uneori în debandadă. Pe ambele maluri ale Crişului Repede, trupele generalului Holban înaintau spre Oradea. Pe Valea Barcăului, Regimentul 24 Infanterie a eliberat localitatea Marghita în ziua de 19 aprilie, iar la stânga dispozitivului, pe Valea Crişului Negru, executând un marş forţat, trupele Detaşamentului Rasoviceanu au atacat noaptea şi au cucerit, pe 19 aprilie, Tinca şi Salonta. Ungurii din zonă, proprietari de pământuri, terorizaţi de forţele „roşii şi albe” au ieşit în întâmpinarea armatei române. Chiar fratele grofului Ştefan Tisza (Kalman) a cerut protecţie armatei române.

În fruntea dispozitivului din centru, marşul triumfal spre Oradea, era avangardat de generalul Traian Moşoiu. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Neliniştea şi spaima generală era înlocuită cu bucuria primirii eliberatorilor. Rapoartele unităţilor evocă episoade dramatice de luptă, dar şi evenimente ciudate, cum ar fi, de pildă, încercarea ofiţerilor din divizia comandată de colonelul Kratochwil de a „rupe cu regimul politic roşu de la Budapesta”[42].

La Carei o delegaţie, în frunte cu doi maiori şi un căpitan, s-a prezentat pentru parlamentări, aducând cu ei pe maiorul Rozin, cel căzut prizonier în luptele de la Hodod, cu propunerea de a „lupta alături de români împotriva trupelor roşii”. În acest scop, Divizia de secui se concentra în raionul Sovanihaza, Mateszalka. Era însă prea târziu, trupele române au încercuit şi dezarmat unităţile trufaşului Kratochwil. Suveranul Ferdinand, pentru această ispravă, l-a decorat, la Carei, pe generalul Traian Moşoiu, cu cea mai înaltă distincţie de război, rezervată în exclusivitate ofiţerilor, Ordinul „Mihai Viteazul”. Cu valoare de simbol apreciem şi mulţumirile oficialilor unguri şi ale populaţiei adresate armatei române, pentru că i-a „scăpat de orgia bandelor ungare, angajându-se să se supună ordinelor”[43]. Altă parte de localnici, devotată cauzei ungurimii, s-a angajat în luptă „aruncând cu grenade asupra trupelor române. S-au găsit ţărani morţi pe linia de luptă”, scria comandantul Regimentului 4 roşiori, relativ la luptele duse la Curitău[44]. Ştirile privind intrarea trupelor române în Oradea au animat viaţa oraşului în care ungurii aveau un puternic centru de recrutare, mobilizare şi de propagandă bolşevică. Nu întâmplător Bella Kun aici, la Oradea, şi-a făcut stagiatura de revoluţionar comunist! Trenurile venite dinspre Ciucea şi Bratca aduceau răniţi de pe front, care povesteau despre moralul scăzut al soldaţilor unguri. Propaganda bolşevică nu mai funcţiona, căci trupele se apropiau.

Fiindcă evenimentele de la Oradea sunt cunoscute din cartea Zile trăite de Roman Ciorogariu, vom conclude doar că 20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie”, cum pe bună dreptate o numise Nicolae Iorga. Generalul Traian Moşoiu devenise „eroul nostru naţional”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly „la intrarea în oraş, cu pâine şi sare”[45]. Obiectivul celei de-a două etape fusese atins. Marele Cartier General a solicitat acordul Înaltului Comandament Interaliat de continuare a ofensivei până la Tisa, din considerente de ordin militar. Dintre aceste considerente amintim: concentrarea armatei ungare în raioane favorabile declanşării unei contraofensive; adâncimea fâşiei de apărare de pe aliniamentul Satu Mare, Carei, Oradea, Arad nu permitea executarea unor manevre ale rezervelor pentru întrebuinţarea lor eficientă în orice sector; necesitatea de a stopa evacuarea rechiziţiilor efectuate în Ardeal. Argumentele de ordin militar se pare că au prevalat, fapt pentru care generalul Franchet d'Esperey aprecia că ofensiva română „va avea în Orient cel mai mare efect politic”[46]. Imediat, Marele Cartier General a transmis ordinul nr.457, din 20 aprilie 1919, care prevedea: continuarea cu maximum de energie a ofensivei ; ocuparea nodurilor de căi ferate şi ocuparea podurilor de peste Tisa. Ordinul de operaţii nr.10 din 21 aprilie 1919 punea în mişcare întregul dispozitiv ofensiv al Comandamentului Trupelor din Transilvania, care a ocupat malul stâng al Tisei, pe tot cursul său din Ungaria, până la 1 mai 1919.

