Revista Art-emis
Bihorul şi chestiunea Unirii (3) PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Duminică, 21 Decembrie 2014 21:38

Col. (r) dr. Constantin Moşincat, art-emisServiciul divin.

Ziua unirii naţionale se începu cu serviciul divin în ambele biserici. La noi, corul intonează marşul legionarilor în loc de priceasnă şi Deşteaptă-te române. La „murim mai bine în luptă”, se înalţă mâinile spre jurământ şi joară toţi cu lacrimi în ochi. Sub vraja acestui moment încheie episcopul Ioan Pap sfânta liturghia cu: „Cel ce-ai înviat din morţi ai dat înviere neamului românesc” şi lumea, fascinată de sfinţenia religiei naţionale, pleacă după „preoţii cu crucea în frunte”, cum este scris în imnul libertăţii, sub care a luptat „oastea creştină” în 1848 şi acum urcă golgota, să prăvălească piatra milenară de pe mormântul libertăţii noastre naţionale. Oamenii de-a lungul drumului, se descopăr şi-şi pleacă genunchi înaintea vlădicilor, cari trec prin cordonul moţilor de gardă. Un tablou viu al istoriei neamului românesc.

Adunarea naţională.

La ora 10 se deschide adunarea în sala cazinoului militar din cetate. La masa prezidială, pe un podium, ocupă loc consiliul naţional, cu episcopii şi socialiştii Flueraş şi Jumanca, în frunte cu preşedintele partidului naţional, George Pop de Băseşti, badea Gheorghe al Ardealului, trecut prin temniţele Vaţului, carele, de la moartea lui Ioan Raţ, prezidează conferinţele naţionale şi acum îşi cununa răsplăţii pentru credinţa cu care şi-a slujit neamul. În sală cei 1.200 de delegaţi ai bisericilor, instituţiilor culturale şi a poporului. Pe galerii sclipicioase femei şi afară, pe câmpul lui Horia, 100.000 ţărani, cu preoţi şi dascălii lor în frunte, sub drapelele naţionale, aşteptând Evanghelia nouă a libertăţii. Şi duhul Domnului era asupra tuturor. Într-o atmosferă încordată, cu lacrimi în ochi deschide adunare bătrânul preşedinte. Întâiul vorbitor, Ştefan C.Popa, descrie în culori vii suferinţele neamului şi dezvăluie chipul României Mari. Goldiş, cu glas puternic, ridică în faţa adunării tabelele legii cei noi, hotărârile din Alba-Iulia. Maniu motivează aceste hotărâri într-o parafrază luminoasă. Un prisnel de tipograf, Jumanca, surprinde lumea cu glasul lui sonor, argintiu şi cu o dicţie românească curată. Declaraţia lui, făcută în numele socialiştilor români, că aderă la actul de unire cetit de Goldiş, pentru că ei sunt mai înainte români şi numai după aceea socialişti, e acoperită de un uragan de aplauze, ce a întrecut pe toate cele de mai nainte. În numele bisericilor române face declaraţia de aderare episcopul Ioan Pap şi D.Radu. Deasupra acestor discursuri răsună din galerii şi din grosul salei cuvântul de ordin: „fără condiţii”. Era glasul extremei stângi, care nu mai cugeta, ci avea un singur simţ, unirea să fie desăvârşită. Şi, în acea clipă, toată adunarea, şi cei dinăuntru şi cei din afară, era cu trup cu suflet în extrema stângă.

