Revista Art-emis
Atriocităţi ungureşti comise după septembrie 1940, sub administraţie horthystă PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Duminică, 11 Ianuarie 2015 20:26
Multithumb found errors on this page:

There was a problem loading image /home/ultraart/public_html/images/stories/istorie/Nincs_Kegyelem.jpg
Nincs KegyelemPrin rapturile teritoriale din 1940, România a pierdut 38,5% din resursele de aur, 87,6% din cele de argint, 64,7% din producţia de cupru, 97,6% din cea de plumb, rezervele de zinc. Producţia industrială s-a redus de la 75,5 la 63,6 miliarde lei, cele mai serioase pierderi suferindu-le industriile alimentară (34,3%), a pielăriei (25%), a materialelor de construcţii (24%), a lemnului şi hârtiei (22,8%). La rândul ei, suprafaţa agricolă s-a redus de la 13.874.000 ha, cât era în 1938, la 8.809.000 în septembrie 1940[1]; aproape 7 milioane de români rămâneau sub stăpânire străină. Urmarea directă a fost reducerea suprafeţelor cultivate cu cereale cu 35,7%, cu plante industriale cu 58,8%, ceea ce a avut serioase repercusiuni asupra structurii culturilor agricole în cele 48 de judeţe existente în România la sfârşitul anului 1940[2]. Pierderile economice suferite de România în anul 1940, au fost egale cu 47,60% din valoarea avuţiei naţionale a României de 1.391,5 miliarde lei, din anul 1939[3]. Primele măsuri care se impunea a fi luate deşi erau legate de o reorganizarea structurilor economice de conducere, s-a acordat prioritate rezolvării unor probleme foarte grave a căror perpetuare ar fi pus noua conducere a statului în imposibilitatea de a lucra în direcţiile mari, solicitate de schimbarea regimului. În ordinea importanţei acestea impuneau rezolvarea problemei sutelor de mii de refugiaţi români din provinciile cedate, aprovizionarea curentă a populaţiei, reorientarea direcţiilor de comerţ exterior ale României şi, în paralel, desfiinţarea bazelor vechiului regim şi înlocuirea acestora cu noi structuri, adaptate cerinţelor interne dar şi războiului. Doar din partea de nord a Transilvaniei s-au refugiat la sudul liniei de demarcaţie, în mai puţin de două luni, peste 50.000 oameni[4]. Pe ansamblu, numărul total al refugiaţilor din teritoriile pierdute de România în vara anului 1940 se ridica la aproximativ 300.000 oameni[5]. Aceştia aşteptau rezolvarea situaţiei lor de la autorităţi, rezolvarea, în primă instanţă a unui loc de muncă, care putea fi creat mai ales prin românizarea întreprinderilor. Prin decretul lege din 16 septembrie 1940 s-a înfiinţat Comisariatul General al refugiaţilor din Nordul Transilvaniei, pe lângă Ministerul Afacerilor Străine, având în atribuţiile sale repartizarea populaţiei refugiate pe teritoriul ţării, rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale şi juridice ce decurgeau din reaşezarea populaţiei româneşti, refugiată din Nordul Transilvaniei, integrarea acestei populaţii, funcţie de profesiunea fiecărui refugiat. Aceleaşi atribuţiuni le aveau comisariatele generale pentru deplasarea populaţiei din Cadrilater şi cel pentru refugiaţii din Basarabia şi Nordul Bucovinei.
 
