Revista Art-emis
230 de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan PDF Imprimare Email
Ioan Galdea   
Duminică, 22 Februarie 2015 22:05

Grup statuar Horia Cloşca şi CrişanRăscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, o ridicare masivă ţărănească şi românească, a dezvelit multe realităţi ascunse cu multă grijă şi îndemânare de nobilimea maghiară, interesată să menţină în Principatul Transilvaniei vechile raporturi socio-economice de esenţă feudală, privilegiile medievale, devenite anacronice la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Conflictul la care s-a ajuns între conservatorismul nobilimii transilvănene şi reformismul statului austriac, conflict sesizat de elementele ţărăneşti mai instruite, a potenţat agitaţiile în rândul supuşilor domeniali, în cea mai mare parte a lor români. Ţăranii iobagi au văzut în puterea centrală reprezentată de hasburgi, de Curtea din Viena, unde câteva delegaţii ale ţăranilor, în frunte cu Horea, au avut acces în mai multe rânduri, un posibil arbitru în conflictul iobăgime-nobilime, autoritatea care putea rezolva scoaterea lor din starea de iobag, ştergerea dependenţei lor personale. Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan a avut un puternic răsunet în străinătate, aşa cum puţine evenimente româneşti de până atunci mai înregistraseră. Dimensiunea ridicării ţărăneşti într-o zonă de intensă locuire românească, radicalismul mişcării, relevat de acţiunile răsculaţilor în primul rând, de atacurile violente asupra curţilor nobiliare din aria ei de desfăşurare, de programul expus, gravitatea stărilor de lucru dezvelite de răscoală, a problematicii pe care a ridicat-o era de natură să stârnească interes, compasiune sau îngrijorare în cele mai variate medii din Imperiul Hasburgic şi din diferite state europene.

Răscoala din 1784 a constituit totodată prima afirmare pe cale revoluţionară, violentă, a românilor transilvăneni, a conştiinţei de sine a acestora, marcând începutul luptei politico-naţionale româneşti prin prezenţa mulţimilor. Această răbufnire a determinat şi intensificarea acţiunilor pentru reforma din sânul propriei comunităţi, mişcarea elitei româneşti din jurul Supplex-ului desfăşurându-se sub semnul ridicării ţărăneşti. Răscoala a fost consecinţa raporturilor încordate dintre iobăgime şi stăpânii domeniali, a regimului de sorginte feudală apărat cu îndârjire de nobilimea maghiară, a practicilor şi abuzurilor nobilimii maghiare săvârşite în cel mai înalt grad pe tot cuprinsul propriilor domenii de pământ. Prin intervenţia armatei imperiale, în ciocnirile care au avut loc în noiembrie şi decembrie 1784, ultimele grupări ţărăneşti au fost învinse. Horea şi Cloşca se retrag în pădurile Scoruşetului din Munţii Gilăului, de la nord de Albac, cu gândul de a reaprinde răscoala în primăvara următoare. În urma unei vaste operaţiuni de urmărire, înconjurare şi prindere, Horea şi Cloşca sunt capturaţi la 27 decembrie 1784 şi transportaţi la Alba Iulia, unde sunt încarceraţi în temniţele fortăreţei imperiale. La sfârşitul lunii ianuarie 1785 era prins şi Crişan, interogatoriul celor trei căpitani principali ai răscoalei derulându-se în cetatea imperială de către o comisie de anchetă numită de împărat a cărei preşedinţie o asigura contele Anton von Jankovich.

Anchetarea şi judecarea căpitanilor principali odată prinşi, a numeroşilor ţărani închişi în temniţele comitatelor şi ale cetăţilor imperiale a constituit o acţiune prioritară a Curţii din Viena la începutul anului 1785, în care scop împăratul Iosif al II-lea a dat instrucţiuni exprese. Trebuiau stabilite cauzele izbucnirii răscoalei, mobilurile ei şi factorii care au propulsat-o, eventualul amestec străin, în funcţie de care să se propună măsurile pentru evitarea declanşării altor asemenea evenimente în viitor. Încă înainte de judecarea conducătorilor principali, împăratul stabilea ca aceştia să fie executaţi spectaculos în faţa unei mulţimi dinainte comandate, pentru a constitui un „răsunător exemplu”, care să-i înfricoşeze pe ţărani.

