Revista Art-emis
Patru scrisori papale către Mihai Viteazul (1) PDF Imprimare Email
Adrian Iscru   
Duminică, 04 Ianuarie 2015 20:59

Mihai Viteazul 1„M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creştine”.(Mihai Voevod Viteazul)

Epoca lui Mihai Viteazul este, pentru istoria naţională a românilor, una de importanţă strategică, ce face legătura între străvechimea şi vechimea noastră istorică, antichitatea dacică, mai precis unitatea teritorială, culturală, lingvistică şi religioasă a strămoşilor noştri reali[1], bine conturată sub domnia lui Burebista (82-44 î.de Hs.) şi momentul 1 Decembrie 1918. Epoca lui Mihai Viteazul este o „articulaţie” bine sudată în conştiinţa naţională a românilor şi în structura sa genetică încât nu va putea fi ştearsă niciodată din memoria şi sufletele românilor, cu toate eforturile pe care le fac mulţi denigratori oficiali şi universitari de ieri şi de azi. Ne-am obişnuit, în ultimii 24 de ani, ca unii mari voievozi, mari conducători ori ierarhi ortodocşi, plini de harul înţelepciunii insuflat de Sfântul Duh, pe care naţiunea română i-a avut de-a lungul veacurilor, fie că au fost asasinaţi ori înlăturaţi de pe scena politică sau religioasă, să fie ignoraţi sau denigraţi într-un mod grosolan în publicaţii cu „pretenţii” sau, mai nou, pe posturi de televiziune, de către diverşi alogeni şi neaveniţi, plătiţi cu funcţii politice, publice, ori posturi universitare. Aruncarea acestor figuri luminoase ale istoriei noastre naţionale în derizoriu are, pentru aceşti indivizi, un scop bine definit, o ţintă precisă care se numeşte prezentul şi viitorul României, cu tot ceea ce ţine de acest Stat naţional.[2]

Statul Naţional Unitar Român, a fost creat cu jertfa şi sacrificiul înaintaşilor noştri care au luminat cu fapta şi devotamentul lor întreaga istorie naţională, au apărat vatra neamului în hotarele lui fireşti şi dreapta credinţă a strămoşilor noştri reali[3]. În urmă cu ceva timp am avut plăcerea să studiez lucrarea domnului profesor dr. Marin Cristian, Mihai Viteazul „Restauratorul Daciei şi al Bisericii strămoşeşti”[4]. Ulterior studiului acestei lucrări, care aduce un plus enorm de cunoştinţe privind originea şi personalitatea marelui Voevod Mihai Viteazul, am abordat cu interes şi alte publicaţii şi articole ale profesorului Cristian Marin. Ca atare, în revista Atitudini, o revistă cu o ţinută grafică şi mai ales ştiinţifică de mare valoare, publicaţie a Fundaţiei „Justin Pârvu” de la Mănăstirea Radu Vodă-judeţul Neamţ, am găsit, publicat în serial, studiul profesorului dr. Marin Cristian intitulat Mihai Viteazul, apărător al creştinătăţii[5]. Ulterior, revista „Studii Slătinene” [6], ce apare sub directa îngrijire a domnului profesor Ion Ivaşcu, profesor de istorie la liceul „Titu Maiorescu” din Slatina, publică, de data aceasta integral, acelaşi studiu. Ceea ce mi-a atras atenţia, pe lângă informaţiile noi prezentate de autor, este o notă care ne conduce la înţelegerea sfârşitului său tragic din 9/19 august 1601. Nota ne rezumă cerinţa expresă a papei Clement al VIII-lea ca Mihai Viteazul să treacă la religia catolică. În şase ani, din cei opt de domnie, au fost cinci asemenea scrisori către voievodul Mihai, scrisori care ne confirmă că Vaticanul era direct interesat de subordonarea totală a celor trei Valahii, şi nu în ajutorarea acestora în lupta pentru apărarea creştinismului.