 

------------------------------------
[19] 1918. Desăvârşirea unităţii naţionale a poporului Român. Recunoaşterea ei internaţională, vol. III, Doc. 579
[20] Ibidem, doc.581. La 8 aprilie1919, inamicul - după o puternică pregătire de foc de artilerie, în care a lansat peste 400 proiectile - a forţat linia de demarcaţie în valea Crişului Alb, ocupând localitatea Ciuci. În sectorul Ciucea au fost incendiate 10 case, în localitatea Egerişte.
[21] Ibidem, p.135
[22] A. M. R., fond Microfilme, rola PII. 1.2614, 691-692
[23] Jurnalul…op.cit.p.135
[24] A.M.R., Ibidem, 564-565
[25] Ibidem
[26] Erdely ezredek a vilaghaboruban 1914-1919, Budapesta,p. 318
[27] General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei (1918-1919), Bucureşti, 1922, p.40-41
[28] A.M.R., fond Microfilme, rola PII 5.219,593. Situaţia forţelor ungare la 12 aprilie 1919.
[29] Muzeul Militar Naţional - Filiala Oradea, Pietre de hotar, vol.I/1997, Ed. Papyrus, Oradea, 1998, p.55. Lt.col. Constantin Moşincat, Atitudinea autorităţilor şi a populaţiei civile ungare faţă de armata română de ocupaţie în perioada august-noiembrie 1919. Col.Kratochwil a ordonat, cu de la sine putere, oprirea trupelor pe aliniamentul Sighet-Zalău-Zam şi, în spatele acestui aliniament, a organizat armata. În 1940, într-o broşură propagandistică, îşi preciza poziţia avută în 1919, şi atribuia Diviziei 20 Secui rolul „de a fi oprit dezvoltarea ofensivei armatei române spre Budapesta” şi de a fi salvat Europa de bolşevism. p.56
[30] H.M., op.cit., p.7. Hogy ez nem tortent meg es Kun Bela az oszekottetest a Dnyeszternel allo orosz bolsevistakkal megvalositan nem tudta es hogy a bolsevismus Kozepeuropaban, sot talan egesz Europaban nem terejedt el, ez a Szekely Hadosztaly erdeme, mert 1919 marcius 21-en nem csatlakozott a bolsevizmushoz, hanem ellene fordult. Ezzel Kun Bela hatalma es vele a bolsevismus hallalos dofest kapott, nem tudott terjeszkedni es celjat: hogy egy voros hadseregre szert tegyen, nem erte el. A szekelvek elhatarozasa tehat donto befolyassal volt Europa sorsara es antibolsevista magatartasukkal Europat a bolsevismustol mentettek meg. Ez a szekelyek, a Szekely Hadosztaly lelvulhetetlen, maradando, el nem homalyosithato erdeme. ( Că asta nu s-a întâmplat şi că Bela Kun nu a reuşit alianţa cu Dnyeszternel şi puterea bolşevică rusă şi că în centrul şi poate în întreaga Europă bolşevismul nu s-a instalat, asta este meritul Diviziei de secui, căci la 21 martie nu s-a aliat cu bolşevicii, ci s-a întors împotriva lor, (sublinierea lui Kratochwil, fapt aproape imposibil, dacă ne gândim că generalul, la acea dată colonel, era pe front, iar pe 22 aprilie el a căzut prizonier, iar trupele sale încercuite la Nyregyhaza au fost dezarmate în mare parte, nota noastră). Cu aceasta Bela Kun şi cu el bolşevismul a primit o lovitură mortală căci nu şi-au putut atinge ţelul de a forma o armată roşie.Deci hotărârea secuilor a hotărât soarta Europei şi prin poziţia antibolşevică au salvat Europa de bolşevism (exagerare pe care o punem pe seama contextului în care a fost făcută, căci, cu toată mândria sa, generalul a avut şi afirmaţii corecte, aici însă scopul propagandistic este foarte evident!) Acesta este meritul incontestabil al secuilor, al Diviziei de secui, (Traducerea autorului).
[31] În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, lucrare deosebit de valoroasă, prezintă corect şi extins acţiunile militare, cu trimiteri la surse, care însă infirmă titlurile subcapitolelor.
[32] Ioan Ţepelea , 1919. O campanie pentru liniştea Europei, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1995.
[33] Jurnal operaţii, op. cit…, p. 145
[34] Erdely ezredek…op.cit. p.319
[35] Ibidem
]36] Dumitru Preda, …op. cit,. p .220
[37] Erdelyi ezredek … op.cit., p.319
[38] Ibidem, p.320
[39] Ibidem, Sursa maghiară citată menţionează că au fost atacate de 3 Batalioane de infanterie, o companie de cavalerie şi 2 baterii de tunuri. Pierderi proprii (unguri - C.M.): 18 morţi, din care7 militari şi 11 civili (2 femei) şi aproximativ 20 de răniţi. Pierderile românilor au fost: aproximativ 450 morţi şi răniţi. În curtea bisericii reformate au fost îngropaţi doar 18 morţi, ceilalţi fiind transportaţi la Cehu Silvaniei.
[40] Dumitru Preda, …op. cit. p.224, Jurnalul… op. cit. p.146-147. Vezi şi Ioan Ţepelea,… op. cit..p.102-120
[41] lt.col. dr. Alexandru Baboş, Regimentul de voluntari „Beiuş” în apărarea marii uniri din 1 decembrie 1918, în „Pietre de hotar”, vol.I, p.53
[42] Dumitru Preda,…op. cit. 226
[43] Ibidem, p.227
[44] Arhivele M.Ap.N. fond Microfilme rola P.II. 5.193, c.179
[45] gl. Bg.r. Gheorghe Tudor Bihoreanu, Lt. Col.r. Constantin Moşincat, ing. ec. Ioan Tulvan , General Traian Moşoiu - Arhanghel al bătăliei pentru Ardeal
[46] 1918 desăvârşirea unităţii … op.cit. doc.592
footer