Revista Art-emis
Bihorul şi chestiunea Unirii (2) PDF Imprimare Email
Col. (r) Dr. Constantin Moşincat   
Miercuri, 17 Decembrie 2014 13:41

Col. (r) Dr. Constantin Moşincat,  art-emisLa Oradea şi în Bihor s-a constituit Consiliul Naţional. Situaţia era foarte tensionată. Ungurii îşi formase şi ei un consiliu ungar. Pe 3 noiembrie 1918, în casa sa, dr. Aurel Lazăr convoacă pentru constituire Consiliul local şi Garda Naţională. Fruntaşii intelectuali răspund acestei convocări şi formează consiliul din 16 membrii, întregiţi la 25. În aceeaşi şedinţă au fost alese şi comitetele executive pentru fiecare circumscripţie electorală din judeţ. Garda Naţională din Oradea, formată din 25 de ofiţeri, se subordonau gărzii formate la Timişoara sub comanda colonelului Şerb Miron. Despre această organizare a fost informat şi consiliul ungar. În interesul păstrării ordinii şi liniştii, pentru siguranţa politică în oraş şi în judeţ, prin comitetele executive, Consiliul Naţional Oradea şi Bihor a cooperat cu cel maghiar. Revolta se manifesta la sate cam sub aceleaşi forme: alungarea notarilor, jefuirea prăvăliilor evreieşti, furt din fermele domneşti de vite şi cereale, furt de lemne pentru foc şi construcţii. Toţi îşi făceau dreptate după legea lor, dar nu omorau. Notarii erau vizaţi de ţărani căci ei erau ce-i ce i-au trimis pe front, le-au rechiziţionat bunuri fără discernământ sau nu împărţeau ajutoarele de pe front cu dreaptă măsură. Femeile întreţineau atmosfera răzbunării prin poveştile spuse bărbaţilor întorşi de pe front. Întâlnim situaţii hilare, povestite de Roman Ciorogariu, despre un notar „legat cu căpăstru de o căruţă şi dus la păscut de iarbă verde”, după cum el sfătuia pe cei ce nu aveau hrană să facă. Este menţionat şi proprietarul Cristian din Răpsig protejat de săteni ca răsplată a omeniei sale. Contele Latour, admirând hărnicia şi omenia localnicilor pe de Valea Mureşului a lăsat testament fiului său să împartă 7.000 jugăre ţăranilor români. Admirabile pilde!

Preoţii satelor au fost ocrotiţi. Învăţătorii numiţi din oficiu a face rechiziţii în timpul războiului - s-au purtat cu blândeţe sau cu răutate, după cum a fost omul din fire. Pe cei răi poporul i-a alungat de la sate. Aşa s-a întâmplat şi cu preotul din Cheresig care în vreme de război era o brută, un inchizitor pentru copii pe care-i brutaliza, pe preoţii români îi batjocura şi îşi denunţa colegii „daco-români”. Prada averilor nu s-a făcut pe criterii etnice. Lipsa bunurilor i-a determinat pe săraci să jefuiască. Târgul săptămânal din Oradea a înregistrat mai multe asemenea episoade. Dar multe episoade au cunoscut ieşiri şovine. Roman Ciorogariu, singur în stradă, a fost agresat de un „domn cu tricolor unguresc la buton” şi somat: „beszei magyarul” (vorbeşte ungureşte!). Mirat, episcopul s-a uitat în jur…, nu vorbea cu nimeni, fiind singur! Trufia lucra! Comitetul mixt româno-maghiar, reprezentat de Aurel Lazăr, Iacob Radu, Coriolan Pop, Nicolae Zigre, Sever Erdelyi şi Roman Ciorogariu, a funcţionat pe baza principiului autonomiei naţionale. Fiecare comitet îşi exercita autoritatea în satele în care fiecare naţionalitate era reprezentativă.