Efortul papalităţii de a-şi subordona Orientul „schismatic” a început imediat după momentul marii schisme din 1054. Nu ne-am propus să abordăm problema din punct de vedere dogmatic, canonic, lăsând acest aspect, foarte delicat, teologilor, profesioniştilor în domeniu, ci facem legătura, pe această temă încă vie, foarte pe scurt, între Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (din toamna anului 787), anul 794, Marea schismă, cruciadele Apusului în Răsăritul Europei şi domnia lui Mihai Viteazul. Neînţelegerile dintre biserica creştină de Apus şi cea de Răsărit au apărut cu mult timp înainte de data de 16 iulie 1054 (schisma bisericii creştine produsă la Constantinopol în timpul Sfintei Liturghii în biserica Sfânta Sofia). Biserica creştină de Apus, în anul 794, a fost îndepărtată de la dreapta credinţă prin acţiunea francilor care au condamnat Sinodul VII Ecumenic de la Niceea realizând prin acţiunile lor o serie de ingerinţe în canoanele bisericii creştine[7]. Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakon şi Aghios Vlasios, legat de acest episod al ocupării scaunului papal de către franci, cu toate urmările sale, afirmă că: „În orice caz, reiese de aici faptul că despărţirea Romei Vechi de cea Nouă s-a făcut prin ocuparea tronului papal al Romei Vechi de către franci”[8]. Odată cu producerea acestei schimbări în scaunul papal, urmată de schisma din 1054, deci spargerea unităţii creştine, în mod oficial, cel puţin din punct de vedere dogmatic, canonic, calea pentru cucerirea Răsăritului schismatic s-a deschis. Astfel, la 1073 urcă pe scaunul papal de la Roma, Grigore al VII-lea, care va conduce Biserica catolică între 1073 şi 1085, urmând la conducerea acestei biserici după papa Alexandru al II-lea care moare la 21 aprilie 1073[9]. Apariţia acestui nou papă, Grigore al VII-lea, aduce unele schimbări majore în structura bisericii catolice. Mai întâi, sub directa sa prezentare, este adus la cunoştinţa tuturor „celebrul Dictatus papae”[10], al cărui principiu fundamental era „supremaţia Bisericii de la Roma şi a episcopului său asupra celorlalte Biserici...”[11]. Acest Dictatus, conform explicaţiilor prezentate de Claudio Rendina, în lucrarea citată, reprezenta, „pe de o parte... fundamentarea teoretică a rolului de primat infailibil şi unic al lumii ecleziastice creştine acordat episcopului Romei”[12]. Tot în timpul pontificatului său, „după canoanele datorate lui din Dictatus”, papa Grigore al VII-lea, mort în exil, în cele din urmă, dorea „să facă din Europa un stat ecleziastic roman, în care fiecare ţară în parte trebuia să se considere un fel de moşie a Bisericii, în serviciul papalităţii şi toţi suveranii pământului să devină supuşi docili ai pontifului”[13]. Totodată, acelaşi papă, Grigore al VII-lea, este considerat teoreticianul „cruciadelor”[14]. În timpul urmaşului său, papa Urban al II-lea (1088-1099), începe prima cruciadă[15], iar ultima, a opta, va fi menţionată în 1270 în timpul papei Clement al IV-lea[16]. Care a fost rezultatul final al acestor lungi războaie inutile? Nu peste mult timp, „rând pe rând statele din orient au fost cucerite”[17] de către Imperiul otoman.

