Revista Art-emis
Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 4 noiembrie 1940 (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău   
Duminică, 28 Decembrie 2014 12:27

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău, art-emisIstorie şi actualitate

Deşi unirea Basarabiei cu România s-a realizat prin respectarea tuturor formelor legale, inclusiv prin recunoaşterea internaţională a acestui act, totuşi, în perioada istorică ce a urmat, până la cel de-Al Doilea Război Mondial, Rusia (iar din 30 decembrie 1922- Uniunea Sovietică), urmând fidel politica imperialistă a ţarilor, va acţiona în relaţiile sale cu România numai de pe poziţii de ameninţare, de forţă şi de revanşă, aşa cum o dictau „interesele” sale de mare putere nemulţumită de rezultatele primului război mondial, plasându-se prin aceasta în tabăra statelor revanşarde, gata să facă orice pentru răsturnarea sistemului de pace de la Versailles. Deja la finele anilor 20, Eugen Titeanu constata, că „vechile planuri de revoluţie mondială n-au fost abandonate la Moscova”, iar „ceea ce se întâmplă e un simplu prolog”: „După 12 ani, Rusia Sovietelor nu se angrenează în ritmul european şi toate sforţările ei tind, dimpotrivă, de-a atrage Europa în vârtejul ereziei sale”. În viziunea aceluiaşi autor, situaţia respectivă se explica „prin fondul întregii politici ruse care îşi găseşte energii de superbă izolare, de ostilitate împotriva a tot ceea ce e european, în chiar străfundurile sufletului rus, în recrudescenţa spiritului asiatic care animă politica Moscovei”.[13]

1939 - U.R.S.S. „subliniază interesul” faţă de Basarabia.

Semnarea Tratatului de neagresiune sovieto-german, cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, şi Protocolul său adiţional secret privind împărţirea sferelor de interese în Europa de Est între cele două state totalitare - Germania nazistă şi Rusia comunistă - au fost, conform unor aprecieri recente, „actul de brigandaj” al secolului al XX-lea [14]. „Bomba” anului 1939 n-a fost, precum s-ar putea crede, izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Acesta a fost previzibil din modul de desfăşurare a relaţiilor internaţionale, şi popoarele, în special din Europa, se aşteptau la acest deznodământ. „Bomba” anului 1939 a fost semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german şi Anexa sa secretă privind împărţirea sferelor de interese în Europa. Pactul, ţinut strict secret atât în U.R.S.S., cât şi în Germania, a deschis poarta celui mai crâncen măcel cunoscut de omenire. Adolf Hitler l-a vrut pentru obţinerea „spaţiului vital” (Lebensraum), a supremaţiei în Europa şi chiar dincolo de aceasta, iar Stalin - pentru declanşarea „revoluţiei comuniste mondiale”, un fel de variantă sovietică a aceluiaşi „spaţiu vital”. Deosebirile ideologice nu au constituit o stavilă în calea apropierii celor două regimuri politice, deşi, anterior anului 1939, ele s-au criticat cu vehemenţă. Atunci când situaţia internaţională a fost favorabilă împărţirii sferelor de interese, ideologiile- nazistă şi comunistă- au jucat doar rolul de paravan pentru a ascunde scopurile meschine, antidemocratice, antiumane, imperialiste şi criminale[15].

Dacă pentru Hitler esenţial era să-şi asigure spatele în perspectiva războiului cu Franţa şi Marea Britanie, pentru Stalin era important să extindă cât mai mult în Europa graniţele Uniunii Sovietice pentru a obţine teritoriile pe care Imperiul Ţarist le deţinuse altădată. Prin urmare, înţelegerea dintre cele două mari puteri totalitare nu a fost un act politic de moment, ci rezultatul unor calcule temeinic elaborate atât la Berlin, cât şi la Moscova. Iniţiativa a aparţinut sovieticilor, care la 14 august 1939 au cerut urgentarea negocierilor economice între cele două ţări, pentru a trece la dezbaterea unor probleme politice majore. Profitând de ocazie, în seara aceleiaşi zile, ministrul de externe Ribbentrop telegrafia lui Schulenburg, ambasadorul german la Moscova, să ia urgent legătura cu Moscova, pentru a-i comunica: guvernul Reich-ului consideră că nu există contradicţii reale între Germania şi Uniunea Sovietică, spaţiile vitale ale celor două state se întâlnesc, dar nu se intercondiţionează, lipsind astfel orice motiv de agresiune; Germania nu are nici o intenţie agresivă faţă de U.R.S.S.; guvernul german este de părere că între Marea Baltică şi Marea Neagră nu există nici o problemă care nu ar putea fi rezolvată, pentru o deplină mulţumire a ambelor state[16]. După un intens schimb de note diplomatice, inclusiv între Hitler şi Stalin, s-a căzut de acord ca ministrul de externe german, von Ribbentrop, să viziteze Moscova. În consecinţă, s-a ajuns la încheierea Pactului de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania, document semnat de cei doi miniştri de externe, Veaceslav Molotov şi Joachim von Ribbentrop, în prezenţa lui I.V. Stalin, în noaptea spre 24 august, la ora 200, purtând însă data de 23 august 1939.

