Revista Art-emis
1992 - Cei patru de la Dubăsari PDF Imprimare Email
Col. (r) Conf. univ. dr. ing. Anatol Munteanu, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 08 Martie 2015 13:06

Dubasari, 1992Când Nistrul a-nceput să sângereze

Dubăsari este una dintre cele mai vechi aşezări moldoveneşti de pe malul Nistrului. La 2 martie, 1992, în urma unei diversiuni a separatiştilor din stânga râului, începe conflictul dintre o parte a Republicii Moldova şi altă parte a ei, cum s-a afirmat fals, multă vreme. În realitate, Războiul de pe Nistru n-a fost doar un incident intern, ci un conflict în toată regula între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, regizat şi pus în scenă de unele cercuri politice de la Moscova, la nici un an de la proclamarea Independenţei Moldovei, şi susţinut de acestea inclusiv din perspectivă militară şi logistică. Scopul lui precis a fost detaşarea unei bucăţi din teritoriul Republicii Moldova pentru a se permanentiza staţionarea armatelor ruse dincoace de teritoriul Ucrainei. Deşi 2 martie 1992 este considerată oficial data la care s-a declanşat războiul transnistrean, în realitate, tensiunile dintre Chişinău şi Tiraspol au început cu mult înainte. Se ştia de multă vreme de pregătirile diversiunii, dar autorităţile de la Chişinău nu au făcut nimic ca să o împiedice. Unul dintre acestea s-a petrecut la 13 decembrie 1992, când un atac armat al trupelor paramilitare transnistrene la podul de la Dubăsari s-a soldat cu moartea a patru poliţişti moldoveni şi a 20 de separatişti şi cazaci, plus câţiva răniţi. În oraş situaţia devenea explozivă. Separatiştii nistreni începuseră atacuri din ce în ce mai dese asupra comisariatelor moldovene de poliţie şi asupra populaţiei, pe care o terorizau şi agresau. Se înmulţiseră furturile, ameninţările, se crease o stare de panică şi revoltă. S-a încercat chiar producerea unei avarii la hidrocentrala din oraş, dar poliţiştii din Dubăsari au ripostat cu fermitate. În această zi, trupele paramilitare transnistrene, cu un efectiv mult mai mare decât al poliţiştilor moldoveni din zonă, iau cu asalt clădirea postului de poliţie. Misiunea pentru eliberarea poliţiştilor şi a podului de peste Nistru va reveni unei subunităţi din Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială „Fulger” din Chişinău care, sub comanda locotenent-colonelul Anton Gămurar, a fost trimisă la Dubăsari. Practic, aşa va debuta singurul război din lume în care o ţară, atacată de forţe armate redutabile, se apăra cu forţe exclusiv poliţieneşti. Deocamdată, în faţa tinerilor moldoveni se aflau 18 gardişti înarmaţi cu mitraliere. Alte câteva mitraliere fuseseră amplasate la posturile de control încadrate de separatişti. Trăgeau în tot ce mişca. Autobuzul, în care se aflau şi poliţiştii moldoveni, a fost oprit pentru verificări la unul din aceste posturi, cel cu numărul