În această perioadă a cruciadelor, inclusiv teritorii ale Ţărilor române au fost vizate să fie trecute sub ascultarea Romei confesionale. Unul dintre aceste momente a fost în 1247, după ce regele Ungariei, Bela al IV-lea, acordă Cavalerilor Ioaniţi Banatul şi Severinul pentru a-l coloniza[18]. În studiul lui Ioan Vlăduca, Supremaţia papală şi cruciadele ..., găsim o explicaţie pertinentă privind înfiinţarea acestor ordine cavalereşti. Toate aceste ordine cavalereşti (cavalerii ioaniţi, deveniţi cavalerii de Malta, templierii etc), sunt produse ale bisericii apusene, ordine „militaro-călugăreşti”[19], create pentru „menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor”[20]. Iată, deci, strategia era completă, urmând doar a fi aplicată în diverse perioade de timp şi în teritorii diferite[21]. Aceleaşi criterii, mai sus arătate, le-a folosit papalitatea şi în subordonarea populaţiilor băştinaşe din cele două Americi[22]. Dar nu intrăm în detalii pe această temă, în scurta prezentare pe care o facem, rezumându-ne la o zonă geografică ceva mai apropiată de noi şi anume Imperiul Bizantin, Constantinopole. Momentul 29 mai 1453, căderea Constantinopolului, a fost unul la care papalitatea a contribuit cu zel, începând cu papa Grigore al VII-lea (1073-1085), iar apoi prin toate acele cruciade ale Apusului catolic care au dus inevitabil, pe lângă alte aspecte, la slăbirea politică, militară şi economică a Bizanţului. Perioada în care Bizanţul a primit cele mai grele lovituri în timpul acestor cruciade care se încheie abia în 1270 a fost perioada cuprinsă între 1204 şi 1261 când latinii „au creat imperiul latin de Constantinopol (1204-1261)...”[23]. Această lovitură de graţie pe care papalitatea, prin „cruciaţii” săi, cu un scop bine definit, a dat-o Bizanţului este cu mult mai bine detaliată în lucrarea profesorilor Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu[24]. De altfel, autorii acestei excelente lucrări, în baza studiului prezentat şi citat, afirmă că: „Acum însă, orice bizantin îşi dădea seama că sub vălul realităţii se ascundeau, [...] interesele economice şi politice ale Apusului”[25]; „...papalitatea şi întregul sistem feudal occidental nu urmărea altceva decât să-şi extindă hegemonia economică şi politică asupra lumii răsăritene”[26]. După căderea Constantinopolului, pavăza creştinismului ortodox dar şi a lumii catolice, a papalităţii, în faţa puhoiului otoman, au constituit-o statele ortodoxe balcanice care, rând pe rând, vor cădea sub loviturile sultanilor otomani. Mari conducători de oşti, reprezentanţi politici, patrioţi autentici ai acestor naţiuni şi-au condus armatele nu spre cuceriri ci spre apărarea spaţiului lor în care au apărut şi s-au desăvârşit ca naţii, spre apărarea religiei creştine şi cu precădere a celei ortodoxe pentru că Imperiul otoman avea în faţă o lume creştin-ortodoxă, în primul rând. Cei mai de seamă au fost reprezentanţii valahilor nord dunăreni care, aşa cum afirmă Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu, au dus o veritabilă „Bătălie a Dunării”[27] prin Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel Cumplit (cel Viteaz) şi, nu în ultimul rând, Mihai Voevod Viteazul, întregitorul de ţară, Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti[28]. Lupta dusă de aceşti voievozi valahi cu armatele otomane, a avut ca scop apărarea independenţei şi a libertăţii naţiunilor lor, de acest fapt profitând şi statele occidentale aflate sub tutela bisericii catolice. Din păcate, biserica Apusului a fost marcată constant şi pronunţat de o atitudine ostilă răsăritului ortodox, mai ales după sfârşitul secolului al VIII-lea (mai precis anul 794), şi asta doar din „convingerile lor idolatre (ale francilor)”[29], în contradicţie vădită cu creştinismul, dreapta-credinţă, ambiţii ce au apărut în zorii evului mediu, după cum afirmă acelaşi înalt ierarh al Bisericii ortodoxe, Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios: „problemele au început să apară atunci când au luat frâiele puterii francii, un popor barbar şi primitiv care şi-a propus ca obiectiv luarea în stăpânire a tronului papal...”[30]. Toate aceste aprecieri referitoare la acţiunea francilor de la sfârşitul secolului VIII, aparţin înaltului ierarh grec, prezentate în studiile sale şi privesc în mare măsură neclarităţi de ordin canonic, dogmatic care au dus la separarea de facto a celor două biserici imediat după acel moment şi de jure la 1054, neclarităţi pe care, aşa cum am mai amintit, nu le abordăm.