La prima vedere, prin partea sa făcută publică, Pactul Ribbentrop-Molotov părea un obişnuit tratat de neagresiune încheiat de Uniunea Sovietică cu Germania pe o perioadă de 10 ani, cu posibilitate de prelungire. Prin acest document, cele două părţi se angajau să se abţină de la orice violenţă, de la orice acţiune agresivă una contra celeilalte. Pactul a fost însă însoţit de un Protocol adiţional secret, prin care cele două părţi îşi delimitau sferele de influenţă în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Aceste documente au afectat într-o măsură decisivă situaţia Europei de Est, contribuind în chip hotărâtor la modificarea configuraţiei teritoriilor unor ţări din zonă şi, deopotrivă, predeterminând schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor politice şi social-economice din statele respective. În ce privea România, protocolul adiţional accentua, la punctul 3, „interesul” pe care-l manifesta Uniunea Sovietică pentru Basarabia şi „totalul dezinteres” al Germaniei „faţă de acest teritoriu”. Protocolul adiţional a fost păstrat în cel mai strict secret, încât nu a fost cunoscut decât după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Încheierea Pactului sovieto-german a creat României o situaţie de o gravitate fără precedent, schimbându-i radical poziţia politico-militară şi micşorându-i considerabil posibilitatea de a se manifesta în conformitate cu propriile opţiuni. Baza juridică a relaţiilor dintre România şi URSS - Pactul Ligii Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg, Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului şi a agresiunii, principiile care stăteau la baza reluării relaţiilor diplomatice, prin schimbul de scrisori Litvinov-Titulescu - în vigoare până în august 1939, a fost, practic, anulată prin protocolul secret la pactul încheiat între Germania şi Uniunea Sovietică. Precum releva Al. Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, după semnarea pactului sovieto-nazist, România trăia literalmente în provizorat: „Acum nici o forţă nu mai putea sta între noi şi formidabilul imperiu, iar destinul ne plasase la frontierele sale. Singura putere care mai părea capabilă să împiedice expansiunea sovietică era cel de-al III-lea Reich. Dar, în acest moment, Germania era pentru toate intenţiile şi scopurile aliatul Uniunii Sovietice” [17]. Apreciat de conducerea stalinistă drept „un punct de cotitură în istoria Europei şi nu numai a Europei”, drept un document ce „serveşte cauza păcii generale”, „reduce câmpul unor posibile ciocniri militare în Europa”, Pactul de neagresiune sovieto-german a condus, în realitate, la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, deoarece deja la 1 septembrie 1939 Polonia era invadată de trupele germane, iar la 17 septembrie- de către cele sovietice. În primăvara anului 1940, Germania ocupă Danemarca, Norvegia, Olanda, Belgia şi Luxemburgul, iar la 14 iunie ocupă Parisul. Profitând de această conjunctură, Moscova adresează, la 14 şi 16 iunie 1940, guvernelor Lituaniei, Letoniei şi Estoniei cererea de a permite trupelor sovietice să intre pe teritoriile acestor state. Cererile au fost „acceptate”, pentru ca la începutul lunii august, Sovietul Suprem al URSS să „satisfacă rugămintea” ţărilor baltice de a intra „în componenţa U.R.S.S.”[18]. La 22 iunie 1940 Franţa a capitulat, ceea ce însemna că sosise şi „ceasul de restrişte” al României, de care vorbea Gh.Brătianu în 1933.

1940 - „Partea dominantă a populaţiei din Basarabia este ucraineană” (?!).

