Revista Art-emis
Influenţe bizantine în cronicile moldoveneşti din secolele al XV-XVI-lea PDF Imprimare Email
Dr. Vasile Mărculeţ & Theodora Mărculeț   
Marţi, 27 Ianuarie 2015 19:39

Dr. Vasile MărculeţIncluderea spațiului românesc în Oikoumene și, determinate de aceasta, legăturile cu lumea bizantină şi sud-slavă au favorizat pătrunderea de timpuriu a influențelor bizantine în creația istoriografiei românești medievale. Aceste influenţe bizantine pot fi identificate în literatura istorică medievală românească la nivelul izvoarelor, al subiectelor tratate, al conţinutul, formei şi modului de redactare a operelor.

Literatura istorică bizantină și influențele ei în istoriografia românescă.

Direct determinate de aceste raporturi, influenţele bizantine au pătruns în creațiile istoriografiei românești medievale pe două direcții: fie direct din Bizanţ sau din teritoriile de tradiţie bizantină, ca urmare a contactelor spaţiului românesc cu aceste regiuni, fie, mai ales, indirect prin intermediul lumii sud-slave, puternic impregnată de cultura şi spiritualitatea bizantină, în ultimă instanţă, o prelungire a acesteia. Legăturile strânse cu lumea ortodoxă sud-slavă au făcut ca lucrările istoriografiei româneşti medievale să fie redactate în limba slavonă. Adoptarea limbii slavone ca limbă de cultură în spațiul românesc nu a însemnat însă și preluarea culturii slavone, de către români. Preluarea unor elemente de cultură și civilizație de la slavii sud-dunăreni s-a datorat faptului, remarcat de Nicolae Iorga, că aceștia „erau prezintatorii în formă slavonă ai culturii bizantine”[1].

Din aceeaşi arie culturală sud-dunăreană şi pe aceleaşi filiere au pătruns în literatura istorică românească şi primele subiecte ale acesteia. Referitor la acest aspect, Nicolae Iorga precizează că cele dintâi subiecte abordate de istoriografia românească medievală „au fost luate de la Bizanţul literar al vecinilor noştri”, pentru a conchide categoric că „din această cultură slavonă, bizantino-slavonă, ne-am luat subiectele”[2]. Istoriografia bizantină a cultivat, mai ales, două genuri de lucrări istorice, deosebite între ele, istoria propriu-zisă şi cronica sau cronograful. Deși au fost cunoscute ambele genuri, cronografele au fost cele care au avut o influenţă mai mare asupra realizărilor istoriografiei popoarelor aflate pe nivel de cultură inferior Imperiului Bizantin, care au venit în contact cu acesta. Potrivit concluziei lui Demostene Russo, literatura istorică slavă și română „au fost influenţate mai mult de cronografele bizantine, decât de istoria propriu-zisă”[3]. În limba română, cronografele bizantine a pătruns, fie prin intermediul slav, fie au fost traduse direct din greacă. Odată cu preluarea limbii slavone şi a subiectelor bizantine sau bizantino-slave, vechile cronici româneşti au adoptat şi forma de redactare a acestora. Ca urmare, acestea, fie au fost redactate în forma vechilor cronografe bizantine, fie a cronicilor sud-slave pe care le copiază sau le iau drept model. În concluzie, susține Nicolae Iorga, vechile cronici românești „sunt scrise în slavoneşte, fiindcă limba, forma chiar, erau gata”, ceea ce a făcut să „nu aveam decât să o luăm de la slavii de peste Dunăre, care ei înşişi nu făceau altceva decât să repete ce făcuseră bizantinii”[4].

Cronicile moldovenești și influențele lor bizantine.