Pe platoul de lângă cetatea Alba-Iulia, unde cu 134 ani mai în urmă au fost frânţi Horia, Cloşca şi Crişan, în prezenţa a 2.000 ţărani aduşi de învingătorii răscoalei ţărăneşti să asiste la înfricoşatul act şi de unde au fost aruncate trupurile sfâşiate în cele patru regiuni ale lumii, ca pildă îngrozitoare rebelilor iobagi, aşteptau acum 100.000 de ţărani liberi. În loc de roată erau patru podiuri în cele 4 regiuni, de pe care doi vlădici, Miron Cristea şi Iuliu Hosu şi alţi doi herolzi vesteau, în cele patru regiuni ale lumii, hotărârile unirii. Unirea tuturor Românilor într-o Românie Mare trup s-a făcut. Dacă în atmosfera în care s-a făcut actului unirii de la 1918 se ridica un singur glas pentru reunirea bisericilor române, atunci se rupeau şi peceţile Atanasiene de la 1700, cum s-au rupt lanţurile robiei politice şi iarăşi am fi o biserică şi un neam, cum am fost de la începutul nostru şi   n-am fi avut durerea să vedem vlădicii unei biserici stând zăvorâţi de nunţiul papal, până când se săvârşeşte actul religios al încoronării, nici sfidarea celor 12 milioane ortodocşi, cu „condiţia” unirii întru papa, nici celelalte sfâşieri între fraţii de sânge. Dumnezeu ştie câte nenorociri mai poate aduce asupra noastră această sciziune, acest blestem Habsburgic. Istoria nu va înţelege această elipsă a adunării naţionale de la 1 Decembrie 1918.

Întrunirea Marelui Sfat.

În 2 decembrie se întruneşte Sfatul Naţiunei Române, ales de adunarea generală ca reprezentanţă naţională până la unificarea definitivă. Acest mare sfat de 250 fruntaşi şi dignitarii bisericilor române aleg consiliul Dirigent, cu sediul la Sibiu. Acest consiliu dirigent deţine puterea executivă în Ardeal pe timpul transiţiei. Sunt 15 la număr şi au atribuţii de miniştri. Două zile s-au oprit armatele lui Mackensen în drum, ca să, nu vie în contact cu aglomeraţia de popor din Alba-Iulia. În 2 decembrie, pe când noi sfârşisem cu toate şi ne pregăteam de drum, se iveşte infinitul parc de vehicule, cu trufaşii învingători de eri, stropiţi de noroiul drumurilor desfundate ca nişte mogâldeţe ducând acasă bolşevismul în suflete. Nici pe aceştia nu-i vor primi cu „Heil dir in Siegeskrantz”, zicem eu. Pentru soli: episcopii Miron Cristea, Iuliu Hosu şi miniştrii Al.Vaida şi V.Goldiş duc actul unirii Regelui. Solii sunt oaspeţii curţii Regale şi sărbătoriţi la Bucureşti. Acolo, departe, departe, la Bucureşti soare, iar la noi se arată nori grei, veniţi de pe pusta Ungariei. Festivităţile au fost de scurtă durată. Ungurii ripostează cu forme diferite, de la manifeste şi ştiri alarmiste, la revendicări mincinos ticluite pe lângă reprezentanţii puterilor occidentale, la acţiuni teroriste locale, incursiuni militare pe front. Acestora românii ardeleni le-au opus gradual aşteptarea şi speranţa că odată va fi dreptatea şi de partea lor. Fruntaşul bihorean Gh. Tulbure redactează o broşură, răspândită în zece mii de exemplare, făcută pe înţelesul tuturor pentru a ştii calea de urmat. Reţinem din aceasta: „Fraţilor români! Am auzit că, în vreme din urmă, nişte nădrăgari streini au început să cutreere satele noastre româneşti. Prin părţile unde ajung ţin poporului cuvântări şi-i împărţesc hârtii tipărite cu fel de vorbe mincinoase. Iată ce spun ei! Spun că noi, românii, facem rău că ne dezlipim de ţara ungurească. Pentru că, în ţara românească - zic ei - sunt mulţi boieri bogaţi, cari asupresc poporul. Adică, de ce să vă faceţi slugi la boieri români? - spun dumnealor -, rămâneţi mai bine ce aţi fost: slugi la Unguri. Rostesc apoi vorbe de hulă faţă de Majestatea Sa, Regele Ferdinand al României şi faţă de Familia Lui domnitoare, ca să nu ne dorim sub stăpânirea Înălţiei Sale. Lăţesc tot felul de bârfeli la adresa noastră, a cărturarilor români, ca să-şi piardă poporul dragostea şi încrederea faţă de noi. În sfârşit, ca să îmbete pe oameni cu apă rece, le făgăduiesc toate bunătăţile lumii, numai să-şi scrie numele, că nu vreau să se alăture la ţara românească. Le făgăduiesc pământuri, imaşuri, păşuni şi păduri întregi, toate, fireşte, în cinste şi fără un ban. Poporenii paşnici îi ascultă şi clatină din cap. iar unora le vine-n minte vorba cântecului: « Cine-au îndregit streinii/Mânca-le-ar inima câinii ». Oameni buni! Faţă de poveştile acestor streini, aduşi de vânturi, vrem să vă spunem şi noi două vorbe. Vorbe curate şi răspicate, din inima românească. Din bătaia cea groaznică, sfârşită de curând, a ieşit o lege nouă. Legea aceasta rânduieşte, ca toate limbile şi toate neamurile, cari au fost până acuma învăluie la olaltă, să se desfacă. Popoarele, cari nu mai vrea să trăiască amestecate, să se despărţească. După cum omul, care nu mai poate să trăiască cu femeia lui, este lege care-l despărţeşte, legea aceasta nouă pentru popoarele lumii a făcut-o Wilson, căpetenia Americii, cel mai luminat om din lume şi cel mai bun prietin al neamurilor asuprite. Wilson zice că toţi cei de-o limbă şi de un sânge să se împreune, avându-şi ţara lor şi stăpânirea lor naţională. Să nu mai fie nici un popor stăpân asupra altuia. Să nu mai fie unii domni şi poruncitori, cum au fost Ungurii , iar alţii sluji şi robotaşi, cum am fost noi, românii. Legea lui Wilson au primit-o împăraţii şi toate căpeteniile puterilor mari. Au văzut toţi că este o lege bună şi dreaptă. Numai Nemţii şi Ungurii n-au vrut să ştie de ea. Din pricina aceasta Wilson a trimis oştirea Americei asupra lor şi i-a zdrobit.