Profitând de aceeaşi conjunctură favorabilă, la 23 iunie 1940 V.M. Molotov, ministrul de externe sovietic, l-a informat pe Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluţionarea problemei Basarabiei nu mai permite acum nici o amânare. Guvernul sovietic tinde acum, ca şi mai înainte, la soluţionarea pe cale paşnică, însă este decis să întrebuinţeze forţa în caz că guvernul român refuză o înţelegere paşnică. Pretenţia sovietică se extinde şi asupra Bucovinei, care are populaţie ucraineană”. În nota de răspuns a Ministerului de externe al Germaniei transmisă Guvernului sovietic se menţiona: „Revendicarea de către Uniunea Sovietică a Bucovinei constituie o noutate. Bucovina a fost în trecut o provincie a Coroanei Austriece şi este dens populată cu germani. Germania este de asemenea, în mod deosebit, interesată de soarta acestor Volksdeutsche”. Drept răspuns, guvernul sovietic şi-a limitat pretenţiile la partea de Nord a Bucovinei. În acest context, în seara zilei de 26 iunie 1940, la orele 22, Molotov i-a înmânat, la Kremlin, ministrului Davidescu nota ultimativă privind cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Şeful diplomaţiei sovietice a spus că l-a chemat „într-o chestiune de importanţă principală pentru dezvoltarea relaţiilor sovieto-române”, după care a dat citire notei cu caracter ultimativ. Aşa cum Nota ultimativă a fost adresată guvernului României în condiţiile în care „slăbiciunea militară a U.R.S.S. ţinea de domeniul trecutului”, iar „situaţia internaţională ce se crease cerea o rezolvare rapidă a problemelor moştenite din trecut”, alcătuitorii acesteia nu s-au îngrijit câtuşi de puţin de aspectele morale sau/şi ştiinţifice ale problemei, afirmând că Basarabia ar fi fost „populată în principal cu ucraineni”, alcătuind „o unitate seculară [...] cu Republica Sovietică Ucraineană” şi constituind, totodată, „o parte din teritoriul Uniunii Sovietice”. Cât priveşte partea de nord a Bucovinei, aceasta trebuia, pur şi simplu, „transmisă” în calitate de „mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia”. Graniţa trasată pe o hartă la scara 1/800.000 cu un creion roşu bont, a cărei urmă acoperea un teritoriu lat de 7 mile, constituie o probă elocventă în această privinţă.

Davidescu a răspuns lui Molotov că, fără a prejudicia cu nimic decizia Bucureştilor, ţine de datoria sa să declare, că „argumentele inserate în notă sunt cu totul lipsite de temei” [19]. A expus, apoi, „drepturile istorice, etnice şi politice”, care au format „temelia Unirii Basarabiei cu România”, şi a subliniat că decizia din martie 1918 „a fost un act al majorităţii populaţiei basarabene, a cărei voinţă s-a exprimat în Hotărârea Sfatului Ţării”. Diplomatul a contestat faptul că România „ar fi profitat de slăbiciunea militară” a Rusiei sovietice în 1918 şi a combătut teza după care Basarabia fusese unită cu Ucraina, expunând împrejurările în care Poarta Otomană a cedat această parte din trupul românismului, deşi „se obligase a apăra graniţa pe Nistru a Moldovei”. A amintit, apoi, de tratatul de la Luţk (1711), prin care Petru cel Mare recunoştea, faţă de Dimitrie Cantemir, „acea graniţă”. Reprezentantul Bucureştilor a subliniat, din nou, că „înainte de a ajunge, pentru un secol, sub stăpânirea ţarismului, Basarabia a fost cinci secole parte integrantă a patrimoniului românesc”. În ceea ce priveşte Bucovina, diplomatul a expus „modul cum a fost răpită, în 1775, de Austria şi împrejurările în care această provincie, care nu a cunoscut niciodată dominaţia rusească, a hotărât ca să se unească cu patria mamă”. Molotov a respins argumentele lui Davidescu ca necorespunzând „evoluţiei istorice, nici situaţiei de fapt”. A contestat autoritatea politică a Sfatului Ţării şi a subliniat, din nou, că partea dominantă a populaţiei din Basarabia este ucraineană (?!). S-a referit, apoi, la tratatul din octombrie 1920 care, după opinia sa, nu avea „importanţă internaţională”. În ceea ce priveşte Bucovina, Molotov a observat că nu e vorba de întreaga provincie, „ci numai de partea nordică, în care majoritatea populaţiei este ucraineană, legată cu Basarabia. Guvernul sovietic cere această parte a Bucovinei ca despăgubire pentru dominaţia românească în Basarabia timp de 22 de ani” [20].

