Revista Art-emis
Identitatea naturală şi suveranitatea simbolistică PDF Imprimare Email
General (r) Dr. Mircea Chelaru   
Marţi, 27 Ianuarie 2015 20:32

General (r) Dr. Mircea Chelaru, art-emisMutilarea identităţilor

„Un naţionalism nu devine universal renunţând la formele lui specifice şi încercînd o „înţelegere” cu alte forme - ci devine universal cînd izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creînd un sens nou al existenţei”. (Mircea Eliade, Vremea, ediţia de Paşti, 1937).

Nu-mi fac probleme asupra a ceea ce vor zice patronii noii ordini despre ceea ce urmează a vă spune în acest minunat Altar de Cultură. Şi mai ales în această „Urbe Condita” a Timpului Nostru Ancestral. Nu pentru că nu aş ţine serios cont de aserţiunile lor, fie şi dintr-o prudenţă ştiinţifică, ci pur şi simplu pentru că nu vreau să mă complic cu explicaţii inutile. Inutile deoarece tot ceea ce noi, identitarii - cum îmi place mie să ne alintăm - aducem ca argumente sănătoase în favoarea ideilor care prevestesc falimentul megasistemelor sociale, sunt incinerate de cuptoarele fahrenheit ale ideologiştilor globalişti. Cu atât mai puţin, nu încerc să mă substitui nici marilor incantori ai versetelor ultraşe populiste, din care nu rămâne decât zgomotul obositor şi cel mai adesea dezgustul pentru profanarea ideii de Identitate a Naţiunilor, în chiar esenţa sa. Îmi repet cu obstinaţie ceea ce am spus acum nai bine de 20 de ani la Târgul Mureş, după evenimentele sălbatice din martie: „naţiunea nu se iubeşte răcnid cu furie despre Ea, ci lucrând cu sârguinţă şi smerit, pentru Ea.” Sub această paradigmă, când m-am decis să abordez acest inconvenabil subiect, am luat în calcul nevoia de reconsiderare a unor fantoşe comerciale exhibiţionate pe la mai toate posturile de televiziune şi tranşate de nişte măcelari ai vorbelor academice gargarisite. Mă refer, desigur la problema devenită problematică, a naţionalului, a identităţii unei naţiuni şi criminala încercare de convertire a acestora la numitorul comun al globalismului.

Am pronunţat fără echivoc, şi rămân constant în afirmaţe, că subţirimea spirituală se explică, cel mai adesea, prin lipsa intelectului creator. Iar lipsa intelectului creator explică, constant şi indubitabil, apariţia şi exersarea unui comportament eminamente primitiv pe care l-am definit ca fiind „mimetic”. Dezvoltarea ipotezelor în jurul mimetismului a reuşit să identifice şi modelul de guvernare xeroxat al reţelei subliminate de avantajele diluţiei identitare. Verdictul de astăzi vine de la sine: corciturile politice au compromis virtuţile conceptului globalizării, atâtea câte ar fi fost ele, pentru că au atentat la identităţile naturale ale umanităţii. Au generat diferenţieri artificiale, din premise falsificate cu murdară ştiinţă, pentru a produce opozabilităţi, pentru a-şi genera argumente de lucru permisive utilizării forţei şi amestecului brutal în treburile interne ale suveranilor. Eu însumi admit conceptul de globalizare şi existenţa efectelor sale benefice, pe suficiente şi importante planuri. Dar am simţita convingere că trebuie să avem măsură. Şi criterii multiple, „omnia cogitur”.

