Revista Art-emis
Frontul de Est - Subdiviziuni informativ teritoriale PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Tiberiu Tănase   
Duminică, 15 Martie 2015 22:17
Col. (r) Tiberiu Tănase, art-emisSubdiviziuni informativ teritoriale din cadrul Sectiei I Informatii a Serviciului Secret al Armatei Române şi Serviciului Special de Informaţii
 
Fronturile Servicului Secretde Informaţii al Armatei Române au reprezentat - subdiviziuni informative teritoriale din cadrul Sectiei I Informatii a Serviciului Secret al Romaniei şi cuprindeau - Frontul de Est, Frontul de Vest şi Frontul de Sud - care structural erau compuse din: Agentura Frontului (căutarea informaţiilor), Frontul (analiza/evidenţa informatiilor) şi Culegerea de date prin Centrele de Informaţii si rezidenţele externe[1].
Înfiinţarea Fronturilor s-a realizat după concepţia lui Mihail Moruzov[2] privind organizarea Serviciului Secret al Armatei Române[3], care conţinea:
I. Crearea serviciilor secrete de informatii operative, la frontiere, care să fie conduse din punct de vedere tactic de ofiţeri după directivele Marelui Stat-Major (Sectia a II-a), Serviciul « S » purtând numai răspunderea elementelor de agentură, din punct de vedere etnic”;
II. Crearea unui Serviciu de contrainformatii operative, sub conducerea directă şi pe răspunderea Marelui Stat-Major, cu trei centre: Est, Vest şi Sud, având misiunea să pregatească aparatul de contrainformaţii necesar armatelor de operaţiuni în caz de război”;
III. Crearea unui Serviciu « S » de Informaţii înauntrul statelor ce ne interesează, dincolo de zonele informative din raza Centrelor ce ţin direct de Marele Stat-Major, având misiunea să procure atat în timp de pace, cât şi în timp de razboi materialul de informaţii cu caracter general, necesar armatei”;
IV. Crearea unui Serviciu de contrainformaţii care să procure informaţii asupra oricaror chestiuni tot cu caracter general, interesând armata.”
In urma reorganizarii Servicului Secret din 20 aprilie 1934, Sectia Informatii se compunea din trei fronturi: Est, Vest si Sud. Totuşi, cele mai importante Fronturi au fost cele de Est şi de Vest. Nu în zadar, în cadrul Serviciului circula pe atunci, în privinţa Fronturilor, gluma: „Estul, Vestul şi Restul”[4].
Frontul de Est a fost condus iniţial de de maiorul Dumitru Rădulescu, despre care Nicolae D. Stănescu scria că, era „licenţiat în drept, nu se destinase iniţial carierei militare, dar împrejurările primului război mondial îl făcuseră să se activeze şi era ofiţer de stat major; era un element cult, inteligent, agreabil, ironic şi lipsit de spirit cazon.
În locul maiorului Rădulescu plecat să-şi facă stagiul de ofiţer într-o unitate militară, conform normelor militare de atunci vine maiorul Constantin Ionescu-Micandru, ofiţer de stat major, care, în caliate de şef al Frontului de Est este trimis împreună cu Niky Ştefanescu la Berlin pentru a stabili contacte şi a face schimb de informaţii[5].
După numirea lui Eugen Cristescu, în funcţia de director general al S.S.I., colaborarea cu Abwherul a continuat, fiind aprobată de generalul Ion Antonescu. Contactele se făceau direct, între Eugen Cristescu şi colonelul Rodl, şeful Secţiei din România a Serviciului de Informaţii al Armatei Germane, iar pentru problemele operative şi tehnice contactul era permanent între colonelul Constantin Ionescu Micandru, şeful Secţiei a III-a G din S.S.I. şi colonelul german, Alexandru von Stransky[6].
 
De remarcat că Ionescu-Micandru a rămas efectiv în zona frontului până în noiebrie 1941, perioadă în care în colaborare cu Abwerul[7]  a organizat şi condus centrele speciale de informaţii[8]. Din lipsă de personal, rezidentura Frontului de Est, în baza unor planuri minuţios întocmite, era susţinută cu opt cadre de la Centrala S.S.I., care se schimbau lunar. Ofiţerii detaşaţi aveau misiunea de a coordona munca informativă, de a sintetiza materialele cu informaţii ce veneau de pe front sau din spatele frontului, de la agenţii infiltraţi. Se întocmeau astfel rapoarte ample, care erau trimise apoi la centru[9]. Deasemena, Frontul de Est a elaborat multiple studii referitoare, în special, la Uniunea Sovietică şi Armata Roşie[10]. Pot fi menţionate lucrările sintetice: Caucazul, asupra situaţiei la Don şi Volga, precum şi lucrări documentare asupra potenţialului industriei de război şi tăriei partidului comunist, au prezentat, în acest sens, realitatea.Dat fiind caracterul acestor note şi lucrări, redactarea şi trimiterea lor a obligat luarea unor măsuri stricte de precauţie şi anume:Notele erau trimise în plicuri sigilate fie direct Şefului Serviciului Special de Informaţii, fie Şefului Secţiei a I-a Informaţii, sub formă de note sau scrisori, în care se arată, în amănunţime, situaţia generală[11].
 