Aşa cum nota ultimativă sovietică conţinea clar ameninţarea recurgerii la forţă în caz de refuz, guvernul României a fost silit să accepte executarea materială a acelui ultimatum. Precum menţiona prof. Şt. Ciobanu în şedinţa Consiliului de coroană din 27 iunie 1940, „[...] părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna- să aruncăm populaţia din Basarabia în braţele unui neam străin şi a unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-l doreşte”[21]. Într-un alt discurs, rostit în şedinţa comisiunilor Afacerilor Streine a Camerei şi Senatului României din 2 iulie 1940, acelaşi intelectual atenţiona că „populaţia acestei provincii, şi cea românească, şi cea minoritară, Germanii, Bulgarii şi chiar Rutenii şi Ruşii, refractari unui regim comunist, este lăsată pradă unei situaţii pe care nu o doreşte”, din care considerent „noi, parlamentarii şi fruntaşii vieţii publice şi culturale din Basarabia, Români şi minoritari, [...] apelăm la lumea civilizată şi atragem atenţia asupra dramei sfâşietoare prin care trece populaţia Basarabiei; în acelaşi timp ridicăm glasul nostru de protest riguros în contra încălcării nelegiuite a celor mai sfinte drepturi ale noastre istorice, etnice şi umane”[22].

Zadarnice proteste. Sfârtecarea Basarabiei.

În ziua de 3 iulie 1940, la termenul indicat de Guvernul sovietic (ora 1400), noua graniţă sovieto-română a fost închisă. Depăşind linia de demarcaţie fixată, trupele sovietice au provocat o serie de incidente şi lupte locale cu armata română. Paraşutişti lansaţi din avioane au întretăiat retragerea trupelor române înainte de expirarea termenului convenit, oprind trenurile, percheziţionând şi confiscând lucrurile şi valorile refugiaţilor, dezarmând trupe şi ofiţeri români şi reţinând originarii din Basarabia[23]. Deja primele metode folosite de regimul sovietic pentru obţinerea unei cât mai rapide supuneri a populaţiei din teritoriile ocupate, denotă clar că au fost vizate câteva obiective precise, dinainte stabilite, că a existat un plan pregătit din vreme şi o infrastructură introdusă în spaţiul dintre Prut şi Nistru mai dinainte, care a intrat în acţiune la ordin[24]. Omoruri, jafuri, devastări, schingiuiri, trenuri atacate, preoţi batjocoriţi şi cu limbile tăiate, biserici pângărite, ofense la adresa regilor Ferdinand şi Carol al II-lea prin batjocorirea statuilor din Chişinău şi Cetatea Albă - toate acestea au evidenţiat, în miniatură, planurile diabolice ale administraţiei sovietice în teritoriile cucerite[25]. Un singur an de stăpânire bolşevică a fost suficient pentru a limpezi lucrurile, pentru a spulbera orice echivocuri şi pentru a deschide ochii tuturor: „scopurile lor a fost să zdrobească fiinţa naţională a poporului băştinaş, să-i deformeze sufletul prin o ideologie nefirească, să-i distrugă credinţa”[26]. Toate au rămas departe de rosturile lor fireşti şi au fost întrebuinţate doar ca instrumente pentru realizarea structurii comuniste a Basarabiei, demolând proprietatea, credinţa şi etatizând totul.