Popoarele sărace şi năcăjite, care erau până aici sub stăpânire streină, au primit legea lui Wilson cu bucuria, cu care au primit-o păstorii din Vifleim vestea îngerului despre naşterea Domnului Hristos. Toate neamurile acestea şi-au ridicat fruntea şi au hotărât să-şi rupe lanţurile robiei, în cari zăceau ferecate. Să ne uităm numai împrejurul nostru! Croaţii au hotărât că se rup de ţara ungurească şi se împreună cu fraţii lor din Slavonia, Bosnia şi Herţegovina. Slovacii sau Tăuţii, asemenea s-au desplipit de Ungaria şi s-au unit cu Cehii, formând o ţară a lor. Rutenii tot aşa au făcut. Nemţii de peste Dunăre tot aşa. Sârbii au intrat cu armată în ţara ungurească, au luat în stăpânire pe fraţii lor, ca să-i alipească la ţara sârbească. Toţi se rup de ţara ungurească. Toţi o părăsesc, ca pe o moară stricată. Toate neamurile s-au săturat până peste cap de tovărăşia cu Ungarii. Numai noi să mai rămâneam sub călcâiul lor? Numai noi, românii, să fim de râsul lumii? Nu, fraţilor, soarta noastră încă s-a hotărât. Cum veţi fi înţeles, Românii de pretutindeni s-au adunat zilele trecute în Bălgradul Ardealului şi au hotărât, că ne rupem şi noi de ţara ungurească. Ardelenii, Bihorenii, Bănăţenii şi Ungurenii, vlădici, domni şi plugari, s-au strâns cam la o sută de mii. Şi au jurat, în faţa lui dumnezeu şi în numele neamului întreg, că nu vrem să mai trăim cu Ungurii nici un ceas. Destul ne-a fost o mie de ani de robie. O mie de ani le-am arat, le-am sămănat pământurile şi le-am secerat grânele, pentru ca ei să mănânce pâne albă ca colacul, iar noi o coajă de mălai. Nimeni n-a pătimit aşa de mult, nimeni nu s-a trudit aşa de greu în ţara aceasta, ca noi românii. Noi nu am fost socotiţi de oameni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Noi am tras în jug alături de vite. Şi totuşi n-am putut ajunge la creangă verde, totuşi n-am putut scăpa de amar şi sărăcie. Cu toată munca şi sudoarea noastră, tot rodul trufiei noastre îl mâncau streinii cu dările şi cu porţile cele grele. Aşa a fost traiul nostru, de când ne-am pomenit în ţara aceasta. Noi n-am avut nici soare, nici zile de sărbătoare.