Comitetul Executiv Român a lansat manifestul „Către poporul român din Oradea Mare şi Biharia!” prin care poporul era chemat la ordine. Rolul răspândirii directivelor revenea preoţilor. Roman Ciorogariu a trimis circulara nr.2350/1918 cu următorul conţinut: Circulara către onorata preoţime şi învăţătorime de sub jurisdicţia consistorului gr. Or. Român din Oradea-Mare: „Pe fronturi s-a încheiat armistiţiu pentru a deschide calea tratativelor de pace, pe baza principiilor de egală îndreptăţire a tuturor naţiunilor, enunţate de marele apostol al libertăţii popoarelor, Wilson. Vestiţi poporului această bucurie mare. Ne-a venit însă la cunoştinţă, că în unele părţi s-au dezlănţuit patimile. Cete de oameni veniţi după câmpul de luptă primejduiesc siguranţa personală şi a averii paşnicilor cetăţeni, mai adăugând prin aceasta la mizeriile războiului de cinci ani şi războiul intern, care va să nimicească ce ne-a mai rămas în avere şi vieaţă din focul mistuitor al crâncenului răsboiu. Păstorul cel bun, sufletul şi-l pune pentru turma sa, şi dascălul român este credinciosul său tovarăş în această sfântă apostolie. Să se arate vrednici de misiunea lor în aceste zile de grea încercare! Orice omisiunea de la datoria de a ilumina poporul asupra adevăratei stări a lucrurilor, poate avea ca urmare pierderi de vieţi şi averi, pentru cari noi suntem răspunzători în prima linie înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Drept aceea, mă adresez cătră onorata preoţime şi învăţătorime să-şi facă datoria deplină. Preoţimea de pe amvon să vestească poporului evenimentul mare al zorilor păcii definitive şi a datoriei cetăţeneşti de a susţine pacea şi bunăvoinţa între oameni. După aceea, împreună cu învăţătorimea să lumineze om de om asupra datoriei cetăţeneşti de-a respecta ordinea publică.

Pe lângă antisia comunală în fiecare comună se va institui câte un comitet poporal şi o gardă a siguranţei publice; în comunele româneşti dirigează aceste întocmiri naţionale ale vremurilor de astăzi excepţionale, Consiliul Naţional Român din Oradea-Mare. Vă fac de datorie să sprijiniţi acţiunea acestui Consiliu Naţional, care îşi va trimite bărbaţii săi de încredere şi ofiţerii de naţionalitate română, să organizeze garda păcii publice, dintre oamenii aleşi din comuna respectivă. Să intraţi înşivă în aceste comitete locale, cari nu sunt comitete revoluţionare, ci sfaturi de pacificare şi îndrumare în alvia ordinei publice. Dreptul de liberă dispoziţie a naţiunilor nu înseamnă anarhie, înstăpânirea volnică a răzvrătiţilor peste vieaţa şi averea concetăţenilor paşnici, ci dreptul de a trăi liber vieaţa naţională, între marginile legii, respectând acest drept şi celorlalţi concetăţeni. Liniştiţi poporul, că se vor lua demersuri pentru lecuirea tuturor ranelor pricinuite de răsboiu, anume că se vor sana doleanţele agrare şi se vor şterge lacrimile văduvelor şi a orfanilor. Să se uşureze aceste stăruinţe a oamenilor de bine prin încrederea împrumutată şi păzirea ordinei publice. Toată stăpânirea este de la Dumnezeu dată; rămâneţi între marginile legii, răscumpărând vremea, că zilele grele sunt. Oradea-Mare, la 23 oct. (5 noiembrie) 1918.

Cooperarea cu Consiliul Naţional Maghiar încetează în împrejurarea în care dr.Rigo, ca preşedinte al Consiliului Maghiar local fusese chemat în 7 noiembrie la Budapesta. El considera pe români „un surogat pendent de Budapesta”. La Budapesta s-a hotărât formarea unei armate de voluntari cu soldaţi plătiţi cu 30 de coroane/zi şi 40 pentru ofiţeri. Şedinţele comune se suspendă. Aurel Lazăr se duce la Arad pentru stabilirea definitivă a atitudinii românilor. Concomitent s-a difuzat comunicatul oficial a lui Wilson[i] prin care se recunoştea dreptul naţiunii române la autodeterminare. Guvernul Karolyi a fost somat să predea administraţia locală consiliilor, iar generalul Boeriu - comandant al Legiunii române, cu regimentele româneşti din Viena se întorc acasă. La Viena, Iuliu Maniu juca rolul de ministru de externe în tratative cu austriecii, germanii şi cehii. La Budapesta orădeanul Erdeli a fost numit reprezentant diplomatic. Sibiul a fost decretat sediul Comandamentului Trupelor din Transilvania - condus de generalul Traian Moşoiu. În asemenea împrejurări apar excesele de orgoliu rănit al ungurilor ce nu ezită să treacă la atrocităţi pe tot cuprinsul comitatului Bihor[12].

Consiliul şi ofiţerii Gărzii Naţionale române s-au întrunit pe 12 noiembrie 1918 în casa dr.Aurel Lazăr unde au depus jurământ pe drapelul românesc, ridicat falnic în faţa vicecomitetului ungur, care privea din casa de peste drum, marea solemnitate”[13].

Încep frecuşurile şi răzbunările ungurilor. Pentru a slăbi forţa Gărzii Naţionale române, ungurii, refuză să le dea arme sub pretextul că nu sunt. Mai mult, Budapesta, ordonă mobilizarea generală. Joszi ca reprezentat al guvernului ungar s-a întâlnit, la Arad, cu Iuliu Maniu. Teza lui Jaszi viza „dreptul de libertate şi dispoziţie a românilor în cele 26 de comitate româneşti după sistemul cantonal”[14] în cadrul statului ungar suveran. Românii cereau „recunoaşterea suveranităţii poporului român din Ardeal, de a se constitui în stat naţional independent”[15] pe teritoriul comitatelor româneşti. Jaszi nefiind de acord întreabă: de ce nu vă uniţi cu România? Răspunsul la întrebare avea să fie dat la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918.