- Va urma -
------------------------------------
[1] G.D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii, naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şi Mica Valahie, Bucureşti, 2010, ed. a V-a,
[2] A se vedea pe larg, G.D.Iscru, Naţiune, Naţionalism, Stat Naţional, în revista „Valahia – Dacia Nemuritoare”, nr. 2/oct. 2013, p. 12-13; Ibidem, nr. 3/nov. 2013, p. 12.
[3] Idem, Străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă. Conferinţă susţinută public la Muzeul de istorie al Bucureştiului în data de 23 Mai 2013, orele 15:00.  http://www.art-emis.ro/analize/1701-stravechea-noastra-dreapta-credinta-monoteista-1.html nr. 49/14 iunie 2013 şi  http://www.art-emis.ro/analize/1715-stravechea-noastra-dreapta-credinta-monoteista-2.html  nr. 51/21 iulie 2013. A se vedea pe larg şi G.D.I. op. cit.
[4] Lucrarea a apărut la Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu” în anul 2011, comemorând astfel 410 ani de la asasinarea Voievodului Mihai Viteazul pe Câmpia Turzii.
[5] Studiul a fost publicat în revista Atitudini, în serial, în numerele 25/10.2012, p. 83; 26/12.2012, p. 70; 27/02.2013, p. 79; 28/04.2013, p.68.
[6] Studii Slătinene, Anul VI, vol. XI, nr. 2/2012, p. 36-62.
[7] Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios, Vechea Romă, Papismul de astăzi, Catolicismul, Nu este Vechea Romă în revista Atitudini nr. 25/10.2012, p. 49-50.
[8] Idem, p. 50.
[9] Rendina Claudio, Papii, istorie şi secrete, Ed. ALL, 2008, p. 392.
[10]Idem, p. 395.
[11] Idem, s.n.
[12] Idem, s.n.
[13] Idem, p. 399, s.n.
[14] Supremaţia papală şi cruciadele, Ioan Vlăduca în revista „Atitudini”, nr. 16/aprilie 2011, p. 52.
[15] Idem, p. 53.
[16] Idem, p. 61.
[17] Idem.
[18] Idem, p. 54.
[19] Idem.
[20] Idem.
[21] A se vedea pe larg studiul conf. univ. dr. G.D.Iscru De la Pax Romana la Imperiul Global – un serial istoric de crime politice împotriva naţiunilor lumii şi a Statelor lor naţionale, Suverane!, în revista Studii Slătinene, Anul IV, vol. XI, nr.2/2012, p. 62-71. Studiul a fos susţinut public şi la Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti.
[22] Pe larg, în lucrarea Istoria descoperirii şi cuceririi Americii, Francisco Morales Padron, Editura Ştiinşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Vezi şi G.D.Iscru De la Pax Romana la Imperiul Global... (vezi nota 21).
[23] Supremaţia papală şi cruciadele, Ioan Vlăduca în revista „Atitudini”, nr. 16/aprilie 2011, p. 57.
[24] Dobrescu Constantin; Ion C. Petrescu. Căderea Constantinopolului ultima citadelă a creştinismului din sude estul Europei, Ed. Premier, Ploieşti, 2009, p. 45.
[25] Idem, p. 48.
[26] Idem, p. 48.
[27] Idem, p. 171.
[28] Marin. A Cristian, Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii strămoşeşti, Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 2011.
[29] Î.P.S. Ierotheos, mitropolit de Nafpakos şi Aghios Vlasios, Vechea Romă, Papismul de astăzi, Catolicismul, Nu este Vechea Romă în revista Atitudini nr. 25/10.2012, p. 49, s.n.
[30] Idem.
footer