Înainte cu o sută de ani şi mai bine strămoşii noştri s-au hotărât odată să-şi scuture jugul de pe grumazi. Trei Români zdraveni şi inimoşi, Horia, Cloşca şi Crişan, s-au luat şi s-au dus la împăratul, din Viena, să ceară drepturi şi pământ pe seama poporului. Împăratul i-a ascultat şi le-a făgăduit că le dă. Dar, nemeşii unguri au prins atunci pe cei trei omâni şi i-au zdrobit pe roată. Acesta s-a întâmplat la anul domnului 1784. Iată, care a fost răsplata domnilor pentru munca şi răbdarea de veacuri a neamului nostru. Drepturile şi bunătăţile ţării au ştiut să le ţină numai pe seama lor şi a copiilor lor. Pentru noi făceau totdeauna legi aspre, prin cari ne lipseau de drepturi şi ne lăsau în prada lor. Sute de ani, pruncii românilor au fost opriţi să umble la şcoală. Nemeşii ne-au ţinut în prostie, căci aşa eram mai buni de slugi. Iar, când ne-au lăsat copii la şcoală, atunci nu le-a fost iertat să înveţe în limba românească. Au poruncit dascălilor să ni-i chinuiască într-o limbă streină şi ne-nţeleasă de bieţii prunci. Din pricina aceasta, numai cu mare trudă şi cu multă cheltuială au putut răsări şi din neamul nostru câţiva domni cu învăţătură. Dacă aţi ceti şi aţi cunoaşte istoria neamului nostru, aţi rămâne îngroziţi, fraţilor, de patimile şi suferinţele, câte le-au îndurat moşii şi părinţii noştri din partea stăpânitorilor şi a altor lifte streine. Nu vi le mai înşirăm aici pe toate, pentru că nu vrem să vă amărâm sufletul. Să lăsăm trecutul şi să vedem cum se poartă faţă de noi zilele de astăzi. Românii au fost totdeauna cei mai viteji apărători de ţară. În războiul de acum aproape cinci ani de zile aţi apărat cu viaţa voastră averile şi moşiile lor cele întinse. Pe ale lor şi nu pe ale voastre, pentru că la petecul nostru de pământ n-a lăcomit nimeni. Sute de mii de români au rămas morţi prin ţările streine. Şi vai! Câţi s-au întors acasă schilavi şi cerşitori. În vremea cât bieţii români îşi prădau viaţa şi sănătatea peste ţări şi mări, acasă femeile şi pruncii lor flămânzeau şi se prăpădeau de sărăcie. Şi ştiţi ce a fost răsplata? Ştiţi ce a făcut cârmuirea ungurească până când voi vă vărsaţi sângele pentru ea? Şcolile româneşti ni le-au închis. Pe învăţători i-au pus cu de-a sila să înveţe în şcoli ungureşti. Pe mulţi preoţi şi domni de-ai noştri i-au aruncat în temniţă şi i-au judecat la moarte, prin ştreang. Sute de ţărani, chiar părinţii şi fraţi de-ai feciorilor, cari luptau pentru ţară, i-au dus jandarmii între baionete şi i-au ţinut închişi în locuri depărtate, până ce au pierit unii de foame. Au dus o lege nouă, care zice că Românul să nu mai poată cumpăra în ţara aceasta nici o palmă de loc. cum vedeţi, fraţilor, au vrut să ne prăpădească cu totul. Şi-au pus de gând să ne silească să luăm lumea în cap.