În condiţiile economice precare în care se desfăşura acţiunea complexă a factorilor de decizie ai momentului o soluţie de rezolvare a problemei refugiaţilor români din teritoriile cedate putea veni prin rezolvarea problemei evreieşti! În ce priveşte teroarea ungurească aceasta se încadra într-un program care trebuia să urmeze îndemnul tânărului levente, eroul cărţii lui Dücsa Csaba, patologia lui ca profesie de credinţă[6]: „voi ucide pe orice valah, care se va găsi în calea mea…Noaptea vom incendia satele valahe…, vom otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania numai o singură naţionalitate, cea maghiară, naţia mea”. Toate aceste atrocităţi au fost posibile numai datorită faptului că teritoriile şi românii au fost abandonaţi de guvernanţi fără ca să lupte. Dacă în saloanele diplomatice cauza a fost pierdută atunci războiul trebuia să îndrepte nedreptăţile voinţei strâmbe. Iată de ce aceea care pregătiseră apărarea pe linia fortificată din vestul României aveau să descrie durerea şi marea mâhnire a tuturora, şi revolta lor faţă de această forţă puternică, dinamică şi sublimă a regimentului care a fost paralizată de hotărârea Arbitrajului de la Viena şi astfel siliţi să părăsească, din ordin zona ardealului, unde se legase cu jurământ pe cazematele să nu se cedeze o palmă din sectorul ce-l aveau de apărat. „Ştiţi hotărârea numai murind cu toţii, ungurii vor putea trece peste pământul sfânt încredinţat onoarei şi vieţii regimentului nostru. Ce a urmat vă reamintiţi: eforturile supraomeneşti pentru evacuarea materialelor într-un timp extrem de scurt, când m-aţi văzut continuu activând lângă voi, apoi deplasarea sub privirea batjocoritoare a ungurului, sub cea mai cumplită durere, înăbuşind fiecare strigătul de revoltă pentru crima care se făcuse arbitrar neamului nostru. Am plâns cu toţi că lăsăm în urmă o parte din pământul Patriei şi pe fraţii noştri care rămâneau în teritoriul cedat, - lăsam în urmă suflet din sufletul nostru, lacrimi din lacrimile noastre, dureri din durerea de veacuri a neamului, cu credinţă că pânza ungurului nu va fâlfâi acolo decât vremelnic”[7]
 
Pentru cunoaşterea consecinţelor raptului teritorial de la 30 august 1940 sunt, desigur, importante realităţile de natură economică. Ca atare, pierderile economice cauzate de ocuparea, de către Ungaria, a judeţelor din Nord - Vestul Transilvaniei (de la 5 septembrie 1940 la 25 octombrie 1944) sunt consemnate, recurgându-se la cifre statistice, care exprimă - într-o manieră concludentă - acest aspect istoric realmente important. Cu tot angajamentul solemn luat de Guvernul ungar prin arbitrajul de la Viena, de a asimila în totul cu ceilalţi supuşi maghiari minoritatea română, care dobândea naţionalitatea ungară prin acel document, - imediat ce trupele ungare au trecut frontiera şi pe măsură ce ele înaintau, au pornit prigoana organizată contra populaţiei româneşti din teritoriile ocupate. Bande înarmate, constituite cu ştirea şi asentimentul Guvernului şi a autorităţilor maghiare, din membrii organizaţiilor Rongyos Garda, Front harcósok şi Levente, au pornit teroarea, prin arestări pentru delicte imaginare, cu bătăi şi schingiuiri, devastări de locuinţe şi execuţii, ameninţări şi expulzări. Populaţia îngrozită căuta scăpare în păduri, ca în vremurile năvălirilor barbare şi numeroşi fugari erau vânaţi de terorişti şi de soldaţii dina armata regulată maghiară, pe când încercau să se refugieze în România. Semnalăm alăturat aici, o serie de cazuri concrete, care pe lângă toată vigilenţa autorităţilor maghiare, au ajuns la cunoştinţa noastră, culese fiind la faţa locului de către informatori de bună credinţă[8].
 
6. (Traducere din limba germană)
Delegatul Marelui stat Major pe lângă Comisia mixtă Italo-Germană
Turda, str. Regina Maria 32, tf.280, nr.3775/29.06 1943
Către, Comisia Italo-Germană Cluj
Se trimite onoratei Comisii declaraţia românului Moraru Vasile, refugiat din Târgu Lăpuş, jud. Cluj. Comisia este rugată a se documenta asupra acestui caz şi să binevoiască a ne informa dacă în Ungaria este permis sau nu audierea posturilor de radio româneşti.
Lt. Col. ss Bichiceanu Virgil
Declaraţie
Subsemantul Moraru Vasile, român greco-catolic, de 28 de ani, de meserie frizer, casătorit cu 1 copil, fără avere, refugiat la 22 iunie 1943 din comuna Târgu Lăpuş, jud. Cluj, declar următoarele: În noaptea de 17 Aprilei 1943, orele 22, împreună cu Mare Pavel, Pop Vasile şi Gherman Ioan, tot din Târgu Lăpuş am ascultat la mine în casă cu aparatul meu propriu ştirile la postul Bucureşti.
 
