Revista Art-emis
Demiterea lui Nicolae Titulescu văzută de Foreign Office (4) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. George G. Potra, Membru A.O.Ş.R.   
Duminică, 04 Ianuarie 2015 21:04
Nicolae TitulescuLa 26 septembrie 1936, titularul de la Foreign Office a transmis ministrului Marii Britanii de la Bucureşti, par avion, pentru a se bucura de un plus de securitate şi operativitate, o amplă telegramă privind întrevederea şi discuţia sa cu Victor Antonescu, ministrul de Externe al României[1]. Comparaţia celor două telegrame, a ministrului de Externe al Marii Britanii şi a ministrului de Externe al României, despre unul şi acelaşi eveniment, evidenţiază multe şi serioase deosebiri, atât de substanţă, cât şi de nuanţă. Nu suntem, în niciunul dintre cazuri, în faţa unor stenograme ale discuţiilor, constatăm că afirmaţiile unuia sau altuia dintre interlocutori se interferează cu comentarii proprii din partea fiecărui semnatar al telegramei, lăsând zone confuze, nefiind clar ce, cât şi cui aparţine, unuia sau altuia dintre interlocutori. Din telegrama trimisă de Anthony Eden aflăm că întrevederea celor doi, din 26 septembrie 1936, a durat, că în cadrul acesteia Victor Antonescu „a început printr-o lungă relatare a condiţiilor care au condus ca România să se dispenseze de serviciile domnului Titulescu, în ciuda multilateralităţii sale. Aceste consideraţii includeau relaţii încordate între domnul Titulescu şi primul-ministru, datorate părerii acestuia că guvernul nu era destul de puternic ca să se ocupe de demonstraţiile antisemite, absenţele prelungite ale domnului Titulescu din România care au dus la pierderea legăturii cu opiniile de aici; relaţiile sale cu Rusia care, deşi domnul Antonescu nu mi-a spus, cred că guvernul român le considera prea cordiale; neînţelegerile acestuia cu ceilalţi politicieni, ca domnul Beck şi domnul Stojadinović, care, după părerea României, i-au făcut dificilă politica externă. Aceasta devenise o chestiune atât de importantă, încât prim-ministrul Iugoslaviei, cu ocazia unei recente vizite la Bucureşti, le-a arătat clar, atât Regelui Carol, cât şi domnului Antonescu, că n-ar fi venit dacă domnul Titulescu ar fi fost încă ministru de Externe”. Dublul limbaj folosit în discuţia lui Emil Costinescu şi a lui Victor Antonescu cu Reginald H. Hoare, în discuţia lui Reginald H. Hoare cu Gheorghe Tătărescu, în discuţia lui Victor Antonescu cu Anthony Eden evidenţiază că raţiunile de politică internă pierd din ce în ce mai mult rostul de explicaţie singulară, apoi şi pe acela de explicaţie principală. Factorii externi apar din ce în ce mai frecvent în explicaţiile oficialilor români în întrevederile cu oameni politici, diplomaţi şi ziarişti străini. Dintr-o asemenea perspectivă, afirmaţia guvernanţilor de la Bucureşti că înlăturarea lui Nicolae Titulescu nu vizează o schimbare de politică externă, nu va duce la îndepărtarea de politica externă şi diplomaţia românească de până atunci, devine mai îndoielnică. Întrebările mai multor cancelarii diplomatice, mergând până la suspiciuni, îşi găsesc sorgintea în avalanşa de explicaţii contradictorii sau confuze lansate pe piaţă.