Acum, că bătălia s-a sfârşit şi a venit altă stăpânire, ei zic că se începe o lume nouă. Zic, că vreau să ne dea şi nouă drepturi şi vreau să trăiască cu noi în frăţie şi-n dragoste. Să vă spuneam numai câteva fapte mai proaspete, ca să vedeţi cum e dragostea lor. Gazetele lor de astăzi ne batjocoresc în tot chipul. Steagul nostru românesc nu sufere să-l purtăm nici astăzi, când e slobod să-l poarte toate neamurile. Pe mai mulţi ostaşi şi ofiţeri cari şi-au pus pe chipiu pandlică cu feţele steagului nostru în trei culori, i-au bătut unde i-au apucat. S-a întâmplat, că în unele locuri, feciorii întorşi din război, năcăjiţi şi flămânzi, au pus mâna pe bucatele domnilor de pământ, cari se îmbuibaseră în toate bunătăţile. Şi cum s-au răzbunat domnii? De bună seamă aţi auzit. Într-un sat din părţile Clujului, nemeşul a cerut jandarmi şi cătane de la stăpânire. Jandarmi înarmaţi până la dinţi au dat năvală în sat şi au prins pe cine au putut apuca: bărbaţi, femei, fete şi oameni bătrâni. I-au luat la ţintă şi i-au puşcat pe toţi grămadă. Apoi au făcut un foc mare dintr-o jireadă de lemne şi i-au aruncat în foc. Unii erau încă vii, pentru că nu le-au lăsat vreme nici să moară. Şi aşa au ars sărmanii oameni nevinovaţi 5 zile de-a rândul până ce s-au făcut scrum. Într-un alt sat, aici la noi în Bihor, pe nişte ostaşi, care au înstreinat câte ceva, i-au silit mai întâiu să-şi sape mormântul, apoi i-au puşcat pe toţi, de a căzut fiecare în groapa sa. Şi câte şi mai câte mişelii din acestea am putea înşira aici. Dar nu le mai pomenim, că ni se rupe inima. Şi ar trebui să scriem o carte mai groasă, decât cazania cea bătrână.

Puneţi faţă în faţă vorbele lor cele mai frumoase cu faptele acestea îngrozitor de urâte. Şi să nu uitaţi, fraţilor, că nu vorbele şi faptele vădesc inima omului. În zădar zic ei că din vrăşmaşi ni s-au făcut prieteni, aşa, peste noapte. Românul are o vorbă veche: lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba! Cum credeţi să ne dea ei drepturi şi libertăţi, când inima lor de năpârcă nu rabdă nici o pandlică tricoloră, un mic semn, că suntem şi noi un neam de oameni alături de alţii? Gândiţi-vă, oameni buni, ce soarte ne-am fi aşteptat pe noi Românii, dacă Ungurii ar fi câştigat acest război? Ce ar fi făcut cu noi, când acum, că sunt bătuţi şi umiliţi, sunt gata să ridice arma asupra voastră şi să vă împuşte ca pe câini? Toate acestea şi alte multe suferinţe îndurate de neamul nostru le-a cumpănit bine adunarea cea mare a Românilor de la Alba-Iulia. Şi cu o gură şi cu inimă au hotărât atunci, că de ţara ungurească nu vrem să ne mai ţinem. Ne alipim de fraţii noştri din ţara românească. Vrem să dăm mâna cu fraţii noştri din Basarabia, cari au robit sub muscali. Vrem să dăm mâna cu fraţii noştri din Bucovina, cari au suspinat mai mult de o sută de ani sub stăpânire nemţească. Le întindem mâna şi zicem: Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate,/În noi doi un suflet bate.

