Revista Art-emis
Patru scrisori papale către Mihai Viteazul (2) PDF Imprimare Email
Adrian Iscru   
Miercuri, 07 Ianuarie 2015 18:14

Mihai Viteazul 2Un aspect demn de semnalat, foarte pe scurt, şi care priveşte în mod direct prezentul studiu, este perioada începutului de secol al XV-lea şi cea de după căderea Constantinopolului în care papalitatea şi lumea subordonată ei a continuat să păstreze lupta împotriva „orientului schismatic” şi să-l înglobeze în Suveranitatea papalităţii, abordând metode diverse, în pofida ameninţării otomane constante şi mai ales crescânde asupra Europei. Este ştiut faptul că toate naţiunile balcanice, în marea lor majoritate de rit ortodox, s-au împotrivit, fiecare în limita forţelor sale, imperiului otoman. Nu toate aceste naţiuni s-au mai putut bucura, după cucerirea lor de către imperiul otoman ori după căderea Constantinopolului, de o autonomie măcar, unele fiind transformate în paşalâc. În schimb, multe dintre ele, cum au fost sârbii, bulgarii, grecii dar în special valahii, şi-au păstrat, în raport cu imperiul otoman, credinţa, limba, tradiţiile, obiceiurile iar Ţările Dacice/Valahiile nord-dunărene, şi-au menţinut independenţa până către mijlocul secolului al XVI-lea (Ardealul intră sub suveranitatea otomană în 1568). Cu toate aceste ameninţări reale ce veneau din lumea islamică, dinainte de căderea Constantinopolului dar mai ales de după această dată, mult trâmbiţata alianţă antiotomană care se prelucra mai tot timpul în cancelariile Statelor Europei occidentale, viza şi această luptă împotriva „schismaticilor”. Astfel, în 1408 este înfiinţat de către Sigismund de Luxemburg, împreună cu soţia sa, Barbara von Cilli, Ordinul Dragonului cu care a fost înnobilat, în 1431, la Nuremberg, şi Vlad Basaraba, (Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Ţepeş), unul dintre fiii lui Mircea cel Bătrân. Ordinul avea drept obiectiv, printre altele, şi „lupta împotriva (păgânilor şi schismaticilor)”.[1].

După cucerirea capitalei imperiului Bizantin, moment care parcă a oprit întreaga lume creştină în loc, Voevodul Valahiei, Vlad Ţepeş, continuând politica lui Iancu de Hunedoara, s-a angajat, cu forţe proprii, şi cu … promisiuni „ferme” din partea regelui Ungariei, Matei Corvin, într-o luptă antiotomană, sperând, la rândul lui, la un ajutor din partea lumii creştine apusene, în lupta sa antiotomană, benefică tutor. Care a fost soarta acestui mare voevod român, răsplata sa pentru efortul de a înlătura cât se poate de mult din efectele nefaste ale ocupaţiei otomane în Balcani dar şi de a stăvili expansiunea acestuia, se ştie foarte bine şi nu insistăm asupra acestui aspect. Cert este că Papa Pius al II-lea, în 1461, în plină luptă antiotomană, al cărei conducător a fost Vlad Ţepeş, îi adresează o scrisoare lui Mahomed al II-lea, el Fatîh, prin care „a vrut să-l convingă ... de ideea conform căreia Coranul este plin de contradicţii. Dacă sultanul ar trece la Creştinism, (la catolicism n.n.), va putea stăpâni în mod legitim tot cee ce îşi însuşise pe nedrept.”[2]. Bulversantă această adresă de „legitimare”, de „binecuvântare” condiţionată, a unor rapturi teritoriale, venită din partea Vaticanului, cum la fel de bulversantă este şi ideea de subordonare a lumii otomane, papalităţii, lume care avea deja în stăpânire aproape toată Europa balcanică şi a continuat să se extindă an de an, atingând maxima sa expansiune în timpul ultimului mare sultan, Soliman Magnificul, kanunî! Numai că Mahomed al II-lea nu putea fi păcălit atât de simplu, cum, de altfel, n-au putut fi păcăliţi nici voevozii celor două Valahii extracarpatice ori valahii balcanicii.