Frontul de Est după reorganizarea S.S.I. din 1942
 
Până la sfârşitul anului 1941, SSI îşi extinsese mult sfera de activitate, crescuse numărul angajaţilor, iar vechile compartimente se dezvoltaseră şi ele, astfel că s-a simţit nevoia unei noi reorganizări. Eugen Cristescu spune că reorganizarea a fost „determinată de motive de ordin general şi altele de ordin special”, precum şi de necesitatea de a realiza un echilibru între sferele de activitate infromativă. Potrivit reglementărilor din ianuarie 1942, SSI era structurat pe 12 secţii coordonate de un aparat de conducere central. Conducerea Serviciului era constituită dintr-un şef cu funcţie de director general şi un adjunct. În funcţia de director general a fost reconfirmat Eugen Cristescu, iar funcţia de adjunct a rămas neocupată până în septembrie 1943 când a fost numit colonelul Ion Lissievici[12], iar după plecarea sa la stagiu pe front, începând cu 1 ianuarie 1944, a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu. Conducerii Serviciului îi era subordonat un Secretariat general şi Oficiul de studii şi documentare. Despre,Secţia I Informaţii Externe condusă de colonelul Ion Lissievici, Eugen Cristescu spune că Secţia I „avea un caracter specific militar” fiind compusă în majoritate de ofiţeri de stat-major, ajutaţi de personal birocratic şi câţiva referenţi civili. Maniera de lucru era asemănătoare cu cea de la Secţia a II-a din Marele Stat Major. secţie având ca sarcini principale procurarea, verificarea şi completarea informaţiilor externe, conform necesităţilor semnalate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Marele Stat Major şi celelalte departamente. Întocmea şi difuza zilnic două Buletine de informaţii (unul militar şi altul politic), iar săptămânal două sinteze informative (una militară şi alta politică). Periodic, sau în funcţie de solicitări, întocmea şi studii de analiză a situaţiei militare, politice, economice şi sociale referitoare la principalele teatre de operaţiuni militare sau a forţelor care erau angajate în conflagraţie. Tot acestei Secţii îi revenea misiunea de a elabora împreună cu Marele Stat Major „Planul general de conducere, orientare, control şi îndrumare a întregii activităţi a Serviciului“, care era mereu adaptat situaţiilor operative ce interveneau. Sub aspect organizatoric, s-a păstrat structurarea pe cele trei fronturi (de Vest, Sud şi Est), în schimb şi-a dezvoltat mai mult centrele, subcentrele, rezidenţele şi reţelele informative[13]. Încă înainte de intrarea armatei române în război (22 iunie 1941), Eugen Cristescu întocmise un plan de acţiune informativă în care potenţialul informativ al Frontului de Est trebuia să „urmărească exploatarea tuturor posibilităţilor pentru stabilirea dispozitivului şi a potenţialului de război sovietic” şi „infiltrarea de agenţi în linia întâi şi în spatele frontului” imediat după începerea operaţiilor militare.
 