 

Uspătoi cu tricolor la Alba Iulia

 

Pregătirile pentru Alba Iulia s-au făcut în ordine şi cu entuziasm, în ciuda atrocităţilor semnalate pretutindeni. Ele erau de natură a îndârji şi mai tare pe români. Delegaţii aleşi, câte cinci din fiecare circumscripţie electorală, „înarmaţi cu mandate în regulă”, reprezentaţii centrelor culturale, protopopii, au alcătuit delegaţia cam de două sute de bihoreni[16]. Atmosfera epocii a fost creionată de episcopul Roman R.Ciorogariu în lucrarea sa memorialistică „Zile trăite” din care cităm:

 

Plecarea la Alba Iulia.

„Statul major, episcopul Radu, venit de la Beiuş, membrii consiliului, cu câţi au încăput, am plecat, în 28 noiembrie, în vagon special, spre Arad, împodobiţi cu tricolorul românesc şi între cântece naţionale. La Csaba dăm deja de bucluc. Andreiu Popoviciu, actualul secretar la legaţiunea română din Washington, era în uniformă de ofiţer de artilerie, cu cocardă de a noastră. Garda ungurească din Csaba îl prinde şi îl deţine, dar Aurel Lazăr avea depline puteri şi de la consiliul ungar din Oradea asupra tuturor şi aşa intervine pentru liberarea lui. Până aici ne-a fost mai greu să străbatem prin Salonta, Sarkad, Giula, Csaba, de aci trecem imediat pe teritoriul arădean, populat de români. Eu şi Lazăr am rămas peste noapte în Arad, ceilalţi şi-au continuat calea spre Alba-Iulia. De la Arad, am plecat, a doua zi dimineaţa, cu mare alaiu, eu modest uspătoiu între atâta celebrităţi răsărite sub soarele libertăţii. Trenul împodobit cu tricolor şi ticsit de imensa lume ce s-a adunat. În definitiv, am plecat câţi am încăput în tren. Un ofiţer de gardă, nepotul meu Eugen Ciorogariu, cu un pluton, însoţeşte trenul, podurile şi linia ferată păzită de gardele noastre. La gările pavoazate ovaţionează satele venite să facă onorurile, şoselele de-alungul trenului traversate de parcurile vehiculelor lui Mackensen. Cu un cuvânt, mers triumfal la Alba-Iulia. La Simeria prin ai noştri nişte socialişti, cu teancuri de scrieri agitatorice, menite pentru a tulbura prin ele adunarea naţională din Alba-Iulia, eventual a produce atentate. Descărcaţi de acest periculos bagaj, sosirăm la Alba-Iulia.

Sosirea

Primirea regală, cu discursuri, onoruri militare date de o companie de legionari, comandaţi de căpitanul Medrea, purtând eşarfă tricoloră. Tot oraşul pavoazat, am zice îmbrăcat în tricolor. Valuri de oameni frământă, sub picioarele lor, noroiul zăpezii topite, aclamări şi ropotul goanei de automobile şi trăsuri umplu văzduhul. Intrăm pe poarta cetăţii pe care a intrat odinioară Mihai Viteazul, sub boltitura temniţei fioroase, de unde au fost, Horia, Cloşca şi Crişan duşi la roată, iar acum stau de gardă moţii cu priviri aprinse, în sumane moţeşti, cu puşca la umăr şi căciula de miel împănată cu tricolor, iar sus, pe bastioane, aceleaşi figuri vii ale legionarilor moţi evocă vedenii din epopeea romană. Tu eşti Dumnezeu, cari faci minuni. După noi, ziua, noaptea, până în dimineaţa din 1 Decembrie, aduc trenurile, ticsite, miile de români de la Dunărea bănăţeană până la Solnoc, Dăbâca şi din creştetul Bihorului până în creştetul Carpaţilor, într-o pitorească variantă de porturi ţărăneşti. Bănăţenii, de sub ocupaţia sârbească până la Mureş, trecuţi prin şicanele brutale sârbeşti, vin năvalnic, să scuture de pe ei ocupaţia sârbească şi să se unească cu ţara mamă. Dar masa poporului din centrul Ardealului vine călare, în căruţe şi pedestru, cu desagii în spate, din depărtări mari, la vestea minunată ce s-a arătat în Alba-Iulia, iar în dimineaţa zilei de 1 Decembrie, când mă duceam la biserică, a crescut lavina la mai bine de o sută de mii de suflete cari îşi aşteptau mântuirea. Două zile a ţinut sfatul pregătitor pentru precizarea hotărârilor. În acest sfat a luat parte consiliul naţional întregit cu reprezentanţii socialiştilor români, delegaţii basarabeni şi bucovineni şi o pleiadă din generaţia mai tânără. Chemarea armatei române n-a fost numai pentru mântuirea scumpei noastre piei, ci pentru unirea Ardealului cu ţara mamă. Misiunea de la Iaşi a avut acest sens. În acele zile mari, când Ardealul a văzut deschise porţile unirei cu ţara mamă, nu s-a mai gândit nici la pielea sa, nici la condiţiuni, decât la unirea neprihănită de gânduri lăturalnice. Consiliul central din Arad, cu această hotărâre a venit la Alba-Iulia şi suta de mii de Români din toate colţurile Ardealului şi Banatului la această unire a venit la Alba-Iulia, să o încheie prin actul plebescitului. Adunarea avea numai să ratifice această voinţă, această poruncă a Ardealului. Cu toate acestea, sfatul pregătitor a fost frumos.