Primele realizări de acest gen ale istoriografiei românești medievale, realizate în limba slavonă, datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Acestea au fost redactate în Moldova, la curtea lui Ştefan cel Mare şi din dispoziția domnului Moldovei. Ca şi modelele lor sud-dunărene după care s-au inspirat, respectivele lucrări se prezintă sub forma cronicilor. Utilizarea de către cronicarii moldoveni a operelor bizantine de acelaşi tip, care circulau, mai ales, în lumea slavă sud-dunăreană, în realizarea propriilor lucrări a fost şi rămâne un fapt aflat în afara oricărei discuții, demonstrat de specialiştii care s-au ocupat de studierea lor. Spre exemplu, referindu-se la modele folosite de Cronica lui Ştefan cel Mare, Alexandru Piru afirmă categoric că aceasta „a fost precedată de copii de cronici bizantine traduse în slavoneşte, rodoslovii, sau cel puţin de lectura cronicarilor Ioan Malalas, Gheorghe Hamartolos, Zonaras şi Constantin Manasses”[5]. Direcţia stabilită de cronicile celei de a doua jumătăţi a secolului al XV-lea a fost urmată şi de realizările istoriografiei din Moldova secolului următor, reprezentată de lucrările cronicarilor călugări Macarie, Eftimie şi Azarie. Redactate în limba medio-bulgară, cronicile lui Macarie, Eftimie și Azarie reliefează şi mai pregnant receptarea influenţelor bizantine în creaţia istoriografică moldovenească. Modelele bizantine sunt urmate cu fidelitate deplină. Cronicarii moldoveni nu se limitează numai cu imitarea lor ca formă şi stil, dar compilează şi inserează în ele părţi însemnate din lucrările cronicarilor bizantini. Autorii lor merg până la substituirea împăraţilor bizantini cu domnii moldoveni.

Cronica lui Macarie, prima realizare din această categorie. Lucrarea episcopului de Roman este o cronică de curte care prezintă evenimentele petrecute în Moldova în intervalul de timp cuprins între moartea lui Ştefan cel Mare din 1504 şi anul 1542[6]. Potrivit opiniei exprimate de Nicolae Iorga, Cronica lui Macarie este rezultatul dorinţei doamnei Elena-Despina, soţia lui Petru Rareş, căreia, sârboaică de origine fiind şi „crescută în tradiţia bizantină, îi trebuiau pagini ca acelea pe care le-au dat Bizanţului un şir întreg de istoriografi de acolo”[7]. Ca urmare, dând curs pretenţiilor curţii domneşti de la Suceava și urmând direcțiile impuse de aceasta, Macarie a realizat o lucrare al cărei obiectiv fundamental era glorificarea domnului Moldovei, văzut drept un neobosit luptător şi cârmuitor în acelaşi timp. În acest scop, aşa cum conchidea Nicolae Iorga, el „a luat cronica lui Manasses [...], şi ceea ce acesta atribuia împăraţilor bizantini a atribuit el lui Petru, schimbând doar numele proprii şi uneori introducând unele amănunte mărunte [...]. Totul vechi [...], şi, pe deasupra, totul luat din Manasses, bizantinul, cetit în traducere slavonă; este copia credincioasă a lui Manasses. De îndată ce avăzut că pentru domn se poate scoate o expunere mai largă de acolo, din Manasses, Macarie a luat de-a dreptul pasagii întregi din izvorul bizantin”[8].

Continuarea cronicii lui Macarie, realizată de călugărul Eftimie, egumenul Mănăstirii Neamţ. Cronica lui Eftimie, care prezintă aceleaşi caracteristici ca formă şi stil cu cea a lui Macarie, cuprinde istoria Moldovei dintre a doua urcare pe tron a lui Petru Rareş (1541) şi debutul lucrărilor de construcţie a Mănăstirii Slatina (1554)[9]. Prin lucrarea realizată, Eftimie a răspuns, de fapt, poruncii lui Alexandru Lăpuşneanu, care a dorit și el „să aibă o mare cronică imperială bizantină”[10]. Asemenea predecesorului său, Eftimie a recurs în construcția cronicii sale, la aceleaşi procedee stilistice, mijloace de redactare şi surse. Scopul urmărit, subliniază Nicolae Iorga, a fost acela de „a lăuda cu condei străin pe Alexandru cel Nou, cel Bun şi cel Mare (Alexandru Lăpuşneanu, n.n.) pentru prietenii săi şi pentru oamenii care îi plătea”[11]. Consecința acestei abordări, conchide savantul român, este aceea că subiectul cronicii „se pierde cu desăvârşire în înveşmântarea lui, el iese aşa de puţin din mijlocul acestei retorici care îl cuprinde din toate părţile şi-l copleşeşte”[12].