Şi toţi, cari am fost până acum răsfiraţi, ne alipim de sânul maicii noastre dulci, ne alipim de Ţara românească. Vrem să formăm o ţară mare a tuturor românilor, o ţară mândră şi frumoasă, cu 14 milioane de români. În ţara noastră românească nu vom mai trăi din mila altora. Noi vom fi stăpâni şi gazde. Toate legile şi toate judecăţile vor ieşi pe limba noastră românească, ca să le înţeleagă tot omul. Săteanul şi omul sărac va avea tot atâta omenie şi ascultare înaintea legii ca şi domnii. Diregătorii din toate cancelariile vor fi mau mulţi români, feciori de plugari dela sate, cari şi-au câştigat învăţătura. Pruncii voştri vor fi domni şi judecători asupra voastră, nu streinii de altă lege. Iar domnii români, ori cum ar fi, vor fi aleşi cu mai multă inimă faţă de popor, pentru că „sângele apă nu se face”. Se vor duce legi nouă pentru folosul muncitorilor şi al plugarilor. Săracul va avea tot atâta drept de vot, ca cel bogat. Poporul îşi va alege antistia satului, pe notar, pe solgăbirău şi pe deputaţii din casa ţării, după bunul său plac. Glasul poporului va fi ascultat pretutindeni, până sus la Rege, care ştie bine că poporul e talpa ţării sale. Pământ va fi destul pentru toţi fraţilor. Ţara românească va fi mare, pe averea şi pământurile ei nu se vor mai împărţi cu streinii. Fiecare sărac va căpăta atâta pământ, ca să poată trăi cu familia sa cinstit. Pământurile şi arânzile vor fi ieftine. Porţile şi birurile nu vor fi aşa de mari, pentru că ţara românească nu este aşa de înglobată în datorii. Se ştie că grâul din România e ca aurul de frumos. În anii buni şi roditori, ţara câştigă sute de milioane numai din grâu şi din cucuruz. Locuri de păşune, la munte şi la şes, fiind destule, vitele româneşti se prăsesc şi se cresc ieftin. Întrebaţi pe jidovi: câte sute de trenuri de grâu, cucuruz, ovăz, linte, fasole, oi şi vite cu coarne au dus din românia în cursul acestui răsboi? Întrebaţi-i cu ce preşţuri le-au cumpărat şi câte milioane au câştigat?poate nicăieri s-a pomenint aşa o ieftinătate, ca în ţara românească, pe care dumnezeu a binecuvântat-o cu toate cele de lipsă. Isvoarele ei de petrol sunt cele mai bogate din lume. Băile de aur, de sare şi de cărbuni din Ardeal de-acum nu vor mai fi în mâna streinilor. Bogăţiile cari le-a revărsat mâna lui Dumnezeu în pământul cel sfânt al Ardealului nostru, de-acum vor intra în visteria ţării româneşti şi în punga muncitorilor dela băi. Plata muncitorilor şi a zilierilor va fi astfel cu mult mai mare, decât ori şi unde, pentru că lipsă de muncitori va fi mare şi bani vor fi destui.

Ţara ungurească numai pentru alţii a fost mamă, pentru noi, românii, a fost ciumă. Ţara românească va fi mamă pentru toţi, pentru că nu va fi ţara domnilor, ci ţara plugarilor. Fraţilor! Noi nu vrem să vă amăgim cu vorbe frumoase. Noi nu vă făgăduim marea cu sarea. Noi nu zicem, că ţara duce o lume albă, fără nici un lucru. Omul slab şi netrebnic, ori unde l-ai aşeza şi ori câte drepturi i-ai da, tot calic române. Numai omul harnic şi muncitor poate să înainteze în avere şi bunăstare. Noi vrem, numai să vă deschidem ochii. Vrem numai să vă spuneam, că în ţara românească mai rău decât aici nici cum nu poate fi, dar mai bine de bună seamă. În casa sa şi în ţara sa omul, ori cum ar fi, este mai slobod şi mai stăpân pe al său, decât în casa şi în ţara altuia. Lumină, şcoală, muncă harnică şi traiu cinstit, iată ce vă aşteaptă în ţara românească! Să nu daţi, aşadar, nici un crezământ scorniturilor şi minciunilor cu cari vreau să vă înspăimânte şi să vă amăgească oameni fără căpătâiu şi fără suflet. De boierii români să nu aveţi nici o teamă, pentru că ce a fost a trecut. Nu ştim dacă în ţara ungurească va fi gătat cu domnia grofilor şi a baronilor. Ştim că în ţara românească steaua ciocoilor a căzut pentru totdeauna. Chiar acum s-a hotărât, în lege, ca 6 milioane de holde de pământ să se taie din moşiile boierilor şi să se împărţească la sătenii lipsiţi. Boierii toţi şi-au dat învoirea, chiar ei au dus legea cea nouă în sfatul ţării. Întrebaţi-vă acum: când vor veni grofii şi vlădicii păpistaşi să-şi împărţească moşiile la Români?