 
Anthony Eden trecea fără comentarii peste pretenţia orgolioasă a lui Victor Antonescu cum că poziţia sa fermă a făcut ca demisia lui Nicolae Titulescu din iulie 1936 să nu fie acceptată, reţine, fără să se entuziasmeze, afirmaţia noului titular de la Palatul Sturdza „de a continua politica domnului Titulescu, «nu atât de strălucit şi nici atât de vehement»”. În „versiunea“ lui Anthony Eden, Victor Antonescu „a respins orice insinuare privind înclinaţia politică a României către Germania“, afirmând că „cu Italia, România nu intenţiona să aibă alte relaţii decât cele strict corecte“, întrucât „politica Italiei era prea nesigură şi oportunistă pentru ca România să se poată apropia de ea, dacă ar fi dorit”. „Politica externă a României - reţinea Anthony Eden - va continua să se bazeze pe prietenia cu Franţa şi, spera domnul Antonescu, şi cu Anglia.” Seria întâlnirilor şi convorbirilor de relief avute de Reginald H. Hoare s-a încheiat, la 6 octombrie 1936, cu primirea de către Regele Carol al II-lea.[2] Asupra acesteia l-a informat direct pe Anthony Eden, apelând la curier diplomatic, pentru apărarea şi păstrarea deplină a secretului. „În ceea ce priveşte afacerile externe, Majestatea Sa a spus - relata Reginald H. Hoare - că nu va fi nicio schimbare. Apoi, acesta s-a corectat, spunând că va avea loc această mare schimbare: «Vom înceta să ne pupăm cu sovieticii, dar nu vom înceta să dăm mâna cu ei». El încercase, dar nu reuşise, să-l facă pe domnul Titulescu să-şi dea seama că opinia de aici şi din altă parte devenea neliniştitoare din cauza felului nesăbuit în care se aruncase în braţele domnului Litvinov, care era cel mai inteligent om de la Geneva. Majestatea Sa crede că, prin flatarea iscusită şi perseverentă, domnul Litvinov învăluise judecata şi simţul perspectivei cu rezultatul că prin trecerea nesăbuită la această prietenie cu Rusia el provocase antagonisme fără rost în altă direcţie.”[3].
 
Distinsul diplomat britanic îşi încheia raportul către ministrul de Externe al Marii Britanii prin consideraţii personale care prezintă real interes:
„Nu cred că se poate face vreo serioasă excepţie de la această apreciere a poziţiei. Domnul Titulescu era, mai presus de orice, un strălucit membru al Parlamentului de la Geneva. Pe vremea când Germania era încă neînarmată şi un membru relativ umil al Ligii Naţiunilor, şi înainte ca Japonia şi apoi Italia să decidă că forţa este argumentul cel mai convingător, România avea mult de câştigat, ministrul ei de Externe fiind un avocat şi un orator strălucit la Geneva aşa cum a fost domnul Titulescu, iar temperamentul său exploziv nu atrăgea niciun risc; dar timpurile s-au schimbat şi cred că acum este adevărat, după cum spunea domnul Antonescu, în timpul întrevederii acordate mie pe data de 3 septembrie (raportul meu nr. 270) că domnul Titulescu «a împins România într-o poziţie în câmpul internaţional pe care nu mai era capabil să o păstreze».”[4].
 
Legaţia Marii Britanii a continuat să urmărească cu atenţie scena politică românească, poziţiile forţelor şi personalităţilor politice în foruri publice (în primul rând Camera Deputaţilor şi Senat), vocile principalelor organe de presă şi accentele principalelor condeie ale publicisticii româneşti. Concomitent, diplomaţii britanici de la Bucureşti au promovat contacte permanente cu totalitatea membrilor corpului diplomatic străin din capitala României pentru a fi la curent cu evenimente din ţările acestora, dar şi cu – ceea ce îi interesa şi mai mult - informaţiile obţinute în întâlnirile lor pe întregul tablou al scenei politice, economico-financiare şi culturale româneşti. Pe plan mai larg, Foreign Office a urmărit, în continuare, nu doar reacţii, mai mult sau mai puţin prompte, ale diverselor cancelarii faţă eliminarea lui Nicolae Titulescu de la conducerea diplomaţiei româneşti, ci cu îngrijorare, abia disimulată, modificările de poziţie în chestiuni de geopolitică continentală sau de relaţii bilaterale. Din raţiuni metodologice, pe care mi le impune însuşi titlul studiului de faţă, mă opresc aici, nu înainte de a spune că el poate fi oricând extins, prin analiza prodromurilor şi consecinţelor momentului 29 august 1936 în condiţiile lărgirii bazei documentare disponibile. Deşi nu a mai avut demnităţi guvernamentale, Nicolae Titulescu a continuat să se bucure de interes şi atenţie în unele capitale occidentale, în cercurile politico-diplomatice şi de presă, punctele sale de vedere, expuse în public (interviuri, declaraţii de presă, conferinţe) sau în particular, constituind obiect de analize şi scenarii. După misterioasa sa „boală”[5], în perioada 2-14 iunie 1937, Nicolae Titulescu s-a aflat în Marea Britanie pentru un turneu de conferinţe pe probleme de politică externă[6] şi pentru întâlniri cu personalităţi politico-diplomatice[7].