Ultimul cronicar călugăr al Moldovei, a fost Azarie. Aşa cum el însuşi afirma, Azarie a fost ucenicul episcopului Macarie. Cronica realizată de el prezintă evenimentele desfăşurate în Moldova în perioada de timp scursă între urcarea pe tron lui Ştefan Rareş (1551) şi debutul primei domnii a lui Petru Şchiopul (1574)[13]. Prin realizarea cronicii sale, Azarie a răspuns, se pare, unei solicitări exprese a lui Petru Șchiopul. În redactarea cronicii sale, el urmează, ca formă şi stil, atât lucrarea dascălului său, Macarie, cât şi sursele bizantino-slave utilizate de acesta pe care, la rândul său, le foloseşte şi le imită. Referitor la acest aspect, Nicolae Cartojan afirmă că „Azarie, ca bun ucenic, se străduieşte să imite toată arta retorică a lui Macarie”[14]. Ca urmare, susține savantul român, asemenea lui Macarie, Azarie „împrumută din bogatul arsenal de amănunte dramatice şi epitete stilistice ale lui Manasses, pentru a le potrivi la situaţiile şi figurile istorice moldoveneşti pe care le înfăţişa”[15].

În concluzie, privite sub aspectul formei şi stilului, cronicile monahilor moldoveni din secolul al XVI-lea, scrise în limba slavonă, se remarcă prin caracterul lor imitativ, compilator, având prelucrate, preluate şi inserate în conţinut numeroase elemente şi părţi din lucrările bizantine sau bizantino-slave consultate. În consecinţă, conchide istoricul litarar Nicolae Cartojan, „în loc să povestească simplu şi precis cele ce aflau”, autorii lor, subliniază specialistul român, „recurgeau la cronograful lui Manasses, pentru a împrumuta din el podoabe retorice”[16]. Neparticipând activ la evenimentele prezentate, cronicarii moldoveni din secolul al XVI-lea, se preocupă îndeosebi de formă, de stil şi de efect.

 
[1] N. Iorga, Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (după note stenografice ale unui curs), Bucureşti, 1988, p. 30.
[2] Ibidem, p. 32.
[3] Dem. Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume, tomul I, Bucureşti, 1939, p. 54.
[4] N. Iorga, op. cit., p. 38; Cf. I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti până la Urechia. Texte slave, Bucureşti, 1891, p. 1-139.
[5] Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, 1977, p. 19.
[6] Cronica lui Macarie, în Cronicile slavo române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 74, 77-105.
[7] N. Iorga, op. cit., p. 42; Cf. Şt. Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti, 1947, p. 105-106.
[8] Ibidem; Cf. I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti, p. 69-89; Cf. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 104-105; Cf. A. Pippidi, Tradiţia bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 2001, p. 115-116.
[9] Cronica lui Eftimie, în Cronicile slavo române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 106, 109-125.
[10] N. Iorga, op. cit., p. 43; Cf. I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti, p. 89-98; Cf. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 105-109.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem. Cf. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 108; Cf. A. Pippidi, op. cit., p. 240-241.
[13] Cronica lui Azarie, în Cronicile slavo române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediţie de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 126, 129-151.
[14] N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1996, p. 74.
[15] Ibidem, p. 74-75; Cf. I. Bogdan, Letopiseţul lui Azarie, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. II, t. XXXI (1909), p. 66-69, 84-98; Cf. Şt. Ciobanu, op. cit., p. 109-114.
[16] Ibidem, p. 75.
footer