Trebuia întreprins ceva pentru dezarmarea gardiştilor. Astfel, cum s-au deschis uşile autobuzului, poliţiştii moldoveni, în civil, au coborât în linişte, formând două rânduri în jurul maşinii. La un semn, s-au aruncat asupra separatiştilor, total surprinşi, care, mai înainte de a-şi reveni din anestezie, s-au trezit dezarmaţi şi pe post de călători cuminţi, în autobuz, care a luat-o direct către postul poliţiei rutiere din Dubăsari unde, nici n-au ajuns bine, că s-au pomenit luaţi în primire de mitralierele amplasate la etajul clădirii, în câteva secunde parbrizul şi toate geamurile de pe una din părţile laterale ale autobuzului fiind făcute ţăndări. Instantaneu, au apărut primele victime în rândul ocupanţilor autobuzului, în vreme ce separatiştii, întărâtaţi, trăgeau continuu, chiar şi în morţi. Fără să-şi piardă cumpătul, plutonierul Vldimir Botnari, şoferul de ocazie al autobuzului, a accelerat la maximum, ca şi când s-ar fi aflat la manşa unui tanc, proptind vehiculul, de acum făcut ciur, cu radiatorul în zidul de beton al clădiri, moment în care poliţiştii din subunitatea „Fulgerului” au ieşit la vedere, aruncându-se în cea mai mare viteză spre poziţiile bine camuflate, aparent, altfel uşor de intuit, datorită focului la gura ţevii ale separatiştilor. În prima urgenţă, trebuia anihilată mitraliera de la etaj. Cei mai curajoşi dintre poliţişti, Mihail Arnăut şi Aurel Matei, s-au oferit să atace folosindu-se de scara de serviciu, celorlalţi revenindu-le datoria să-i acopere până când aveau să ajungă pe acoperiş, după care treaba urma să fie una ca la manual. În mare, aşa a şi fost... Câteva rafale, o grenadă de mână bine ţintită, ceva strigăte în limba rusă, fum... şi mitraliera separatistă a amuţit pe vecie. Nici nu răsăriseră bine zorii următoarei zile şi gardiştii erau anihilaţi. Nu fără jertfe irecuperabile însă. Pentru că din ziua aceea, patru băieţi, şi încă dintre cei mai buni, nu vor mai răspunde decât la apelul eroilor. Ei sunt sergentul-major Ghenadie Iablocichin, plutonierii Mihail Arnăut şi Gheorghe Caşu şi, nu în ultimul rând, sergentul Valentin Mereniuc. Alţi şapte poliţişti au fost răniţi. Prima zi de luptă, primii eroi. Vor fi decoraţi post-mortem cu înaltul Ordin „Ştefan cel Mare” şi înmormântaţi cu onoruri militare. Iată, pe scurt, câteva detalii din pe cât de scurta, pe atât de nobila lor viaţă. Una jertfită pentru integritatea, libertatea şi independenţa Republicii Moldova.

Plutonierul Mihail Arnăut şi fatidica zi de 13