Probabil că vecinul meu, un ungur cu numele Szilagyi Lajos, frizer, ne-a pândit şi ne-a denunţat Jandarmeriei deoarece imediat ziua următoare am fost chemaţi la postul de jandarmi, unde a trebuit să dăm o declaraţie, în care intr-adevăr am recunoscut că am ascultat ştirile din Bucureşti. Încă în aceeaşi zi, adică pe18.04 am fost conduşi la Poliţia din Cluj, aici ne-au internat în lagărul din Cluj. De acolo am evadat la 22.06 1943. Camarazii mei au rămas în lagăr. Începând din 18 aprilie până la evadare nu mi s-a spus nici verbal, nici scris cât timp vom sta în lagăr, cu toate că noi de mai multe ori ne-am interesat de soarta noastră. În tot acest timp n-am fost condamnaţi de nici o instanţă judecătorească.
Turda, 24.06 1943 ss Moraru Vasile
Pentru conformitate Lt. r. ss Bugarin Petru
A.M.R., fond 5417, dos.914, p.75
 
7. S.S.I. 7.02 1944 Notă: Ungaria - Prigoana împotriva intelectualilor români
 
Autorităţile ungare continuă să şicaneze intelectualii români rămaşi în Transilvania de Nord. Astfel, în urma Deciziei nr. 141/1944 a subprefectului judeţului Bistriţa-Năsăud d-nei Iuliana Tişcă în etate de 63 de ani, fiica d-lui dr. Mureşanu din Năsăud i s-a fixat domiciliu forţat în comuna Ardan judeţul Năsăud, fiind obligată a se prezenta de două ori pe săptămână la autorităţile locale din comuna Şieu, situată la o depărtare de 6 km de Ardan. Cu toate că, conform legiuirilor ungureşti în vigoare, măsura internării sau a fixării domiciliului forţat este de competenţa primului-pretor în prima instanţă, fixarea domiciliului obligatoriu s-a dispus de subprefect. Dealtfel această măsură, după cum a declarat prim-pretorul plasei Năsăud, este o măsură de retorsiune şi se pretextează că ea a fost luată pentru că autorităţile româneşti din Orşova ar fi fixat încă din 31 August 1941 domiciliu forţat unguroaicei Tabian Ibolya. În realitate d-na în cauză ocupă o locuinţă mare împreună cu tatăl său în etate de 92 ani de profesiune medic şi un frate al ei de 57 ani, iar prim-pretorul plasei Năsăud urmând a fi scos în curând la pensie, intenţionează să se mute în această locuinţă.
Comunicat Ministerul Afacerilor Externe şi al Propagandei
Sursa de încredere
 A.M.R., fond 5417, dos.914, p.90-91
 