 
Faptul că după înlăturarea sa din guvern - în ciuda avertismentelor directe sau indirecte - Nicolae Titulescu a continuat să se manifeste activ în străinătate, întreţinând relaţii cu factorii politici responsabili din diferite ţări, luând atitudine, comentând şi combătând în diverse aspecte ale vieţii internaţionale, faptul că Nicolae Titulescu s-a manifestat activ şi în presă, acordând interviuri sau făcând declaraţii unor ziare de prestigiu din ţară şi străinătate, a nemulţumit profund cercurile guvernante de la Bucureşti.
Toate gesturile şi acţiunile lui Nicolae Titulescu peste hotare au fost urmărite cu maximă atenţie şi profundă suspiciune de către oficialităţile de la Bucureşti, care, într-un fel sau altul, au căutat să le împiedice, iar atunci când nu au reuşit, le-au prezentat opiniei publice româneşti - prin ziare obediente – într-un mod denigrator.
Spre ruşinea sa, în vara anului 1937, guvernul român - mai bine zis prim-ministrul Gheorghe Tătărescu - s-a aşezat în fruntea acestei campanii, apelând la toţi duşmanii lui Nicolae Titulescu, din ţară şi din străinătate, aşa cum făcuse, de fapt, şi în întreaga campanie de intrigi din anii 1935-1936.
Bucureştii l-au înregimentat pe Anton Bibescu[8] pentru a conduce o acţiune criminală, la Paris şi Londra, de lichidare politică a lui Nicolae Titulescu.
Acţiunile sale de mercenar fanatic s-au înscris într-un demers organic, gândit, programat şi susţinut financiar de autorităţile de la Bucureşti, demers patronat de Carol al II-lea însuşi.
 
Am prezentat date esenţiale despre turneul de conferinţe şi suita de întrevederi ale lui Nicolae Titulescu din Marea Britanie în iunie 1937.
Reamintesc că în iunie 1937 Nicolae Titulescu a fost primit şi s-a întreţinut cu Arthur Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii, şi cu Robert Anthony Eden, ministru de Externe al Marii Britanii (Foreign Office). Succesul, fie şi formal, al lui Nicolae Titulescu l-a isterizat pe Carol al II-lea. A surprins faptul că Foreign Office l-a primit pe Anton Bibescu şi a fost de acord ca acesta să pună pe picioare, cu mulţi bani, din surse guvernamentale şi din surse private, o acţiune anti-Titulescu. Doi ani mai târziu, în vara anului 1939, guvernul român - mai bine zis prim-ministrul Armand Călinescu - a indicat misiunilor diplomatice ale ţării noastre din capitalele Franţei şi Marii Britanii demersuri oficiale pentru împiedicarea sau contracararea acţiunii publice a lui Nicolae Titulescu. „Vă rog să binevoiţi a arăta la Quai d’Orsay [şi] la Foreign Office - indica Armand Călinescu, la cererea sau doar cu binecuvântarea lui Carol al II-lea - că domnul Titulescu nu are calitatea şi nu este autorizat să reprezinte într-un fel oarecare interesele româneşti, nici să redea câtuşi de puţin opţiunea cercurilor oficiale de la Bucureşti. // Astfel fiind, ştirile ce au parvenit la noi despre primirea ce i se face nu au putut să pricinuiască decât surprindere şi neplăcere.”[9].