Fără îndoială, cei mai iscusiţi luptători în răz- boiul transnistrean au fost poliţiştii din trupele cu destinaţie specială. Erau oameni competenţi şi patrioţi, care au renunţat la cariera civilă. Pluto- nierul Mihail Arnăut, născut în satul Cărpineni, raionul Hânceşti, era absolvent al Colegiului de Comerţ din Chişinău. După stagiul militar la so- vietici, unde s-a manifestat ca un soldat tenace şi curajos, în 1991, s-a înrolat în Batalionul de patrulă şi santinelă al Ministerului de Interne. După o pregătire fizică şi de specialitate serioasă, este transferat în Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială „Fulger” unde, se ştia, misiunile erau dificile şi riscante, dar Mihail era bucuros că poate lupta pentru dreptate, pentru liniştea oamenilor şi pentru democraţie. S-a numărat prin- tre poliţiştii care au trecut Nistrul pentru a susţine secţia de poliţie din Dubăsari, primăriile, posturile de poliţie şi populaţia băştinaşă, adică satele moldoveneşti atacate de separatişti. A primit mai multe misiuni de luptă împotriva acestora şi a cazacilor ruşi veniţi aici, pe „pământul rusesc”, din perspectiva lor, ferm convinşi că luptă cu „fasciştii români”, exact ca acum zeci de ani, în al Doilea Război Mondial. O astfel de misiune, cea din 13 decembrie 1991, avea să-i fie fatală şi poliţistului Mihai Arnăut, la numai 23 de ani de viaţă. Se dezbătuseră atunci două variante, ambele riscante: fie trecerea Nistrului cu bărcile, fie cea cu autobuzul, pe podul de la Dubăsari, forţând vigilenţa separatiştilor. Cum ştim, a fost preferată cea de a doua. Comandantul acelui detaşament de sacrificiu din 13 decem- brie 1991, locotenent-colonelul Anton Gămurar, avea să îşi aducă aminte: „Erau patrioţi, gata să moară pentru ţară. Aşa au şi făcut! Ce-i drept, nu ne aşteptam la o confruntare armată cu focuri de mi- tralieră. Eram poliţişti şi trebuia să apăram ordinea publică. Totuşi, dincolo de pod ne aştepta gata de atac un detaşament bine înarmat, adus din Râbniţa. Am văzut apoi, în documentele lor, că erau şi lepădături adunate din diferite colţuri ale Rusiei. Am înţeles că acţiunile acestora erau coordonate. Am trecut cu bine primul baraj şi, când am ajuns în apropierea clădirii poliţiei rutiere, gardiştii au deschis foc asupra noastră de la al doilea etaj. Eram în autobuz. Am scăpat cu viaţă pentru că am acoperit partea stângă a autobuzului cu scuturile de titan, care ne-au apărat de gloanţe, dar patru am avut noroc şi am rezistat. Au murit tineri bravi şi patrioţi. Asta a fost pri- ma luptă la Nistru, cu primele victime, şi îl rog pe Dumnezeu să le odihnească sufletele în pace, că au apărat pământul acesta pe când nu aveam nici ţara aşezată, nici armata formată”, a concluzionat generalul de azi Gămurar. Decorat post-mortem cu Ordinul „Ştefan cel Mare”, plutonierul-erou Mihail Arnăut odihneşte în pace în ci- mitirul din localitatea natală.