La anchetă, Horea şi Cloşca au răspuns evaziv, negând cele mai evidente lucruri şi fapte din răscoală. Crişan, prins mai târziu şi ţinut izolat de ceilalţi doi căpitani, face mărturii asupra cauzelor răscoalei şi faptelor întâmplate. După plimbarea lui Horea şi Cloşca, vreme de două săptămâni prin satele de pe Mureş, în lanţuri, spre a fi arătaţi mulţimilor, comisarul imperial proclamă sentinţa capitală asupra conducătorilor răsculaţilor, potrivit căreia amândoi vor fi frânţi cu roata de jos în sus, pe urmă corpurile lor vor fi îmbucătăţite şi trimise în comitate, măruntaiele urmând să fie îngropate pe locul execuţiei. Sentinţa a fost citită în dimineaţa zilei de 26 februarie, între orele 10 şi 11 în faţa Gărzii celei mari, fiind de faţă o mare mulţime, în limbile germană şi română. În nemţeşte a citit-o auditoriul ostaşilor grăniceri iar în româneşte a citit-o Erckard, translatorul contelui Jankovich. Sentinţa a fost îndeplinită în cazul lui Horea şi Cloşca la 28 februarie 1785, întrucât Crişan se spânzurase în închisoare în ziua de 14 februarie. Executarea sentinţei de condamnare la moarte era pregătită de mai înainte cu mare grijă, de autorităţile care doreau şi trebuiau să facă acest spectacol înfiorător cât mai spectaculos cu putinţă. Execuţiile erau privite de opinia publică în timpul acela ca un spectacol gratuit, iar călăul care prelungea cât mai mult agonia şi chinurile morţii era cu atât mai mult apreciat.

La 23 februarie 1785, contele Jankovich scrie comitatelor Hunedoarei, Zarand, Albei Inferioare şi Sibiu să trimită sub pedeapsă în caz de refuz câte trei ţărani mai bătrâni şi trei ţărani mai tineri, din fiecare comună, la Alba Iulia până în noaptea de 27 februarie 1785. Timpul fiind prea scurt, în multe comune ordinul n-a putut fi executat. Astfel că, în dimineaţa zilei de 28 februarie 1785 erau 2515 ţărani din 419 comune. Locul execuţiei era fixat pe un platou pe dealul ce se numeşte „La Furci”, deasupra viilor, către Partoş, aproape de drumul ţării în partea de răsărit a fortăreţei. Estrada pe care călăul urma să execute barbara şi înfiorătoarea sentinţă era înconjurată de o companie de toboşari, care în tot timpul execuţiei băteau tobele. După cum prevedea sentinţa, în dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, la ora 9 şi 30 de minute Horea şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot ortodox. Ei au fost însoţiţi de un escadron de cavalerie.

Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi cu sfintele taine de preotul Nicolae Raţ din Maerii Alba Iuliei, care le-a scris şi ultima voinţă. Preotul Raţ i-a însoţit până la locul supliciului ţinând pe Horea după cap, până când a fost obligat să privească frângerea pe roată a lui Cloşca. Cloşca, iubitul şi credinciosul căpitan al lui Horea, a fost cel dintâi frânt cu roata de către călăul Grancia Rokoczi. Frângerea cu roata se făcea în modul următor: condamnatul era lungit şi legat de mâini şi de picioare de un pat special făcut pentru astfel de execuţii, iar călăul prinzând cu amândouă mâinile roata, îi aplica lovituri puternice cu partea roţii care avea pe ea un fel de cuţit. Astfel oasele condamnatului erau zdrobite, până când primea lovitura de graţie peste piept. Pe urmă i se tăia capul şi era înfipt într-un par pe eşafod. Cloşca a primit cel puţin 20 de lovituri până şi-a dat sufletul, toate acestea au durat aproximativ o oră. În timp ce Cloşca era frânt cu roata, Horea, legat, a fost ţinut în picioare de doi ucenici ca să vadă de ce moarte şi prin ce chinuri groaznice a trebuit să moară prietenul său. După ce s-a terminat execuţia lui Cloşca şi i-au dat leşul la o parte, l-au urcat pe Horea pe patul său şi l-au legat. Când călăul începu să-l lovească pe Horea, preotul Nicolae Raţ a leşinat şi a fost dus de acolo. În vaiete au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri, din porunca lui Erckard au început să-i lovească pieptul şi astfel, după opt-nouă lovituri a murit, mult mai repede decât Cloşca. Înainte de a muri a zis: „Eu mor pentru naţiune”. Procedura aceasta a nemulţumit pe un funcţionar ungur al comitatului Alba care asista la execuţie şi acesta a protestat în faţa comisarului de execuţie că Horea a fost prea repede executat. Funcţionarul a fost arestat iar Comisia aulică l-a destituit din funcţie. Nici, Horea, Cloşca şi Crişan şi nici ceilalţi ţărani arestaţi şi executaţi n-au beneficiat de niciun apărător, ei fiind sprijiniţi doar de preoţii şi intelectualii de la sate, dar şi aceştia erau puţini.