8. Copie; Act medico-legal
Subsemnatul dr. Alexandru Busitia, medic al Circ. Mociu, invitat fiind de Plotonul Grăniceri Pază 1/5 Mociu cu adresa nr.2186/10.03 1943 de a face autopsia cadavrului Irimuş Dumitru, m-am deplasat La frontiera maghiară în comuna Geaca unde împreună cu dl. medic cpt. Din armata maghiară dr. Ioan Barbie am procedat la facerea acestei autopsii şi am constatat cel ce urmează. Individul care urmează a fi autopsiat este de circa 164 cm lungime, având îmbrăcăminte o haină de pănură cu pete de sânge extinse, cioreci de pănură, un sfeter, cămaşă, izmene şi opinci. Cadavrul este slab dezvoltat şi slab hrănit, are pielea foarte palidă, se găsesc pe cadavru pete foarte întinse pe obrazul stâng şi braţul stâng, rigiditate cadavrică generală. Regiunea cefei este foarte murdară cu sânge pe partea păroasă a capului în partea stângă posterioară se găseşte soluţie de continuitate 1 cm lungime cu margini neregulate cu adâncime până la os. Aceaşi leziune se găseşte în linia mediană circa 1 cm sub locul fontanelei mici. În vârful calotei în partea posterioară sub pilea păroasă a capului se găseşte la palpeţie un hematom de mărimea unei palme de bărbat, la presiune se evacuează sânge lichid din leziunile descrise. La secţionarea pielii capului găsim că acest hematom este între pielea păroasă a capului şi calotă, de grosimea unui deget. Descoperim calota găsim că ea nu prezintă fracturi, după deschiderea calotei găsim că meningele este ipedemic, creierul este iperemic, tumefiat. Baza craniului nu prezintă leziuni. Gâtul nu prezintă schimbări care ar denota prezenţa leziunilor externe. Toracele este astenic. Braţul stâng şi ambele omoplaturi prezintă sufuziuni sângeroase extinse de culoare lividp. După deschiderea toracelui găsim că plămânul drept este liber în lobul superior şi mijlociu găsim câţiva noduli tuberculoşi de mărimea bobului de mazăre. Plămânul stâng este în întregime aderat, prezintă nodozităţi numeroase mai mici şi mai mari în lobul inferior, iar în lobul superior se găsesc numeroşi noduli cazeificaţi
Musculatura inimii este flască, cavităţile sunt goale şi fără modificări patologice.
Splina de mărime mijlocie, prezintă doi noduli cazeificaţi de mărimea unui bob de mazăre. Din partea celorlalte organe n-am găsit modificări patologice.
Concluziuni: Leziunile descrise la punctul 3 şi 5 provin din lovituri cu obiecte contondente. Cauza probabilă a morţii este o comoţie cerebrală sau un şoc, provenite din cauza loviturilor. În mod singuratic nici una din leziuni n-ar fi fost mortală. Probabil a contribuit la cauza morţii tuberculoza pulmonară gravă constatată la individul autopsiat, şi astenia generală consecutivă a acestei tuberculoze. Notăm că individul autopsiat este în vârstă de 24 de ani, identitatea lui a fost stabilită de către martorii amintiţi în procesul-verbal de desbatere.
Geaca, 11 Nartie 1942
Medicul Circ. Mociu                               Medic căpitan honved
Dr. /ss/ Alexandru Busitia                         Dr. /ss/Joan Barbie
Pentru conformitate,
/ss indescifrabil + parafa/
 
9. Dare de seamă asupra reclamaţiilor româneşti şi maghiare înaintate Comisiei Germane de ofiţeri din Braşo
 
În cursul anului 1943 s-au înaintat Comisiei prin delegatul M.St.M. pentru anchetarea şi soluţionarea, un număr de 246 plângeri româneşti, cu subiecte variate, astfel cum se arată mai jos. Paralel cu această activitate, delegatul M.St.M. a primit prin Comisie, pentru cercetare şi informarea Comisiei, un număr de 83 cazuri maghiare, petrecute pe teritoriul Român. O parte din răspunsurile date Comisiei, în cazuri maghiare de oarecare importanţă, au fost comunicate la timp, atât Ministerului Af. Străine, Direcţiunea Politică, cât şi M.St.M.S.II-a. Pentru o parte din răspunsuri, s-au cerut în prealabil instrucţiuni de la aceleaşi autorităţi. În afară de această activitate arătată mai sus, delegatul M.St.M. a mai întocmit pentru Comisie diverse lucrări, în scopul de a informa şi a crea o dispoziţiune favorabilă, în profitul cauzei româneşti.
 
I. Plângeri româneşti
Se încadrează în 4 categorii, astfel: Starea economică şi materială.
Potrivit unui cunoscut principiu maghiar în materie de politică internă administrativă, minorităţile şi în special românii, trebuie reduşi la ultima expresie economică. Aplicarea celor mai variate metode a început imediat ce au intrat în posesia Ardealului de Nord şi a continuat în cursul anului 1943, după cum se demonstrează prin cazurile arătate mai jos:
 
Deposedări: Numărul de 14 cazuri arătat în situaţie este desigur infim pe lângă realitate. Prin ordonanţa ministerială maghiară Nr. 1440-1941, s-a obţinut un efect pustiitor din punct de vedere economic majoritatea bunurilor româneşti dobândite sub regimul românesc, trecând în patrimoniul elementului maghiar, la preţul la care au fost dobândite cu ani în urmă. Pământurile date ţăranilor în urma reformei agrare, au trecut din nou la fostul latifundiar. În zona C.F.Deda-Sărăţel, s-au expropriat pământurile pe baza unei ordonanţe ministeriale, exproprieri care au depăşit necesitatea. S-a profitat de această ocazie pentru a se face colonizări sub pretext că se clădeşte pentru funcţionarii C.F. Nici până astăzi cei dăunaţi nu au fost despăgubiţi.
 