Romanticii cad cei dintâi. Sergentul-major Ghenadie Iablocichin

Ghena, cum îi spuneau cei apropiaţi, s-a năs- cut la Chişinău, în 1965, la 19 noiembrie. Ca mulţi dintre tinerii generaţiei sale, şi-a satisfă- cut stagiul militar în armata sovietică, după care va urma cursurile specifice profesiei de poliţist. S-a angajat în Batalionul de patrulă şi santinelă al Ministerului de Interne, din Chişinău, unde va primi o serie de misiuni pentru păstrarea ordinii publice, precum urmărirea şi arestarea unor in-

fractori periculoşi, deblocarea drumurilor în raioanelor de est ale republicii etc. Misiunile din 1990–1991, pentru eliberarea drumului spre Dubăsari, au fost extrem de periculoase, întrucât fuseseră ba- ricadate cu tractoare, buldozere, excavatoare, blocuri de beton ar- mat ş.a., iar înapoia acestora ocupaseră poziţii separatişii înarmaţi, poliţiştii moldoveni fiind întâmpinaţi, într-o primă fază, cu pietre, uneori loviţi cu bastoane sau bare metalice. Cum nu se permitea uzul de armă, existând ordine drastice în acest sens, s-a apelat la tot felul de metode mai paşnice, improvizate pe moment, în funcţie de situaţie. Într-un final, după o luptă corp la corp, sub ploaia de obiec- te aruncate înspre ei, tinerii poliţişti moldoveni au reuşit să-i alunge pe separatişti, baricadele fiind îndepărtate şi strânse toate resturi- le. Localnicii, care nu mai sperau să scape de teroarea gardiştilor i-au întâmpinat cu lacrimi, mai ales că s-a repus în funcţiune reţea- ua electrică, din stânga Nistrului au fost aduse produse alimentare şi, între altele, s-au înmormântat victimele terorii cazacilor. Toate acestea însă nu aveau să dureze prea mult... Începutul războiului l-a găsit pe Ghenadie la Dubăsari, cu întreaga unitate, trimis acolo pentru aplanarea conflictelor, în speţă pentru a sprijini poliţia loca- lă, încercuită de separatişti. Mama sa, ziarista Elena Iablocichin, spune că misiunile Batalionului de patrulă şi santinelă erau pe cât de secrete, pe atât de periculoase, mai ales că de acum aveau de-a face nu cu infractori de drept comun, ci cu elemente din cele mai în- răite, cu recidivişti înarmaţi şi aruncaţi la bătaie, de partea liderului separatist Igor Smirnov, pentru intimidare. Ca toţi tinerii de seama lui, Ghenadie era optimist, nici nu se gândea că nu vor reuşi, el şi camarzii săi, să rezolve toate acele probleme apărute dintr-o dată, ca în urma unui blestem, în sânul societăţii în care trăia. De parcă ar fi presimţit ceva, nu o dată mama lui, cunoscuta ziaristă Elena Iablocichin, l-a sfătuit să renunţe la viaţa de poliţist, sugerându-i ca, în compensaţie, să se îndrepte spre o meserie mai puţin riscantă. Ca mânat de soartă, conştient că numai luptând viaţa lui şi a celorlalţi se va schimba în bine, Ghenadie nici nu voia să audă de aşa ceva. Aceasta însă până în acea zi îndoliată de 13 decembrie 1991... Elena Iablocichin a aflat trista veste a doua zi, pe 14 decembrie. Tocmai se pregătea să plece la serviciu când a sunat cineva la uşă. Privind pe vizor, a remarcat doi poliţişti cu priviri triste... Din nefe- ricire, sumbra presimţire din ziua precedentă se adeverea. Ulterior, îşi va reaminti că în ziua aceea, când fiul ei căzuse în luptă, nu putuse dormi şi o duruse capul. Şi mai trist este faptul că, în afară de o mamă îndurerată, Ghenadie mai lăsa în urmă o soţie care, la doar nouă zile după acel fatidic 13 decembrie, îi va dărui o fiică frumoa- să şi dolofană. Cum ar veni, viaţa merge înainte. Şi pentru unica lui soră, care deşi a terminat o facultate nu a reuşit să-şi găsească încă de lucru viaţa merge înainte. Dar mai ales greutăţile curg aido- ma unui fluviu etern, de parcă pentru unii dintre noi numai din aşa ceva este viaţa făcută. Până la urmă, cu chiu, cu vai, soţia şi copilul lui Ghenadie au primit un apartament, dar numai după ce, timp de cinci ani bătuţi pe muche, s-au umilit la o mulţime de uşi. Pentru a face faţă nevoilor zilnice, mai „norocoasă” decât fiica, nora zia- ristei Elena Iablocichin şi-a luat două locuri de muncă. Invariabil, din când în când, cineva în familie, uneori involuntar, de multe ori însă şi ca urmare a întrebărilor puse de unde nici nu te aştepţi, vine vorba despre erou. La un moment dat, în legătură cu „ziua aceea”, Constantin Noviţchi, tatăl vitreg a lui Ghenadie, declara: „E greu de spus cum anume s-au desfăşurat acţiunile în ziua aceea, deoarece băieţii făceau parte dintr-un batalion cu destinaţie specială ale căror misiuni erau secrete. Una dintre ele a fost răpirea lui Smirnov. Existau şi acţiuni ratate. Pentru că existau şi trădători. Informaţi de către aceştia, bandiţii fugeau la timp, lăsându-şi ţigările aprinse şi sticle- le de băutură împrăştiate. Astăzi, unii dintre cei care au abandonat Brigada cu Destinaţie Specială şi-au deschis câte un mic business. Alţii însă nu-şi găsesc locul şi suferă de disconfort psihologic. Au fost, cândva, romantici, pentru că au crezut că vor putea schimba lumea. Îi spuneam deseori lui Ghena că lupta cu bandiţii este foarte periculoasă. Reacţiona atât de înflăcărat şi sincer: «Mamă, tată, voi vreţi să trăiţi normal! Pentru aceasta, cineva trebuie să lupte în con- diţii aspre». Doar că, până la urmă, nemernicii profită de idealurile romanticilor.” Pentru eroismul său, cum precizam, sergentul-major Ghenadie Iablocichin a primit, post-mortem, Ordinul „Ştefan cel Mare”.