Pentru mimeţii zilei, globalizare înseamnă numai americanizare, europenizare, Bill Gates sau Mc.Donald, iar mai nou, chinezăreală; numai imagine superfluă, numai superficialul propagandei predilecte de contracultură. Am adoptat numai consumismul post-capitalist vestic, luând cu voluptate multe din racilele sale, dar foarte anapoda şi doar câte foarte puţin din calităţile profunde şi eminente ale societăţii apusene tradiţionale. Am luat numai formele superficiale în detrimentul substanţei, numai jargonul vulgar peste expresia românească, numai cântecele răcnite peste cele româneşti, numai fasoanele „de superioritate” ale unor făcături nobiliare sau regale ce-şi poartă bagajele anatomice pe la noi, adăugate la moftangismele româneşti; dar nu preluat, fie şi „pe de rost” tocmai pragmatismul, eficienţa, munca şi inteligenţa organizatoare a unei civilizaţii material-macanice obligatoriu de luat în seamă. Reversul a venit de la sine, societatea nostră contrafăcută, uitînd tocmai occidentul cultural.

Filosofia carteziană, dialectica lui Hegel, metafizica lui Heideger sau nihilismul lui Nietzsche, dar şi modele de societate ale lui Thomas Morus utopicul, Thomas Hobbes umanistul, St. Simon socialistul creştin, J.J. Rousseau contractorul social, axiologia meritului promulgată de Vilfredo Pareto, operele muzicale ale lui Wagner, Debussy, de Falia, Berlioz sau Beethoven, şi lista continuă a fi deschisă domnii mei şi alese doamne, au rămas doar sursă bibliografică sau anemică încercare de falangster, în cel mai fericit caz, şi atât!. Spre firava lor consolare unii oficiali de azi, sau de mai de-ună-zi, se raportează la aspecte similare de prin aproprierile noastre: bulgari, unguri, ori ceva greci! Cică aşa trebuie să se întâmple atâta timp cât am aderat la structuri integrate, la spaţii comune, la obligaţii asumate. Asemenea bezmeticii auzim la tot pasul. Se pedalează pe condiţionări care nu au fost impuse de nimeni, tocmai pentru a-şi acoperi mizeria morală, sterilitatea unor gândiri, dacă ele există cumva, incapabile de renovare şi construcţie proprie. De altminteri, continentalizarea sau globalizarea instituţiilor nu a cerut niciodată desfiinţarea specificităţii regionale sau locale. Dimpotrivă.

Nu trebuie să renunţăm la valorile noastre de diferenţiere specifică. Nimeni nu ne-a cerut să-l îngropăm pe Nae Ionescu sau să-l conservăm în debaraua cadavrelor pe Eminescu. Nu ni s-a interzis să-l recitim pe Cantemir, (intervenţie liberă pe 300 ani de la primirea în Academia de la Berlin) Eliade, Barbu, Culianu sau Petriceicu Haşdeu. Nu ni l-a scos nimeni pe Sadovenu sau Goga din manualele de limbă şi literatură română, şi nici nu a existat directivă europeană de anatemă contra ilustrului Ioan Vodă Cuza pentru imaginara vinovăţie de a fi secularizat averile nemeritate a acelor bisericilor nepământe, ci dimpotrivă, atârnate altor ierarhii şi interese. Ei, domesticii de aici, indobitociţii în cele slugarnice, au făcut toate aceste nevolnicii! Râd de noi şi cei din Zimbawe. Căci proasta guvernare, generată nu atât de incompetenţă ci de reaua credinţă, substituie regulile corecte şi le perverteşte învocând numele poporului. Dar poporul, despre care se face atâta vorbire, neputând să aibe o conştiinţă a timpului-eveniment, nu poate reacţiona, fiind asemenea unui bolnav perpetuu, anesteziat pe o masă a chirurgiilor politice, de la care nu se aşteaptă decât malpraxisul ucigaş! Şi totuşi, acest popor adesea pedepsit cu hulă, este sieşi, marele giuvaer. El nu a renunţat niciodată la memoria inalterabilă care transcede toate vicisitudinile, toate otrăvirile de dinăuntru sau de dinafară.