Rechiziţii de vite. Şi prin această măsură, elementul românesc a fost greu încercat.
 Deşi ungurii au arătat că măsura este generală şi atinge în egală măsură populaţiile indiferent de origine etnică, totuşi constatările noastre au putut preciza că:
la început rechiziţiile s-au făcut numai de la români, ulterior s-au luat vite şi de la unguri însă într-o măsură mai mică şi fără a prejudicia starea economică a ungurului;
 ungurii au fost avantajaţi la preţuri, fiindcă „întâmplător” vacile lor erau mai grase şi deci clasate în categoria I-II-a, pe când acele ale românilor erau de regulă slabe.
 
Tabere de muncă-munci forţate.
 
Pentru a mări şi mai mult mizeria economică a românilor gospodăriile au fost lipsite de braţele valide de muncă. Circa 80.000 români au fost duşi să lucreze în mine, păduri, cariere, fabrici etc.
 
Au fost constituiţi în unităţi de lucru formate numai din români şi supuşi unui regim special. Au lucrat cu hainele proprii până la totala lor uzură şi fără posibilitatea de înlocuire din cauza lipsei de resurse materiale. Pe timpul muncilor agricole au fost luaţi până şi copii şi femeile ca să lucreze pe moşiile latifundiarilor, în timp ce ogoarele româneşti rămâneau nelucrate. Consecinţele economice ce rezultă din această măsură luată de unguri nu mai au nevoie de nici un comentariu. De altfel guvernul român a fost sesizat şi s-au făcut intervenţiile diplomatice necesare, pentru remedierea situaţiei.
d. Concedieri din serviciu, retrageri de brevete şi licenţe, retrageri de pensii
În aceste cazuri, ungurii au procedat fără nici un fel de consideraţie, avantajând la maximum elementul unguresc. Motivele pentru care au fost daţi afară din slujbă, sau li s-au retras pensiile au fost date prin sentinţe judecătoreşti în unele cazuri din care reţinem; Nedemn de a primi pensie de la statul maghiar ca unul ce a fost subofiţer în armata română, provenit din fosta armată maghiară, Cazul plotonerului major Gligor sau „a fost mare român pe timpul stăpânirii româneşti”.
e. Administrarea de averi
Pentru administrarea averilor românilor refugiaţi, acolo unde aceştia nu şi-au numit un administrator cu procură legală, statul maghiar a numit curatori din oficiu. Nu cunoaştem cazul în care vreo avere românească rămasă în Ardealul de Nord să producă venituri ci dimpotrivă, datoriile către stat se acumulează în aşa măsură, încât aceste averi vor trece prin licitaţii, în curând, în mâna statului maghiar. Cităm cazul tipic al Societăţii curat româneşti „Sovata”, administrată de un funcţionar de la primăria Budapesta. Modul cum este administrată această societate a făcut obiectul protestului acţionarilor ei, transmis autorităţilor române cu documentarea necesară, cât şi Comisiei Germane de Ofiţeri din Braşov, prin delegatul M.St.M.
Ceea ce urmăresc ungurii prin acest procedeu, apare limpede. Prin aducerea acestei averi româneşti în stare de faliment, vor putea uşor să intre în posesia ei. Cazul se repetă în prezent cu Societatea de gaz metan din Tg.Murerş.
f. Lipsa mijloacelor de trai.
Ca o consecinţă a celor arătate în capitolele precedente posibilităţile de trai pentru populaţia românească din Ardealul de Nord sunt reduse la ultima expresie.
 Dacă adăugăm la aceasta şi rechiziţiile de cereale, de lână, de produse gospodăreşti, raţionalizarea la maximum a alimentelor 160-200 gr. Pe zi pâine sau mămăligă, avem imaginea completă a vieţii româneşti.
 La o primă cercetare în acest domeniu s-ar părea că măsura este generală atât pentru români cât şi pentru unguri, adevărul însă este că ungurii primesc cantităţi mai mari din toate produsele alimentare şi sunt avantajaţi sub toate formele.
 Ca o consecinţă acestei stări de lucruri, refugiaţii continuă a îngroşa rândurile, părăsind şi ce brumă le-a mai rămas. Şi cu aceasta ţelurile urmărite de unguri sunt atinse.
 Persecuţii
Se pare că în urma anchetei ministeriale Henke-Ruggeri din vara anului 1942, omorurile, maltratările etc., s-au mai stăvilit. Am spus se pare pentru că realitatea este totuşi alta, în sensul autorităţile maghiare au luat toate măsurile că acte de asemenea natură să fie cu grijă mascate. Iar când ele devin cunoscute, aduc scuza pornirii fireşti a populaţiei maghiare care a suferit jugul românesc atâta vreme.Astfel, se bate prin sate, se insultă, se aduc jigniri sentimentelor româneşti şi în special se bate şi se dau pedepse grele în armată şi în informaţiile de muncă. Aceasta este încă unul din motivele refugierii a sute şi sute de români, lunar.În ceea ce priveşte Dreptatea în faţa instanţelor judecătoreşti maghiare, aceasta aproape nu există. Din informaţiile pe care le-am cules de la refugiaţi, rezultă că în procesele româneşti pledează numai advocaţi români, care de regulă pierd procesele, neputând lupta cu nici un fel de argument împotriva solidarităţii şi şovinismului maghiar pentru înfrângerea căruia nu există nici o lege şi nici un principiu de drept.Situaţia culturală şi naţională Acest capitol fiind bine cunoscut de autorităţile româneşti nu mă voi referi decât la cazurile de maghiarizări şi convertiri.Desigur în acest domeniu, cazurile aduse nouă la cunoştinţă sunt puţine, dar în realitate numărul lor este mare şi va mai creşte.Din câte cunoaştem, sistemul prin care ungurii reuşesc să atragă spre maghiarizare şi schimbare de religie nu s-a schimbat. Reducerea celui vizat la cea mai neagră mizerie, ameninţare, falsificarea de acte puse alături de mirajul unor avantaje imediate ca, desconcentrări, posibilităţi de muncă şi trai mai bun etc., dau rezultate.
 