În timpul răscoalei apare rolul oculistului român Dr. Molnar, trimis de comisarul Brukenthal printre răsculaţi mai mult ca informator. Rolul de împăciuitor pe care şi l-a luat a eşuat, fiindcă autorităţile nu înţelegeau să facă nicio concesie. După potolirea răscoalei se auziră voci care justificară acţiunea Românilor. Acestea nu erau româneşti, fiindcă Românilor le era interzis, sub pedeapsă, să pronunţe numele de Horea. Astfel locotenent-colonelul Karp, într-un memoriu din martie 1785 critica dur autorităţile feudale ungureşti, care poartă adevărata vină a ridicării la luptă a Românilor. Presa vremii a publicat multe articole despre răscoală, execuţia conducătorilor, desigur în multe variante, unele devenind legende, marea majoritate a scris şi a scos în evidenţă atitudinea curajoasă şi eroică a lui Horea în faţa morţii, care şi-a jertfit viaţa pentru înfăptuirea idealului românesc.

Adevăratul apărător al lui Horea şi a Românilor a fost J. Pierre Brissot, fruntaşul girondist din revoluţia franceză. Acesta a studiat programul şi ultimatul ţăranilor concluzionând că toate acestea erau lucruri raţionale, ţăranii nu doreau decât o politică sănătoasă, toţi membrii unui stat trebuind să suporte povara acestuia proporţional cu posibilităţile lor. În ce priveşte împărţirea pământurilor nobiliare între ţărani, erau apreciate de Brissot ca fiind cele care argumentau şi mai mult apelul Românilor la revoltă. Publicistul german W.L.Wekhrlin aprecia într-un comentariu de presă că răscoala Românilor dădea suveranilor statelor europene o importantă lecţie. Brissot a prezentat răscoala ca model pentru orice revoltă din acel timp şi a justificat-o prin teoria dreptului natural al Românilor la revoltă, prin care poporul vroia să se elibereze din robie. Liderii Românilor n-au cerut guvernului decât lucruri raţionale, de a reintra în drepturile lor de proprietate şi de libertate. De aici rezultă dreptul Românilor de a se revolta, dar acesta nu le-a fost recunoscut de autorităţile aflate la conducere iar pedeapsa dată conducătorilor răscoalei a fost barbară şi înfricoşătoare, tocmai pentru a preveni în viitor vreo revoltă. Guvernul transilvan jubila şi îi premia pe trădătorii care i-au găsit şi prins pe Horea, Cloşca şi Crişan. În acest scop comisarul Mihail von Brukenthal pleacă la Zlatna unde în ziua de 5 februarie 1785, a avut loc solemnitatea organizată de autorităţi, la care a asistat o mare mulţime de oameni aduşi din Zona Apusenilor. Premiile totale au fost de 600 de galbeni şi medalia de aur, pe care a primit-o protopopul Iosif Adamovici din partea comisarului Brukenthal, totul fiind asemănător cu răsplata primită de Iuda pentru trădarea, prinderea lui Isus Cristos. Printre trădători s-au aflat şi unele rude ale celor trei conducători ai răscoalei.

Sângele vărsat de Horea, Cloşca şi Crişan, „treimea durerilor noastre”, nu a fost în zadar, ei devenind un simbol al luptei pentru eliberarea socială şi naţională a Românilor. Cei trei conducători au devenit adevărate modele pentru multe generaţii, chiar şi Avram Iancu a apelat mai târziu la lancea lui Horea, pentru a se face dreptate Românilor. Multe legende au apărut mai târziu, unele au devenit folclor, altele literatură sau istorie, care îi glorifică pe eroii care s-au jertfit pentru dreptate şi libertate.

Acum când se împlinesc 230 de ani de la martiriul lui Horea, Cloşca şi Crişan, care au locul şi rolul lor în Istoria Românilor, se cuvine ca la propunerea Societăţii Cultural Patriotice „Avram Iancu”, Parlamentul României să îi declare „Eroi şi Martiri ai Românilor”. De asemenea suntem datori să ridicăm un monument închinat lui Horea, Cloşca şi Crişan chiar pe locul real al execuţiei lor în 1785, loc care se cunoaşte bine unde este, iar autorităţile locale trebuie să se implice serios în această privinţă.

footer