Frontul de Est a fost condus de locotenent-colonelul Grigore Ernescu şi dispunea de cel mai puternic potenţial informativ, aspect firesc dacă luăm în consideraţie faptul că pe acest teatru de operaţii era angajată armata română în luptele de eliberare a teritoriilor răpite de U.R.S.S. la 27 iunie 1940. Frontul de Est era alcătuit din: centre informative în ţară, la Cernăuţi şi Chişinău şi în URSS la Odessa. După 1942 s-au mai organizat încă două centre în URSS la Sevastopol şi Rostov; subcentre informative în U.R.S.S. la Verhiva, Strovopolskaia, Krasnodar, Piatrikovsk, Ordjonikidze, Sodovoje, Abganierova, Ciskiakova şi Vecea-Telsveachi; reţele informative în Peninsula Crimeea la Ialta, Sevastopol, Eupokaria, Kierci şi Djankai, la care se adaugă cele de la Nicolov, Krivoirog şi Dniepropretorsk. În afară de acest potenţial informativ, Frontul de Est a fost sprijinit de „Eşalonul Mobil“[14]  , care şi-a extins acţiunile informative şi asupra armatei germane incepând cu sfârşitul lui decembrie 1942. In acest sens într-un raport privind aspectele activităţii fostei Agenturi a Frontului de Est. din 23 octombrie 1944 se arăta[15]: „ [...] , fără a avea nici o dispoziţie scrisă din partea serviciului care de altfel nici nu putea fi dată în acest mod Agentura Frontului de Est a considerat din proprie iniţiativă, de datorie să informeze direct conducerea Serviciului şi a Secţiei I-a asupra unor anumite stări de lucruri observate la trupele germane, atrăgând în mod special atenţie asupra moralului, în scădere progresivă a trupelor germane din Es£ precum şi asupra politicii şi atitudinii, cu totul funeste în consecinţe, pe câire Comandantul Superior German o adoptase faţă de populaţia civilă din U.R.S.S. Din documentele prezentate de Agentura Frontului de Est s-a ilustrat realitatea faptelor în multe compartimente, care au putut să contribuie la stabilirea unor concluzii generale.
Colonel, Victor Siminel
După ieşirea României din războiul împotriva U.R.S.S. (23 august 1944), Frontul de Est a fost dizolvat[16], iar agentura deconspirată, lista informatorilor nimerind în mâinile foştilor inamici - a sovieticilor iar cea mai mare parte a arhivei Frontului a fost dis trusă[17].
 