 
La Londra, V.V. Tilea, ministrul României în Marea Britanie, un fidel al lui Carol al II-lea şi un adversar învederat al lui Nicolae Titulescu[10] n-a aşteptat indicaţiile premierului Armand Călinescu: „În altă ordine de idei, am arătat, precizând că o fac din proprie iniţiativă, că s-ar complica mult toată atmosfera dacă d. Titulescu, care şi-a anunţat sosirea pentru săptămâna viitoare, ar fi primit cu multă căldură şi publicitate”[11]. Demersul guvernului român n-a reuşit să împiedice suita de întrevederi şi convorbiri ale lui Nicolae Titulescu de la Londra din iunie 1939. Consemnând încheierea vizitei private în Marea Britanie, ziarul „The Times” menţiona pe Arthur Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii, şi pe Eduard Wood Halifax, ministru de Externe al Marii Britanii (Foreign Office) [12].De astă dată, în ciuda cererii exprese de blocaj relaţional şi mediatic făcute de V.V. Tilea, ministrul României la Londra, fostul şef al diplomaţiei româneşti, Nicolae Titulescu, a fost primit de titularul de la Foreign Office. Atât în 1937, cât şi în 1939, Foreign Office nu a răspuns cererii Bucureştilor de a bloca prezenţa şi acţiunea lui Nicolae Titulescu pe scena politică britanică, dar a ascultat denunţuri şi a admis acţiuni adverse stipendiate de şi pentru adversari ai lui Nicolae Titulescu. Calificând asemenea reacţii din partea Foreign Office-ului nu se pot ocoli termenii: duplicitate şi oportunism.
Cu câteva luni înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, Nicolae Titulescu a tras un dramatic semnal de alarmă şi a făcut un disperat apel la acţiune. A avut soarta Casandrei.
______________________________
[1] Valeriu Florin Dobrinescu, Diplomaţia României. Titulescu şi Marea Britanie, pp. 157–158.
[2] Valeriu [Florin] Dobrinescu, Mărturii din arhivele străine, pp. 464–465; Valeriu Florin Dobrinescu, Diplomaţia României. Titulescu şi Marea Britanie, pp. 162–164.
[3] Ibidem, p. 163.
[4] Ibidem.
[5] George G. Potra, A fost asasinat Titulescu?, în „Istorii neelucidate. Almanahul estival Luceafărul 1986“, pp. 42–89.
[6] La 3 iunie 1937, a prezentat în Camera Comunelor – în faţa majorităţii – conferinţa cunoscută până la noi sub titlul Despre metodele practice de a păstra pacea existentă şi publicată integral pentru prima dată în România sub titlul Ceea ce dorin noi este să evităm războiul, nu să îl câştigăm a doua oară. A doua zi, la 4 iunie 1937, susţine la New College al Universităţii din Oxford, în faţa a 50 de profesori, conferinţa Situaţia internaţională a Europei şi publicată integral de noi, pentru prima dată în România, sub titlul Milioane de oameni au murit în Marele Război pentru ca să se poate naşte o nouă viaţă internaţională. La cererea opoziţiei din Parlamentul britanic, Nicolae Titulescu a vorbit, din nou, la 9 iunie 1937, în faţa Camerei Comunelor, în prezenţa a 150 de deputaţi, reprezentând fracţiunea laburistă, susţinând conferinţa Orientarea în politica actuală a democraţiilor europene, reprodusă de noi sub titlul Tăcerea este sinonimă cu moartea. Un cuvânt spus la timp este sinonim cu viaţa. La aceeaşi dată, 9 iunie 1937, a prezentat la Chatham House (Royal Institute for Foreign Affairs), în faţa a 300 de persoane, Este de dorit reforma Pactului Societăţii Naţiunilor? La 14 iunie 1937, în timpul sejurului la Londra, Nicolae Titulescu a rostit discursul Războiul este o calamitate. Ce se poate face pentru a-l preîntâmpina. Niciun om politic sau diplomat român nu a realizat în Marea Britanie, niciodată până atunci şi nici după aceea, un program de conferinţe atât de dens în faţa unor forumuri atât de prestigioase. Aceste conferinţe, necunoscute integral publicului românesc timp de aproape 60 de ani, le-am publicat, în 1996, în Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, ediţie îngrijită de George G. Potra şi Constantin I. Turcu; studiu introductiv de George G. Potra, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 492–517; 518–543; 544–557; 558–571; 572–583; 584–595; 596–613; 614–632; 633–636; 637–640. Aceste conferinţe le-am republicat în Nicolae Titulescu, Opera politico-diplomatică (1 ianuarie 1937–31 decembrie 1937), volum îngrijit de George G. Potra; colaboratori: Delia Răzdolescu, Daniela Boriceanu, Ana Potra, Gheorghe Neacşu, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2007, partea a II-a, pp. 932–1.058. Ideile şi judecăţile lui Nicolae Titulescu din aceste discursuri şi conferinţe le-am analizat în studiile introductive ale celor două lucrări menţionate, care au prefaţat aceste documente, precum şi în studiul Titulescu la Londra, în „Lumea“, an XIII, nr. 9 (161), 2006, pp. 54–57; an XIII, nr. 10 (162), 2006, pp. 60–62; an XIII, nr. 11 (163), 2006, pp. 55–57 şi în studiul Nicolae Titulescu – An Acute Sense of History în Academy of Romanian Scientists, „Annals“, Series on History and Archaeology, volume 3, nr. 1-2, 2011, pp. 67–79; 80-152.