Pentagrama sacră a identităţii se păstrează în taine şi astăzi, aşa cum numai basmul şi balada le pot ţine minte. Aici (!) au încercat, unii alogeni mintali să ne lovească cu perfidie. Şi, deloc liniştitor pentru noi, fraţi şi surori ale mele întru credinţă şi dragoste de neam, încă se screm „în forţaj”, să le iasă. Şi dacă verbul meu este nervos este explicabil şi pentru faptul că, prin educaţie şi proprie trăire nu am acceptat niciodată toleranţe pe acest subiect. Pentru că cele cinci elemente specifice, ele însele nu pot fi negociate vreodată: steagul, cântecul, portul, limba şi datina.

Steagul este locul la care te aduni când eşti în primejdie. Steagul este simbolul puterii tale pe un teritoriu care nu doar că îl administrezi, dar care este proprietate de ţară! Steagul este expresia obârşiei istorice care te-a consacrat în conştiinţa universalităţii. Steagul este expresia suverană a unei puteri legitime şi pe care îl pui în faţa Ta la tratative, la negocieri, la „summit”-uri sau pe cortul de campanie din pustiurile afgane, sau ţi se ridică în semn de omagiu suprem la olimpiadele lumii, sau ţi se înfăşoară pe catafalc atunci când cazi secerat sub El, pentru El!. Ca nimeni altul, El, Drapelul Naţiunii dă sensul luptei tale, dă putere numelui tău, te face egal în faţa celor de-o seamă cu tine! Am început „noua eră” post socialistă cu o gaură în steag. Prea bine, vor spune unii, am smuls simbolul comuniştilor! Dar ce am pus în loc? Cine suntem şi de unde venim? Ce este cu steagul nostru de astăzi? A rămas orfan de trecutul său. A rămas cu aceeaşi gaură revoluţionară în piept aşteptând ca fiii lui de atunci să-i umple din nou sufletul. Steagul meu şi al tuturor românilor a rămas fără inimă! Şi pentru că este aidoma celui din Ciad se merge la cacialma, de către unii. Ori nu-l mai pun deloc ori pun alte steaguri, de ale lor, locale. Ba, chiar pe ale altora de prin vecini, cu semne secuieşti, sârbeşti, ucraineşti, cu semilună, cu vulturaşi, cu cruci teutone. Şi-l ridică şi cînd echipa noastră naţională de hochei joacă meciuri internaţionale, în deplasare la Miercurea Ciuc! Pe la diferite primării steagul nostru este interzis sau,de ziua lui, i se pune doliu. Pieţele Tricolorului din reşedinţele de judeţ se populează doar la ordinul prefectului, odată pe an. Şi cu cine! Cu cei care fac din acest moment o simplă bifă în calendarul activităţilor publice. În rest, stă atârnat pe câte un catarg de sector, sau primărie de cătun, zdrenţuit de vânt şi ucis de nepăsare... El, curcubeu dacic coborât din tăria timpurilor străvechi, ne priveşte îngăduitor pentru că este legat prin jurământ să nu ne lase. Chiar şi atunci când dintre noi îl părăsesc ticălos pentru simbrie străină.

Cântecul nostru este izvorât din cele şapte note eterice combinate în regula terţelor sacre şi a cvintelor dătătoare de viaţă. Fraza noastră muzicală este consonantă cu vibraţia cosmică producând armonia apollinică şi desărvârşirea rugăciunii. Oriunde ai fi în lume nu poţi confunda nici jocul Ciuleandrei, nici Căluşarii, nici balada lui Ciprian! Oriunde ai fi în această lume buciumul din Apuseni, hăulita de la Gorj sau ţâpurita din Oaş nu sunt repetabile pe nici o altă paralelă. Dar iată că se perfuzează o otravă cu gust de manea în ateneul nostru interior şi mii de sunete scâncite, hăhăituri de patruped schilodit ne invadează teritoriul nevăzut al sufletelor. Tipul de partitură este linear, strident şi primitiv. Asemenea aranjamete muzicale, cândva comandate la funeraliile faraonilor, produc o stare de amnezie imediată, o trăire frustă fără conţinut, care simplifică viaţa în binar. Efectele psihomentale sunt derivate ale trăirilor instinctuale primare cu trimitere doar la reproducere şi ingurgitare! Nu ar fi o nenorocire prea mare dacă asemenea decadenţe ar avea clienţi doar dintr-o anume etnie. Nici nu am avea vre-o temere asupra unor mofturi ocazionate de petreceri private. Dar când totul se manelizează, când jurii cu pretenţii trimit la Eurovision expresia uşuratecă a ceea ce se vrea a ne reprezenta, atunci nu mai este nimic de tolerat! În Europa nu se aude minunata rapsodie a românilor ci maneaua cu gust de „salam”.