Fiind considerată, în perioada dintre cele două războaie mondiale de liderii de la Kremlin, drept „un factor uriaş revoluţionarizator, care va accelera răsturnarea dominaţiei boierilor şi capitaliştilor în întreaga Românie” şi „etapă foarte importantă, prin revoluţia din România, spre sovietizarea Balcanilor”, sovietizarea Basarabiei înseşi urma a fi realizată prin „unirea Basarabiei Sovietice cu Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi prin ea - cu U.R.S.S.”[27]. Un proiect identic al preconizatei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti a fost reconfirmat de ziarul „Pravda” din 11 iulie 1940, relatând că „suprafaţa R.S.S. Moldoveneşti va fi de peste 50 mii km2”, iar populaţia ei - „de peste 3.700.000 de oameni”. Viitoarea R.S.S. Moldovenească, promitea acelaşi organ central al P.C.(b) din întreaga Uniune, „va deveni un stat cu un teritoriu mai mare decât unele ţări europene ca Belgia, Olanda, Elveţia”. Aşadar, proiectul viitoarei R.S.S. Moldoveneşti descris în ziarul „Pravda” se încadra perfect în formula anterioară a Kremlinului de „unire a Basarabiei cu R.A.S.S.M.”, deoarece teritoriul Basarabiei interbelice (44.422 km2) şi cel al R.A.S.S.M. de până la 28 iunie 1940 (8.500 km2) alcătuiau împreună 52.922 km2, iar populaţia R.A.S.S.M. (599.156 locuitori către anul 1940) sumată la populaţia Basarabiei de 3.191.016 locuitori la finele anului 1939, constituia un total de 3.790.172 de locuitori. Evenimentele imediat următoare au arătat cu toată claritatea, că promisiunile Kremlinului nu coincid neapărat şi întotdeauna cu acţiunile sale pe plan politic. În şedinţa Sovietului Suprem al URSS din 1 august 1940, V. Molotov a declarat că, în legătură cu „alipirea” Basarabiei şi Bucovinei de Nord, „frontiera Uniunii Sovietice s-a deplasat spre apus şi a ajuns la Dunăre”[28], ceea ce însemna că, pentru moment, poftele teritoriale ale Kremlinului constând în extinderea spaţiului geopolitic asiatic în detrimentul celui european -, prin înglobarea marginei de răsărit a României cuprinse între patrulaterul Cernăuţi, Hotin, Reni şi Cetatea Albă,- fuseseră satisfăcute. Cât priveşte organizarea concretă a noilor achiziţii teritoriale în perimetrul imperiului sovietic, problema respectivă a preocupat într-o măsură mai redusă conducerea de la Kremlin, procedându-se însă neapărat în spiritul politicii comune oricărui imperiu - divide et impera.

- Va urma -
---------------------------------------------------
[13] Eugen Titeanu, Moscova şi politica europeană, în „Generaţia Unirii”, nr. 4, 1929, p. 24-25.
[14] Emilian Bold şi Ilie Seftiuc, Pactul Ribbentrop-Molotov: antecedente şi consecinţe, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 313.
[15] Ibidem.
[16] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ed. a III-a, rev. şi ad. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2003, p. 323-324.
[17] Cf. Ion Constantin, România, Marile Puteri şi problema Basarabiei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 60-61.
[18] Ioan Scurtu, Sfărâmarea graniţelor României în 1940. Hotărârile Consiliilor de coroană din iunie şi august 1940, în România în situaţii limită. Editor coordonator Lucian Culda, Editura Licorna, Bucureşti, 1995, p. 104-105.
[19]   Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia. 1918-1940, Editura Junimea, Iaşi, 1991, p. 215.
[20] Ibidem, p. 215-216.
[21] Declaraţia dlui prof. Şt. Ciobanu în şedinţa Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, în „Revista Fundaţiilor Regale”, an.VIII, nr. 8-9, 1941, p. 704-705.
[22] Protestul dlui prof. Ştefan Ciobanu, rostit la şedinţa comisiunilor Afacerilor Streine a Camerei şi Senatului, în şedinţa din 2 iulie 1940, în „Revista Fundaţiilor Regale”, an.VIII, nr. 8-9, 1941, p. 710.
[23] Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), fond 691, inv.1, dos. 39, vol. I, fila 11.
[24] Cristian Troncotă, 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941. Iadul de peste Prut, în „Magazin istoric”, an. XXVIII, nr. 3 (324), martie 1994, p. 16-20, 31.
[25] ANRM, fond 691, inv. 1, dos. 39, vol. I, fila 11.
[26] Basarabia. Un an de muncă românească, Guvernământul Basarabiei, Chişinău, 1942, p. 43.
[27] „КраснаяБессарабия”. 1926. № 1. С. 4.
[28] СедьмаясессияВерховногоСоветаСССР. 1-7 августа 1940 г. Стенографическийотчет. Москва: Издание Верховного Совета СССР, 1940. С. 22-32.

 

footer