Tratamentul în armată.
 
Armata este instituţia în sânul căreia ungurii au găsit posibilitatea de a-şi vărsa tot veninul ura împotriva elementului românesc.Deşi Domnul Col. v. Kenschitaki a declarat că nu va lua act niciodată de declaraţiile dezertorilor, totuşi acesta fiind deocamdată singura sursă de documentare, i-am făcut un memoriu, invitându-l să păşească spre documentare şi concluzii şi în acest domeniu. Fiindcă într-adevăr, tragedie românilor, numai aici o poate citi.O mare parte din refugiaţi, sunt dezertori din armata maghiară sau alte formaţiuni militare de muncă. Declaraţiile lor arată categoric, că regimul de bătaie, pedepse grave, insulte şi jignirea sentimentului naţional, duce la disperare, iar ungurii îl practică sigur fiindcă nici un for străin nu va păşi la o anchetă în armată, iar în caz că totuşi cineva se va interesa de soarta românilor în armată, acei care ar dori să declare ceva, se vor reţine de teama răzbunărilor imediate.
g. Incidente de frontieră şi zona 5 km. Capitolul cel mai important şi luat îndeaproape considerarea de Comisie, este acel al incidentelor de frontieră, ca unul care exprimă mai complet situaţia şi sentimentele reciproce ale celor două state, aflate într-o stare continuă de încordare politică. Cum am mai arătat şi în raportul meu, grija Comisiei este ca aceste încordări politice să nu-i urmeze pe neaşteptate un conflict armat, atât de nepotrivit pentru germani în situaţia actuală. Într-adevăr, din anchetele făcute la teren, Comisia şi a făcut în primul rând impresia, că la frontieră domneşte o atmosferă de încordare, de pândă şi de revanşe, care nu aşteaptă decât ocazia care să dea naştere la conflicte mai serioase. Că martorii ambelor părţi fac tot posibilul ca adevăraţii provocatori să nu poată fi identificaţi, o parte ocupând cu toată tăria pe cealaltă, aducând în sprijin dovezi contradictorii, astfel încât până la urmă lucrările rămân tot nelămurite. Din numeroasele cazuri anchetate, s-a putut totuşi constata că majoritatea incidentelor au fost provocate de unguri şi organizate astfel încât totuşi la o cercetare din partea Comisiei, lucrările să rămână tot nelămurite şi atribuite stări de spirit de la frontieră. Cu această ocazie am de remarcat că majoritatea incidentelor au avut loc pe frontieră muntoasă începând de la Întorsura Buzăului spre Est şi Nord, în lunile de vară şi au avut de ţel captivarea de grăniceri români pentru informaţii în lunile de încordare Iulie- August sau represalii pentru grăniceri sau jandarmi unguri captaţi pe teritoriul nostru. În incidentele care au avut loc pe noua frontieră indicată de Dictatul de la Viena, ungurii au susţinut cu tărie că vina se datorează numai românilor care nu voiesc să materializeze pe teren frontiera lăsând la aprecierea grănicerilor traseul ei imaginar. Punctul de vedere unguresc a fost susţinut şi de Domnul Col. Kenschitzki în care sens a făcut o intervenţie scrisă. Evident nu s-a putut ţine seamă de această intervenţie şi am rămas în aceeaşi situaţie dictat de interesele naţionale româneşti.
În urma anchetelor făcute cu ocazia incidentelor de frontieră Domnul Col. Kenschitzki mi-a mărturisit că în faţa probelor aduse de cele două părţi pentru stabilirea provocatorului, probe care sunt întotdeauna contradictorii, Domnia sa se găseşte în imposibilitate de a stabili adevărul şi rămâne cu convingerea că şefii de sectoare pe frontieră sunt ei înşişi mistificaţi prin declaraţiile subalternilor care caută să-şi ascundă vina. În consecinţă nu-i rămâne decât să raporteze faptul în sine arătând drept cauză starea continuă de iritare la frontiera româno-maghiare.
Zona de 5 km. În zona de 5 km incidentele au fost relativ puţin numeroase.Dintre acestea am atribuit importanţa maximă cazurilor în care ungurii au căutat săprocure informaţii de la locuitorii de pe teritoriul românesc. INTTARUL din aceste cazuri, au recurs chiar la maltratări.
 