Portul nostru este marama Cerului cu care se acoperă Mama Geea. Dar nu am să mă opresc prelungit, în acest discurs, asupra portului nostru. Este nevoie de o dezvoltare de sine stătătoare pentru că straiul românilor, dar şi la alte popoare plecate din aceiaşi matcă, reprezintă însăşi povestea Creaţiei. Ar fi nedrept să expediem un asemenea subiect în termeni etnografici pentru a schiţa doar conturul temei. Oricum nu mă despart de această taină fără a produce următorul enunţ: straiul din străbuni îl face pe Român să fie aidoma Coborâtorilor din Cer!

Limba şi rolul ei în devenirea unei naţiuni este deja ceva axiomatic şi nu necesită nici o altă argumentaţie pretins savantă. Structura limbii române, modelul de gândire care stă în spatele logicii verbale şi creaţiei cuvintelor, reprezentarea noţiunilor şi organizarea frazelor au o diferenţă proximă ireductibilă la alte limbi. Puţine popoare şi-au conservat în astfel de parametri limba, ştiut fiind că majoritatea au suferit prelucrări de cabinet şi în laboratoare lingvistice care au fost apoi impuse de elitişti în circulaţia de masă. Orice limbă este supusă propriilor limite pe care le depăşeşte prin acumulări referenţiale compatibile din limbile de contact. Domeniile nou apărute produc noţiuni noi, dezvoltă pachete de termeni intraductibili şi este evidentă nevoia de preluare în limbajul tehnic şi ştiinţific a acestora. Limbajul informatic, spre exemplu, este deja universal şi valoarea sa de numitor comun al umanităţii este o realitate. A te opune este ilogic iar a refuza este o aberaţie. Dar a surclasa propria limbă cu cuvinte cosmopolite pentru a da greutate unor spuse personale, şi mai ales în spaţiul public academic, şi mai grav în mass media culturală, este o abjecţie. Un studiu furnizat de regretatul profesor Pruteanu arată că în mai puţin de zece ani, vocabularul curent a fost invadat cu peste 400 de cuvinte străine, în majoritatea covârşitoare, englezisme. De la mii de reclame frivole până la replici casnice curente. Generaţia juvenilă a fost cea mai infestată fiind, evident şi cea mai vulnerabilă din lipsa experienţei lingvistice consolidate. Cool, naşpa, nice, free, workshop, fashion, shoping, live, driver, mini sau super market, platza, room service, organizer, chief manager, p.r. adică public relations, open space, call center, şi cred că nu este cazul să extindem exemplificările, sunt folosite cotidian intrând deja în automatismele de exprimare publică. O limbă este expresia spiritualităţii unui popor. O limbă trebuie apărată de barbarismele externe şi nu numai...

Limba română are suficientă resursă de exprimare semantică pentru a reda sensurile cuvintelor invadatoare, păstrându-le autenticitatea. Uzurparea limbii este un atentat la autenticul etnonim şi duce la diluarea identităţii prin expresie. Nu doar agramatismele devenite cronice sunt trotilul de sub noi ci şi această frenezie a simplificării gândului în care te-ai născut. Simplificarea expresiei nu este doar lene intelectuală ci şi simplism logic ceea ce sărăceşte profilul uman al individului. Pledoaria pentru apărarea identităţii prin prezervarea expresiei lingvistice nu este doar o problemă de mândrie naţională ci o chestiune de existenţă istorică. Cei care o masacrează zilnic, mai ales în „talk-show”-uri cu vedete analfabete şi „businessman”-i agramaţi, sunt cariile podoabei ce ne-a fost lăsată de ctitorii de neam şi obşte. A ne apăra de asemenea invazie subculturată este o obligaţie a întregii naţii!