Corelarea acestor informaţii - „prioratele” apusene purtând numele Daciei[3], obiectivul dat de împăratul „roman” Sigismund de Luxemburg Ordinului Dragonului, încercarea Papei Pius al II-lea de a-l „păcăli” pe versatul sultan Mahomed al II-lea, aflat în plină expansiune, atitudinea negativă a regelui maghiar, catolic, Matei Corvin, faţă de voevozii Valahiilor Dunărene (Ţepeş, Ştefan cel Mare, ulterior Petru Rareş, apoi poziţia Papei Clement al VIII-lea faţă de Mihai Viteazul –, această coroborare a surselor pune în evidenţă politica „tradiţională” a Apuslui catolic, în frunte cu papa, de înglobare într-un „sfânt imperiu” catolic însă mai extins. Ce n-au reuşit aceştia atunci, au reluat azi corifeii „globalizării”, având drept „vârf de lance” Uniunea Europeană. Azi, deosebirea faţă de atunci este că „înalţii prelaţi ai globalizării” (expresia aparţine autorului Vladimir Alexe), atei prin excelenţă, sau de religie anticreştină, au „oferit” liderilor politici care au semnat „aderarea”, contrar dispoziţiilor Constituţionale (cel puţin în ceea ce priveşte Statul Naţional Unitar Român)[4], dar şi celor care eventual vor proceda la fel, o „Europă post-creştină”, cu „perspective” de extindere - a se vedea „Tratatul de Constituţie” al Uniunii Europene din 2005, devenit „Agenda Lisabona” în 2006.

Revenind la subiectul propus în acest studiu, după acest „arc” peste timp, prezentat în finalul aliniatului anterior, arătăm că, în toată această luptă dusă de popoarele balcanice, ortodoxe, nu poate fi uitată figura de legendă a lui Gheorghe Castriotul, Scanderbeg, eroul albanezilor, contemporan cu celebrii voevozi ai Valahiei, Mircea cel Bătrân, şi Vlad Ţepeş, precum şi cu Iancu de Hunedoara. După moartea sa, Albania intră sub stăpânirea otomană. Rând pe rând, toate aceste popoare balcanice, cum am mai arătat, au început să cadă în faţa forţei otomane. Şi bulgarii şi grecii şi sârbii şi albanezii iar statele lor au fost încorporate în vastul Imperiu otoman pentru câteva sute de ani, cu consecinţe din cele mai grave. Cele trei Valahii nord-dunărene şi-au menţinut totuşi independenţa - fapt cu totul remarcabil în acele condiţii. După trecerea la cele sfinte a lui Mircea cel Bătrân, Voevodul care nu numai că a menţinut o Valahie (Ţara Românească) independentă faţă de forţele politice, militare şi economice ale timpului, dar a şi întregit-o în hotarele fireşti, fapt ce i-a permis şi ulterior, în anumite situaţii, să aibă un punct de vedere ferm în relaţia cu Imperiul otoman, cel puţin în vremea marilor voevozi, iar prin această atitudine să ajute pe cât posibil şi occidentul catolic. Mihai Viteazul cunoştea foarte bine toate acestea, mai ales că tatăl său, Iane Cantacuzino[5], - de la care va fi primit informaţii, învăţături –, era un urmaş al împăraţilor bizantini[6] şi un foarte fin cunoscător al lumii otomane, fiind trăitor şi la Constantinopol, unde, de altfel, a şi murit şi a fost şi înmormântat în 1592. Lupta marelui voevod valah, Mihai, declanşată la 1594, împotriva Imperiului otoman - cea mai mare urgie a lumii medievale -, la un an după ce a urcat în tronul voevodal al Valahiei, a avut mai multe scopuri: principalul era apărarea Valahiei a cărui domnie o obţinuse la 1 septembrie 1593; al doilea scop l-a constituit unirea celor trei Valahii pentru a putea face faţă atât Imperiului otoman, care dispunea de o forţă politică, militară şi economică nelimitată la acea vreme dar şi pentru a-şi asigura spatele ameninţat de poloni, Habsburgi şi unguri, toate trei având suportul papalităţii; în cel de-al treilea rând, voevodul Mihai avea în obiectiv eliberarea Constantinopolului şi a Ierusalimului, cu scopul declarat de a sluji creştinătăţii[7].