[7] Pe malul Tamisei, Nicolae Titulescu a avut întrevederi cu personalităţi britanice proeminente, printre care cităm: Arthur Neville Chamberlain, prim-ministru al Marii Britanii; Robert Anthony Eden, ministru de Externe; Winston Leonard Spencer Churchill, preşedintele Comitetului pentru Pace şi Apărare; lordul David Lloyd George of Dwyfor, fost prim-ministru; lordul Edgar Algernon Robert Cecil of Chelwood, de mai multe ori ministru; cu deputaţii Walter Rothschild; Sir Norman Angel; Ernest Brown; Philip Noel Baker; cu Clement Richard Attlee; cu fostul ministru John Robert Clynes; cu Hugh Dalton of Forest Frith, preşedintele Partidului Laburist; Sir Archibald Sinclair, preşedintele Partidului Liberal; Sir Robert Gilbert Vansittart of Denham, subsecretar de stat permanent la Foreign Office; lord Robert Arthur James Cranborne, subsecretar de stat parlamentar la Foreign Office şi delegat la Societatea Naţiunilor; William George Tyrrell of Avon, fost subsecretar de stat permanent la Foreign Office şi, ulterior, ambasador la Paris; Sir Frederick Leith-Ross, prim-consilier economic al Marii Britanii; Reginald Wilding Allen Leeper, directorul Presei şi Informaţiilor la Foreign Office; cu Katherine Stewart-Murray, ducesă de Athol; Helen Violet Bonham-Carter, baroană Asquith of Yarnbury; cu ambasadorul britanic Sir Malcolm Arnold Roberston; cu istoricul şi publicistul Robert William Seton-Watson; cu publiciştii Wickham Steed; Charles Vernon Oldfield Bartlett; E.D. Madge; cu diplomaţii străini Ivan Mihailovici Maiski, ambasadorul URSS la Londra; cu fostul ministru al Greciei în Marea Britanie, Demetrios Caclamanos; cu Jan Masaryk, ministrul Cehoslovaciei la Londra.
[8] George G. Potra, Titulescu la Londra în 1937, în Adrian Năstase, George G. Potra, Titulescu - Ziditor de Mari Idealuri, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2008, pp. 220–226.
[9] T.c., nr. 37861, [Bucureşti], 14 iunie 1939, Armand Călinescu către Ambasada României de la Paris şi Legaţia României de la Londra – AMAE, Fond 77/T.34, vol. 11.
[10] George G. Potra, Destăinuiri senzaţionale. Arhive până acum inaccesibile vorbesc: Tilea, agent al legaţiei germane din Bucureşti? Destăinuiri, în „Conflict“, an I, nr. 1, 1990, pp. 13-15.
[11] T.c., nr. 836, Londra, 2 iunie 1939, V.V. Tilea către MAS - AMAE, Fond 77/T.34, vol. 1.
[12] „The Times“, 10 iunie 1939.
footer