Bibliografie:
- Pavel Moraru, Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991) – dicţionar, Bucureşti, editura Militară, 2008,
- Cristian Troncotă, DIN ISTORIA SERVICIILOR DE INFORMAŢII- Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura „A.N.I.” 2002.
- Cristian Troncotă , Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion 2004
- Cristian Troncotă , România şi frontul secret , 1859-1945, editura Elion 2007
- Cezar Mâță - Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010 .
- Nicolae D. Stănescu, Întâmplări şi oameni din Serviciul Secret. Cuvânt înainte, note şi selecţia textului M. Ştefan şi Gh. Neacşu. Ed. enciclopedică, Bucureşti, 2002,
- Cristian Troncotă , Din istoria unei colaborări, S.S.I. - Abwehr, în „Magazin istoric”, s.n., iulie 1994, p. 13-17, august 1994, p. 73-77 şi septembrie 1994, p. 28-32
- Tiberiu Tanase , Ion Lissievici,în Intelligence nr. 19 martie 2011
---------------------------------------
[1] vezi, Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991) - dicţionar, editura Militară, Bucureşti, 2008,, p.104.
[2] Moruzov, Mihail (alias inginerul Mihail Ştefănescu)[1], n. 8 noiembrie 1887, comuna Zebil, judeţul Tulcea - m. 27 noiembrie 1940, Jilava). Organizator şi conducător al Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române în timpul perioadei interbelice. Unul dintre pseu­do­nime: in­gi­ne­rul Mihail Ştefănescu, vezi pe larg Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004, p. 84..
[3] Con­cepţia lui Mihail Moruzov în pri­vinţa muncii de in­for­maţii şi contrainformaţii – fără a fi fost vreo­dată siste­mati­zată şi ex­pusă ca atare - era în acord cu ceea ce era mo­dern în epocă. Într‑o se­rie de ra­poarte, care ni s‑au păstrat cu sem­nătura lui olo­grafă, Moruzov atrăgea atenţia asupra ne­ce­si­tă­ţii preve­ni­rii eveni­men­te­lor ce puteau pune în pe­ri­col si­gu­ranţa na­ţi­o­nală. Pentru aceasta, statul tre­buia să dis­pună de in­for­maţii bune despre in­tenţiile po­si­bi­li­lor ina­mici şi să elabo­reze din timp va­ri­ante de apă­rare., Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, Editura Elion, Bucureşti, 2004 p29,
[4] Nicolae D. Stănescu, Întâmplări şi oameni din Serviciul Secret. Cuvânt înainte, note şi selecţia textului M. Ştefan şi Gh. Neacşu. Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 88.
[5] Cristian Troncotă ,op.cit. 217.
[6] Secţia a III „G” - Relaţii Externe a fost condusă de locotenent-colonelul Constantin Ionescu-Micandru. Era o Secţie nou înfiinţată cu misiunea de a colabora prin schimbul de informaţii cu Serviciul de Informaţii al armatei germane (Abwehr). Sesizând că germanii „nu joacă corect”, Eugen Cristescu a recurs la o interesantă stratagemă. A grupat în această Secţie toate elementele cu vederi filogermane. El a urmărit să „cureţe celelalte Secţii ale SSI de elementele filogermane pe care le-a grupat la un loc pentru a le supraveghea mai uşor”. Documentele elaborate de Agentura I a Secţiei Contrainformaţii privind supravegherea elementelor germane şi filogermane sunt elocvente în acest sens. Cristian Troncotă , op.cit.p. 209.
[7] Vezi pe larg, Cristian Troncotă , Din istoria unei colaborări, S.S.I.-Abwehr, în „Magazin istoric“, s.n., iulie 1994, p. 13-17, august 1994, p. 73–77 şi septembrie 1994, p. 28–32;
[8] Pavel Moraru, Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991) - dicţionar, editura Militară, Bucureşti, 2008,p.134.
[9] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti. Memorii (1916-1944), mărturii, documente. Cu o prefaţă de dr. Dan Zamfirescu. Ed. „R.A.I. Bucureşti”, Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, f.a., p. 120.
[10] Despre activitatea Centrelor de Informaţii Nr. 1 „Cernăuţi”, Nr. 2 „Chişinău” şi Nr. 3 „Odessa” ale S.S.I. şi Serviciul Special de.Informaţii al României, vezi, Pavel Moraru, Serviciile secrete şi Basarabia (1918-1991) - dicţionar, editura Militară, Bucureşti, 2008, pp. 58-59, 59-62, 62-67.
[11] Apud, Cezar Mâţă - Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945) pag. 307-309, anexa 21.
[12] Militar de carieră, şef al secţiei I Informaţii di S.S.I., subdirector în perioada în care Eugen Cristescu a condus SSI-ul şi ulterior chiar director al S.S.I.-ului, Ion Lissievici este unul din ofiţerii oneşti şi loiali ai frontului secret sau Intelligence - lui românesc al României dintre cele două războaie,dar şi din perioada celui de al doilea Război Mondial, Tiberiu Tanase Ion Lissievici, în Intelligence nr. 19 martie 2011, p. 60.
[13] Cristian Troncotă , România şi frontul secret , 1859-1945, editura Elion 2007, p. 208.
[14] Condus de colonelul Ion Lissievici, şeful Secţiei I Informaţii din SSI, acest Eşalon, care subordona în organica lui şi Agentura Frontului de Est, trebuia să procure material informativ pentru nevoile operaţionale Înaltului Comandament al armatei române
[15] Ase vedea pe larg in Cezar Mâță - Serviciile secrete ale României în Războiul Mondial (1939-1945) pag. 307-309, anexa 21, document A.N.I.C., fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri - Serviciul Special de Informaţii, dosar 5/1944, filele 2-6).
[16] Într-o declaraţie dată la 16 februarie 1955 de colonelul Ion Lissievici - fostul şef al Secţiei I informaţii externe din S.S.I., acesta declara: „Cam în a doua jumătate a lunii octombrie 1944, locotenent-colonelul Ernescu Grigore, fostul şef al Frontului de Est, mi-a cerut să-i dau dispoziţii referitoare la măsurile ce trebuia să ia cu privire la arhiva acestui front; informându-mă totodată că po­trivit unui ordin al ministrului de Război - dat în urma evenimentelor de la 23 august 1944, întreaga arhivă păstrată la Comandamentul trupe şi servicii urmează să fie distrusă prin ardere. În urma discuţiilor avute cu Ernescu Grigore, Secţia I informaţii externe a întocmit un referat prin care se propunea ca întreaga arhivă să fie vărsată la Marele Stat Major - Serviciul istoric. Acest referat a fost prezentat de mine subsecretarului de stat pentru Armata de uscat - generalul Ilie Cre­ţulescu, care înlocuia la comanda Ministerului de Război pe generalul Sănătescu, pentru a hotărî. Generalul Creţulescu, pe acest referat, a pus următoarea rezoluţie: «Să se execute ordinul dat» operaţie care s-a executat către jumătatea lunii noiembrie 1944”.Vezi, Pavel Moraru, op.cit,p.108.
[17] În cea mai mare măsură distrugerea acestui fond arhivistic deosebit de important împiedică şi diminuează astăzi cercetarea ştiinţifică, în special în domeniul istoriografiei militare, precum şi în cel consacrat studiului totalitarismului. (cf. Cristian Troncotă , op.cit. 323) Sigur, concluzia aceasta o putem formula azi, dar aAtunci însă distrugerea arhivei Frontului de Est se justifica prin pericolul (inclusiv umanitar) pe care l-ar fi reprezentat capturarea ei de către sovietici, ramâne ssă avem aces la celelealte surse sau să costruim puctele noastrede vedere apelând la arhivele externe (n..n.).


 
footer