Toate aceste fapte ale voevodului valah nu au fost înţelese de către papalitate inclusiv de către supuşii acesteia, Habsburgii, polonii şi ungurii care nu au văzut în cele trei Valahii decât un teritoriu de înglobat şi de exploatat în folosul papalităţii ori în folos propriu, „căci fiind multe episcopii şi venituri foarte mari (entrate grossissime), va fi spre mărirea şi folosul scaunului apostolic”[8]. Din aceste motive, răspunsul atribuit lui Mihai, la solicitările repetate ale papei de a îmbrăţişa catolicismul este nu numai o atitudine demnă de un apostol al creştinătăţii, cu vorba şi cu fapta, dar este un exemplu de urmat pentru toţi conducătorii naţiunii noastre, dincolo de toate amăgirile şi vicleniile contemporane ce propovăduiesc ecumenismul şi globalizarea: „la îndemnul papei de a îmbrăţişa credinţa romană, Mihai ar fi strâmbat din nas şi i-ar fi răspuns, sfătuindu-l să părăsească rătăcirile italice şi să se întoarcă împreună cu poporul său la comuniunea cea adevărată a bisericii greceşti (ortodoxe, n.n.), căci numai aşa va fi cu putinţă alungarea Turcului spurcat din spinarea creştinătăţii”[9]. Modul în care a perceput papalitatea acţiunea marelui voevod la cumpăna veacurilor al XVI-XVII-lea, răsplata pentru sacrificiul său, al celor trei ţări dacice/româneşti şi al valahilor, în favoarea creştinătăţii, s-a reflectat în crima odioasă din dimineaţa zilei de duminică 9/19 august 1601.

Aceste realităţi, contemporane lui Mihai Viteazul, inclusiv din perioada în care nu era încă domn al Valahiei, toate aceste eforturi ale papalităţii din întregul veac al XVI, de a îngloba „schismaticii” răsăriteni în graniţele râvnitei sale triple suveranităţi şi cu precădere pe cei din cele trei Valahii, îi erau cunoscute lui Mihai, în detaliu, după cum am arătat. Cele trei Valahii au fost străbătute de către iezuiţi, în tot acest secol, cu acceptul unora dintre Domni, trimişi care aveau rolul de a face propagandă bisericii Apusene, cu un scop bine declarat. Aceste ambiţii ale Apusului catolic şi politic în acelaşi timp, se accentuează odată cu apariţia Reformei îndreptate împotriva bisericii catolice, iniţiate de Martin Luther (1483-1546), Ulrich Zwingli (1484-1531) şi Ioan Valvin (1509-1564)[10]. Odată cu aceste reforme papalitatea înfiinţează, pe lângă ordinele călugăreşti existente, un altul, cel al iezuiţilor (1538), întemeiat de spaniolul Ignatiu de Loyola (1491-1566), cu scopul de a combate protestantismul[11]. Cu toate că iezuiţii care „mişunau” prin ţările ortodoxe[12], depuneau un efort foarte mare în susţinerea unirii „schismaticilor” răsăriteni cu Biserica Romei, ajutaţi fiind şi de către unii dintre Domnii din cele două Valahii extracarpatice, din acest secol XVI, cum am arătat, toate aceste eforturi au rămas fără nici un fel de urmare, iar profesorul Nicolae Şerbănescu, un valoros istoric şi teolog, în lucrarea sa, deja citată, afirmă că „poporul român niciodată nu s-a abătut de la credinţa străbună. Dacă unii din voievozii şi chiar din ierarhii săi din acest timp, din anumite calcule politice s-au arătat uneori favorabili propagandei romano-catolice, mai ales, nu trebuie văzut în aceasta - cum fac unii interesaţi - o îmbrăţişare din partea lor a religiei catolice. Ei au rămas toată viaţa dreptcredincioşi şi s-au îngrijit în mod deosebit de Biserica ortodoxă din ţară şi de peste hotare”[13]. Un exemplu de acest fel este Petru Şchiopul, voievodul Moldovei între 1582 şi 1591, care, din ambiţii politice, după o legătură aparent „optimistă” pentru papalitate, cum informau trimişii papali, dându-le speranţe într-o viitoare posibilă trecere la catolicism, acesta moare „ca un ortodox” în anul 1594, la Bozen, în Tirol[14].