Gheorghe Caşu, studentul care a ajuns un nume pentru toată Moldova

Născut la 7 iunie 1970, în Chişinău, Gheorghe Caşu era student la Universitatea Tehnică din localitatea natală când a început conflictul de la Comrat, Găgăuzia. Mânat de cele mai pure sen- timente patriotice, fără nici-o ezitare s-a înrolat ca voluntar, hotărât să lupte cu arma în mână pentru apărarea idealului naţional. La scurt timp, au început atacurile cazacilor şi separatiştilor din stânga Nistrului împotriva populaţiei paşnice. Era vremea când politicienii agrarieni şi ruşii, fostele cadre de partid din CC, ascunşi în diferite structuri ale guvernului, parlamentului şi societăţilor comerciale furau colhozurile şi sov- hozurile, vindeau întreprinderile de stat, se opuneau procesului de democratizare, aţâţau moldovenii împotriva românilor, tărăgănau introducerea limbii române ca limbă de stat. Pe partea stângă a Nis- trului, în oraşele mari precum Dubăsari, Tiraspol, Camenca, Râbniţa şi Slobozia apăruseră structuri paramilitare, formaţiuni de cazaci înarmate cu arme de foc. Îşi băteau joc de populaţia băştinaşă şi în primul rând de intelectualitatea moldoveană, atacau poliţia şi noua administraţie de stat. Gheorghe a realizat pericolul care ameninţa Moldova şi s-a întors acasă, hotărât să se facă poliţist, spunându-le părinţilor că „învăţătura mai poate aştepta, patria, însă, nu”. Aşa se face că, la 13 decembrie 1991, în misiunea de eliberare a ostaticilor de la Dubăsari, el se afla în autobuzul trimis fără echipament special de protecţie, astfel că nu e de mirare ce s-a întâmplat acolo... Întâmpinaţi cu foc de mitralieră, a urmat lupta descrisă anterior în care, alături de ceilalţi trei poliţişti, a căzut şi Gheorghe. După aflarea veştii, îndurerat, tatăl lui a cerut lămuriri de la Anton Gămurar, co- mandantul unităţii speciale în acea zi. Fost militar, tatăl lui Caşu nu- şi va explica niciodată cum s-a făcut că, în respectiva misiune, care se anunţa destul de periculoasă, poliţiştii moldoveni au fost trimişi fără arme puternice, ba mai mult, acţiunea lor a fost deconspirată, separatiştii aflând în timp oportun de venirea lor. Tatăl lui Gheorghe este convins că un trădător dintre poliţişti a dat toate amănuntele, astfel că fiul său şi colegii lui au nimerit într-o capcană. Mai mult decât atât, a tras concluzia că liderii de la centru, cei care au condus operaţiunile militare adică, erau nişte amatori care se jucau de-a războiul. Întrebarea lui este însă cine sunt trădătorii? Trădătorii se aflau la Chişinău, prin ministere. Unul dintre aceştia era adjunctul ministrului de interne, care se înconjurase de câţiva ruşi care lucrau în Statul Major. Aceştia ştiau de planul de apărare şi le transmiteau separatiştilor, cu lux de amănunte, toate mişcările din tabăra mol- dovenilor. Aceşti trădători au făcut mai mult rău decât separatiştii. După conflict, Guvernul a hotărât să acorde un ajutor bănesc pentru cei căzuţi în lupte. Suma pe care familia lui Gheorghe a primit-o este de 39 de lei moldoveneşti adică, 3 dolari americani. La ea se adaugă o pensie de la Ministerul Afacerilor Interne de câteva sute de lei (15 dolari S.U.A.) la care se adaugă un supliment echivalent cu 1,5 dolari SUA. „Iată pentru ce a luptat şi a căzut băiatul meu.” Familia încă mai este vizitată, uneori, de camarazii lui Gheorghe şi de fata cu care el urma să se căsătorească. A fost decorat post-mortem cu Ordinul „Ştefan cel Mare”. O stradă din Chişinău îi poartă numele, iar şcoala în care a învăţat, periodic, organizează manifestări în memoria lui. Cum precizam, părinţii săi cred că tine- rii aceia, totuşi, au căzut degeaba. Moldova nu este încă întreagă şi nici unită cu Patria Mamă.