Concluzie
 
Din izvoarele care ne-au stat la îndemână dintre care în primul rând declaraţiile refugiaţilor, am căutat să fac o cât mai succintă expunere asupra stărilor şi tratamentului românilor din Ardealul din Nord. Situaţia lor nu s-a îmbunătăţit, ci dimpotrivă s-a înrăutăţit. Dacă cineva ar privi superficial situaţia, ar putea rămâne într-adevăr cu impresia că „lucrurile s-au mai liniştit”, că „merge mai bine aceasta numai fiindcă nu se mai aude de omoruri şi de schingiuiri ca în anii trecuţi. Se poate că din acest punct de vedere ar avea dreptate. Cercetătorului mai atent, fără a avea prea multe documente în mână, nu i-ar scăpa faptul că acum merge mai rău. Schingiuirile morale şi despuierea de bunuri s-au metodizat, s-au legiferat, s-au generalizat şi s-au camuflat pe cât posibil.
Rezultatele scontate vor fi mai sigure.
Delegatul Marelui Stat Major
Lt.Colonel, Enescu Ioan
A.M.R., fond 5417, dos.914, p.169-174
-------------------------------------
[1] Pierderile economiei româneşti în urma cedărilor de teritorii. Reduceri generale, teritorii, populaţie, bogăţii, Bucureşti, 1940, p. 12
[2] Ibidem, p. 9-10. Pentru detalii vezi: Dana Beldiman, Români refugiaţi în România, în Cetatea Bihariei, 2006, nr.6
[3] Pentru detalii vezi: Vasile T. Ciubăncan, Trilogia istoriei. Puncte de vedere, în Pietre de hotar, vol.6, Editura Tipo MC, Oradea, 2006, p. 100; Idem, Pierderile economice suferite de România prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, în Pietre de hotar, vol. 4, p. 52;
[4] Unii cercetători ai perioadei vehiculează cifra de 45.000 – vezi A. Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, Cluj-Napoca, 1976, p. 112. În raportul înaintat de generalul Zwiedenek către Conducătorul Staului, în noiembrie 1940, numărul refugiaţilor ardeleni era de circa 100.000 oameni, în vreme ce, în raportul întocmit de Subsecretariatul de Stat al Colonizării şi Populaţiei Evacuate, la 4 decembrie 1940, numărul refugiaţilor din Ardealul de Nord era estimat la 62.763 – ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. nr. 398/1940, f. 5.
[5] Ibidem.
[6] Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p.222
[7] Constantin Moşincat, Un document inedit despre evacuarea unităţilor de pe linia fortificată din vestul României, în Cetatea Bihariei, 2006, nr.2,
[8] A.M.R., fond 5417, dos.921, f3-26
 
 
 
 
footer