Mihai Voevod Viteazul nu putea face excepţie de la regulă, mai ales că, în condiţiile date, a rămas mereu singur, doar cu Ţara/Ţările sale, în faţa Imperiului otoman şi a ofensivei Apusului catolic şi politic, iar răspunsul atribuit lui, pe care l-a dat Papei de la Roma, menţionat de P.P.Panaitescu în lucrarea citată, este unul cu atât mai greu în contextul istoric, politic şi economic de atunci, dar şi un exemplu de urmat, azi. Legat de aceste fapte, prezentate anterior, peste timp, părintele Dumitru Stăniloae a surprins în articolele sale, multe aspecte ale ingerinţelor „uniaţilor”, ale Vaticanului, în viaţa de zi cu zi, în epoca trăită de Sfinţia sa, demascând, de fiecare dată, cu o critică blândă, fermă şi adecvată, aceste amestecuri deloc binevenite: „Poporul român este ortodox, şi catolicismul nu-l va putea smulge în veci din această structură a spiritului său”[15]; sau „Românii ortodocşi sunt plini de indignare împotriva catolicismului şi a celor ce-l reprezintă la noi, nu din iluzorii presentimente (din motive psihologice), ci pentru că el a produs şi menţine dezbinarea sufletească a neamului. Nu ne trezeşte nici un fel de indispoziţie catolicul din Franţa, sau chiar un preot catolic german din România de pildă, dar nu ne inspiră deloc sentimente bune un misionar al Vaticanului printre români”[16]. Şi multe alte exemple ale eruditului teolog şi profesor pot fi prezentate, de unde rezultă nu numai ingerinţele dar şi agresivitatea acestora în multe planuri ale vieţii sociale şi politice de la noi.