Ultima misiune a sergentului Valentin Mereniuc

Originar din satul Biliceni, Raionul Sângerei, unde, la data de 9 februarie 1967 a văzut lumina zilei. A absolvit Institutul Pedagogic „Ion Crean- gă” din Chişinău cu dorinţa de a urma tradiţia fa- miliei, aceea de a deveni dascăl. Auzind despre abuzurile separatiştilor din Transnistria, s-a ho- tărât să se înroleze fie în armată, fie în Ministerul de Interne. A ajuns astfel în Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială, unde va urma o severă pregătire fizică şi pro- fesională. În decembrie 1991, în misiunea de la Dubăsari, a sfârşit sub focurile de mitralieră ale separtiştilor. Mama sa, învăţătoarea Larisa Merenciuc, era acasă în ziua de 13 decembrie, îşi pregătea lecţiile pentru a doua zi. A deschis televizorul să afle ce se mai înt- împlă în partea de est a republicii. Comunicatele anunţau că acolo au fost victime. Ceva mai târziu, a auzit numele băiatului ei. A cu- prins-o panica, a ieşit din casă şi a început să plângă de durere. Nu mai ştia ce să facă, încotro s-o apuce. Voia să ajungă la Chişinău, dar au lăsat-o puterile. Vecinii şi colegii de la şcoală au avut grijă de ea. Valentin era un băiat interesat de cărţi şi de filme poliţiste. Cu trei săptămâni înainte de misiunile din toamnă, tocmai că venise acasă, deşi atunci era cel mai mult de muncă în gospodărie. A săpat grădina şi a tăiat lemne pentru foc împreună cu fratele lui Virgil. A stat două zile, dar nu-şi afla locul. Era trist. A discutat cu mama lui despre pomana ce urma să fie făcută pentru tatăl lui, trecut la cele veşnice în urmă cu doar şase luni. Ştiind că se va duce la război, i-a spus mamei sale că nu va putea să vină la parastas. Desigur, aceasta nu ştia foarte multe despre Brigada Specială de Poliţie, abia mai târ- ziu va afla că misiunile acestei unităţi erau dintre cele mai riscante, subunităţile şi echipele ei fiind aruncate acolo unde situaţiile erau deosebit de periculoase. Chiar fiul ei participase între timp la revol- tele găgăuzilor din Comrat, care cereau autonomia, atunci scăpase nevătămat, dând o mână de ajutor camarazilor răniţi. Pe 13 decem- brie însă norocul nu i-a mai surâs. Un camarad al lui Valentin, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, avea să relateze: „Ameninţarea că separatiştii vor lua cu forţa secţiile de poliţie din Tighina şi Dubă- sari au venit chiar în seara de 13 decembrie. În acea noapte, pentru Tighina, au fost ridicaţi cu alarmă 70 de poliţişti din BPDS, din Batalionul 2, condus de căpitanul Iulian Cazacu. Când separatiştii s-au convins că aici nu vor putea face nimic, şi-au îndreptat lovitura către Dubăsari, folosind cazacii. Au reuşit întrucât conducerea din acea vreme a şovăit şi nu a dat riposta cuvenită separatiştilor. Este prea mare jertfa noastră pentru un post de control auto ocupat de câţiva separatişti”. Din păcate, ade- vărul acesta este. Din acea zi, ser- gentul Valentin Mereniuc a devenit amintire. Şcoala din sat îi poartă nu- mele. La Universitatea „Ion Crean- gă” se organizează, anual, competiţii sportive în memoria sa. Mama erou- lui, şi el decorat post-mortem cu or- dinul „Ştefan cel Mare” este pensio- nară acum, pensie de cadru didactic, mică, neînsemnată, niciodată înde- ajuns. Locuieşte împreună cu celă- lalt fiu, Virgiliu, şi cu cei doi nepoţi. Nora nu lucrează, pentru că trebuie să-i îngrijească pe micuţi, iar Virgi- liu are o leafă mizeră. Poate că dacă trăia Valentin, se descurcau mult mai bine. Nu primeşte nici un ajutor de la Guven. Doar de la Universitatea „Ion Creangă” şi de la BPUS ce i se mai trimit, în fiecare an, câţiva lei moldoveneşti. Puţini, că nici ei nu au de unde mai mult. În rest, linişte şi pace. Atâta doar că atunci când învăţătoarea Larisa Merenciuc vorbeşte despre fiul ei, ochii i se umplu de lacrimi şi îi tremură glasul. Altminteri, este o mamă ca toate celelalte.[1]

Grafica - Ion Măldărescu
-----------------------------------------------------------------
 
Anatol Munteanu, „Eroii de la Nistru”, Bucureşti, Editura Favorit, 2014, 256 p.

 

 

footer