Modelul de viaţă, datina sau traiul. Poate că revenind la modelul nostru cultural vom putea într-o măsură mai mare să înţelegem propria valoare prin comparaţie activă. Adică, să punem în antiteză ceea ce reprezintă constanta noastră perenă cu ceea ce este variabilă uşoară în viaţa popoarelor europene. Şi, poate atunci vom fi mai atenţi cu tot ce este al nostru şi vom evita capcana unor miraje trecătoare...vom şti cum să preţuim zestrea întregii umanităţi evitând eclipsele temporare politice sau ideologice. Cum spre exemplu, negăm prin omisiune marele depozit de înţelepciune a culturii ruse, a spiritualităţii vechiului Bizanţ, a marilor creaţii a lumii arabe sau a milenarei culturi chineze. Recuzarea idologică este o boală a lumii pozitiviste, a sistemelor de gîndire exclusiviste şi dornice de hegemonie nemeritată. Cultura popoarelor fac împreună zestrea de aur a umanităţii. Iar umanitatea nu se compune doar din „Coca-Cola”, „Mc-Donalds” „Schnaps” sau „Moullin Rouge”. Umanitatea şi diversitatea sa de existenţă este esenţa Logicii Sacre a Creatorului.

Aş fi vrut să opresc discursul aici. Se cuvenea să lăsăm apoteotic un cadru optimist şi încurajator. Însă este dificil să accepţi o realitate contrară, mai ales când ea se exersează fără perdea în chiar prispa casei tale. Şi mi-am amintit una din conversaţiile mele cu eminetul dramaturg, cu enciclopedicul Paul Everac. Prin anul 2003, dezbătând criteriile de fondare a Mişcării Naţionale Române avea să riposteze intenţiei mele de a trata diferenţiat mecanismele globalizării. Şi spre respectul memoriei sale doar am să redau şi varianta care a fost cu adevărat practicată la români: „la noi, dragă generale, a fost mult mai simplu. Dumneata ai darul de a te complica pe lucruri simple. Globalizarea sună cam aşa: “ieşi tu din uzina cu utilaje competitive, ca să intru eu; dă-te tu la o parte de pe piaţa internaţională (eventual te şi falimentez chiar dacă eşti performant) ca să încapă mărfurile mele; nu-ţi cinsti eroii tăi şi istoria ta decât dacă te autorizez eu; nu relaxa impozitarea pe beneficiul re-investit dacă nu vreau eu; şi în general nu face nici un pas decisiv fără avizul consilierului meu, instalat în locul celui sovietic de abia plecat. Altfel îţi închid uşa în nas. „Un asemenea stil nu se cheamă globalizare, dragă, şi în consecinţă nu-l putem accepta. Dar împărtăşim aspiraţia către o lume mai integrată, mai solidară, mai dreaptă. Nu ne este indiferent, însă, prin ce modalitate şi cu ce preţ urmează să împlinim aceste aspiraţii sincere. Nu mai trebuie să ne facem preş de dragul vrabiei din gard!” . Aşa a fost atunci. Oare astăzi mai este la fel? Dumneavoastră ce ziceţi!?[1]

-----------------------------------------------

[1] A.O.S.R., ART-EMIS, A.C.M.R.R.-S.R.I., Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice, ŞTIINŢĂ-ISTORIE-INTELLIGENCE, Râmnicu Vâlcea-Prundeni, 20-22 iunie 2014, Râmnicu Vâlcea, Rottarymond, 2014,

footer