Ca atare, ofensiva papalităţii asupra Răsăritului „schismatic” a fost o realitate permanentă şi atunci, este şi acum, astăzi. În ceea ce ne priveşte, prima fisură pe care papalitatea o reuşeşte în vechea Dacie este cea de la cumpăna veacurilor XVII şi XVIII, când sunt redactate cele două diplome leopoldine, producându-se astfel spărtura compactei unităţi religioase ortodoxe a românilor prin trecerea, într-un mod brutal, violent, a unei părţi a românilor ortodocşi la biserica Romei, fenomen cunoscut în istoria naţională a României ca „Uniaţie”[17], cu toate implicaţiile sale profund negative în viaţa politică, socială şi economică a ţării, de atunci şi până azi, inclusiv. De la data asasinării lui Mihai Viteazul trecuseră 100 de ani, aproximativ, până ce papalitatea a reuşit, în Vechea Dacie, ceea ce nu reuşise cu „vorba bună” până atunci. Încercări de subordonare papală a acestor teritorii ale valahilor s-au făcut în mai multe rânduri, după cum am arătat, dar de această dată, reuşiseră, prin forţă, şantaj şi prin asasinate. Din acest motiv, prezentarea acestor scrisori papale, in extenso, „scoase” din colecţiile de documente, arată modul „subtil” să-i spunem, mai degrabă cântecul de sirenă al papalităţii, prin care s-a încercat aducerea sub ascultarea Romei catolice şi politice a „schismaticilor răsăriteni”, în condiţiile în care aceşti „schismatici”, în loc să beneficieze de ajutorul fraţilor lor creştini, pentru o cauză comună, aşa cum a văzut-o Mihai Viteazul, dar şi alţi voevozi ai Valahiei, dinainte ori de după el, au trebuit să facă faţă atât prozelitismului catolic[48], exercitat prin presiuni destul de mari, în acea perioadă, dar şi lumii musulmane, Imperiului otoman, care încorporase imense teritorii din Europa ortodoxă dar şi catolică. Răspunsul lui Mihai Viteazul la aceste scrisori, la insistenţele papale, a fost unul ferm cum, de altfel, a fost toată fapta sa în întreaga lui Domnie.
- Va urma -
---------------------------------------------------
[1] Heiko Haumann, Dracula - Viaţa şi Legenda, Ed. All, 2012, p. 10, s.n. 
[2] Idem, p. 38, s.n. (Heiko Haumann este profesor de istorie în cadrul mai multor univ. din Germania. Specialitatea: popoarele din sud-estul Europei). Despre această scrisoare aminteşte şi Claudio Rendina în lucrarea mai sus citată, la p. 596-597.
[3] Vezi pe larg, George Pântecan, Provincia Medievală Dacia din Europa Nordică, Ed. Tempus Dacoromânia Comterra, 2010.
[4] Constituţia României-comentariu pe articole, I. Muraru şi E.S. Tănăsescu, coordonatori, ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, art. 1, p. 1 şi urm., art. 2, p. 19 şi urm. În opinia noastră, art. 2 din Constituţie, într-o problemă atât de delicată şi cu implicaţii deosebite pentru naţiunea română, pe termen lung, cum a fost aderarea la U.E. la 1 ianuarie 2007, a fost încălcat în mod flagrant de către reprezentanţii statului român, naţiunea română fiind unica entitate politică şi socială care avea dreptul să dispună de cedarea suveranităţii, chiar şi parţial, repetăm, într-o asemenea situaţie, exclusiv prin referendum naţional şi nu altcineva, chiar şi ales fiind. Ceea ce este şi mai grav este că înalţi reprezentanţi ai Statului Naţional Unitar Român, aleşi prin vot, puşi să slujească sub jurământ naţiunea română şi să respecte Constituţia şi legile Statului român, fac propagandă cedării totale a suveranităţii naţionale către o viitoare entitate politică abstractă şi utopică, numită Statele Unite ale Europei. Este vorba despre un proiect mai vechi, de sorginte ocultă care, din lipsa unei educaţii naţionale ori lipsa unor cunoştinţe minime în anumite domenii, cunoştinţe sau informaţii obligatorii când urci în anumite demnităţi naţionale, sau, dinpotrivă, datorită cooptării/acceptării acestor persoane în diverse structuri occidentale, este promovat cu largheţe şi iresponabilitate totală.
[5] Marin. A Cristian, op. cit, p. 9, 10 şi următoarele.
[6] Idem.
[7] Marin A. Cristian, Unirea Valahiei, Ardealului şi Moldovei, Încununarea Afirmării Conştiinţei Naţionale a lui Mihai Voievod, în „Studii Slătinene”, Anul VII, vol XII, nr. 1/2013, p. 107-140.
[8] P.P.Panaitescu, Mihai Viteazul, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1936, p. 105-105, Biblioteca Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cota II 6802, s.n. Autorul îl citează pe Andrei Veress, cu lucrarea Documente privitoare la istoria Ardealului şi Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. IV, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1932, p. 315. În notă este prescurtat: Documente, Documente IV, p. 315, (Decembrie 1595). A se vedea şi Gabriel Gheorghe, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 110.
[9] Ibidem, P.P.Panaitescu, op. cit. s.n.
[10] Şerbănescu I. Niculae, Dimensiunea religioasă a personalităţii domnitorului Mihai Viteazul (1593-1601) – premise şi argumente pentru canonizare –, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2011, p. 17.
[11] Ibidem, p. 19.
[12] Ibidem, p. 21.
[13] Ibidem, p. 32.
[14] Ibidem, p. 27, 28, 29. 
[15] Dumitru Stăniloae, Cultură şi Duhovnicie, Opere Complete, vol. 2., Ed. BASILICA a Patriarhiei Române, Buc., 2012, p. 841.
[16] Ibidem, vol. 1, p. 826, s.a.
[17] Vezi mai pe larg, Aurel V. David, Studii de Istorie a Înălţării şi Declinului Naţiei Româneşti, 2006, editura Dacoromână, p. 282, 283, 284. Vezi şi Gheorghe Gabriel, Studii de cultură şi civilizaţie românească, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. 108. Se observă că aceste convertiri, chiar şi la creştinism, în primele secole, în Europa, ori în cele două Americi, mai târziu, se făceau cu forţa, atitudine ce a rămas înrădăcinată în occidentul politic şi confesional devenind un obicei clasic: „Istoria bisericească este plină de astfel de convertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca convertirilor la creştinism – convertiri de acest fel nu sînt cunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numai în cea apuseană – s-au ascuns de multe ori lupte pentru putere şi, mai ales, pentru avere” (G.G., op. cit., p. 108, s.n.).
[18] Şerbănescu I. Niculae, op. cit., p. 22, 48, 49 şi următoarele.

 

footer