Nici în trecut n-au fost toţi boierii români oameni răi şi asupritori. Au fost între ei şi foarte mulţi oameni cu dreptate şi cu tragere de inimă către popor. Din multe familii boiereşti au ieşit cei mai harnici şi cei mai luminaţi miniştri şi cei mai cinstiţi cârmuitori de ţară. Toţi aceştia au dus legi bune pentru săteni. Adevăraţi jefuitori ai poporului au fost tot streinii, grecii, jidovii şi armenii. Aceştia au luat moşiile boiereşti în arândă şi le-au lucrat cu ţăranii pentru o plată de nimic, ca ei să-şi poată scoate arânda înzecită. Şi apoi să nu gândiţi, fraţilor, că boierii din România vor veni acum la noi, vor cumpăra aici moşii şi vă vor pune să li le lucraţi. Nici unul nu-şi va lăsa casa şi averea lui, ca să vină la noi. După cum noi cei de aici, alipindu-ne la ţara românească, nu ne lăsăm casa şi masa noastră. Nimeni nu va fi silit să treacă munţii şi să între slugă la boieri. Tot omul rămâne unde a fost şi unde-i place. Numai ţara românească îşi va lărgi hotarele până aici la noi şi, în loc să avem cârmuire ungurească la Budapesta, voim avea stăpânirea noastră românească la Bucureşti. Acum, când văd, că vă scapă din mâinile lor, vin să vă sparie cu boierii şi să vă făgăduiască pământ. Întrebaţi-i, fraţilor, până când mureaţi voi în lanţuri pentru ţara aceasta maşteră, cine a adus legea, care oprea pe români să-şi cumpere un petic de pământ? Întrebaţi: Pentru ce ne-au îmbiat poporului drepturi şi pământ mai de mult, înainte de bătălie? Pentr uce chiar acum, când văd că ne rupem de ei? Şi, apoi, au ei pământ de unde să vă dea? În mâna lor e numai cârciuma şi taraba. Pământul este al nemeşilor Unguri şi băncilor cele mari. Acestora de bună seamă nu le trece prin minte să-l împărţească la români. Tot la ai lor vor da, dacă vor da, iar nu vouă, fraţilor români. Chiar acum cetim în gazetele ungureşti, că dacă s-ar împărţi pământul domnilor din Biharia, atunci ungurilor de la şes li se va da 10-12 jughere, iar românilor de la păduri două sau trei iughere de pământ sterp, dar poate nici atât. Asta-i dreptatea, ce ne aşteaptă în ţara ungurească! Dar, de la ei nici nu mai aşteptăm vreun bine. Din păţania trecutului am învăţat că, de la streini să nu mai aşteptăm nimic. Destul v-au îndopat cu făgăduieli. Uitaţi-vă bine în ochi lor şi veţi vedea că nădrăgarii aceştia, cari acum vă omoară cu dragostea, vă sunt vechi cunoscuţi. Sunt aceiaşi « huligani », cari vă făceau ochi dulci înaintea tuturor alegerilor de deputaţi. Vă ţineau cuvântări frumoase şi vă făgăduiau ceriul şi pământul numai să-l votaţi pe domnu Házifarkas sau pe altă venitură. După alegere, fireşte, domnişorii piereau ca camforu şi nu-i mai vedeaţi. Iar voi rămâneţi cu făgăduielile şi cu sarcinile în spinare. Despre Regele ţării româneşti vă spun aceşti năimiţi, că ar fi un om aşa şi aşa, că nu-i vrednic să ne alăturăm sub coroana Lui. La bârfelile acestea să le răspundeţi, că, dacă le place să desvălească greşelile împăraţilor, atunci să rămână la ai lor. Să rămână la Viena şi la Budapesta, pentru că acolo a fost cuibul tuturor păcatelor. Acolo în casa ţării şi în palatele strălucitoare ale nemeşilor, zidite din sudoarea şi din dările voastre, în vreme ce voi sătenii n-aveţi drumuri, n-aveaţi şcoli şi de multe ori n-aveaţi un codru de pâine.

- Va urma -

footer