În tratativele de la Arad s-a observat oarecare lipsă de concentrare a consiliului nostru. Jászi le şi face observarea maliţioasă că şovăesc (tétováznak), nici ei nu ştiu ce vor să facă. În discuţiile din Alba Iulia aceiaşi lipsă de concentrare şi vagi câmpuri de discuţiuni. Când o parte susţine că unirea să se facă pe baza autonomiei Ardealului, se aprinde tinerimea care vede „condiţiuni” în acest fel de unire în principiu. Revolta tinerimii trece ca un fir electric prin inimile strânse, cari băteau la intrările şi ieşirile sfatului pregătit, şi zboară, din gură în gură, cuvântul de ordine: „fără condiţiuni! În acest cuvânt era şi o ameninţare la anumite adrese. În zadar explica Maniu, că pe baza autonomică, nu înseamnă condiţiuni, ci timp de tranziţie de la starea actuală la deplina unificare a legilor şi instituţiilor ţării peste tot. Acum, sufletul mulţimii, speriat de fantoma autonomiei, a luat pe buze, ajuns la soluţia să se decreteze unirea necondiţionată, iar autonomia temporală se reduce la procedeul de executivă, până la întrunirea constituantei, în care se va legifera unirea tuturor provinciilor române cu ţara mamă, - unirea desăvârşită. Socialiştii, cari stăteau sub impresia oroarei de România feudală, sugerată de „democraţii” din Budapesta, dumiriţii prin garanţiile democratice cuprinse în actul unirii, renunţă la republica solicitată de dânşii la început şi, ziua de 30 noiembrie, se încheie cu unanima hotărâre de unire necondiţionată. Unii credeau că, de acum înainte, nu va mai fi nevoie de preoţi în conducerea naţională şi se scăpau cu vorba că popii de acum înainte, să-şi caute de biserică, că de oala ţării se vor îngriji ei. Episcopul Radu nu-şi ascundea nemulţumirea pentru preterarea episcopilor de la rolul lor istoric de conducători şi aşa li s-a cerut consensul la hotărâri pentru a avea şi sancţiunea bisericilor române.

- Va urma -
-------------------------------------------
[11] Woodrow Thomas Wilson (1856-1924), om de stat american, preşedinte al S.U.A. (1912-1916; 1916-1920), a militat pentru participarea ţării sale la primul război mondial. La 8 ianuarie 1918 a prezentat condiţiile de pace sub forma unui mesaj adresat Congresului, în care erau incluse “cele 14 puncte”. Acestea acopereau, practic, aproape întreaga problematică a Conferinţei de la Paris. Se viza deschis şi problema asupririi popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi Rusia, şi dreptul acestora de a-şi hotărî singure soarta.
[12] Pentru detalii vezi pe larg dr.Viorel Faur, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919) Documente, fundaţia Culturală „Cele trei Crişuri”, Oradea, 1993
[13] Roman R.Ciorogariu, Zile trăite, op.cit., p.59
[14] Ibidem, p.63
[151 Ibidem, p.62
[16] dr. Viorel Faur, Generaţia marii uniri. Op. Cit., p.4. Românii din Bihor au trimis la Alba Iulia 60 delegaţi aleşi, 45 delegaţi de drept, 26 delegaţi ai diferitelor organisme, lor adăugânduli-se 101 locuitori.


Woodrow Thomas Wilson (1856-1924), om de stat american, preşedinte al S.U.A. (1912-1916; 1916-1920), a militat pentru participarea ţării sale la primul război mondial. La 8 ianuarie 1918 a prezentat condiţiile de pace sub forma unui mesaj adresat Congresului, în care erau incluse “cele 14 puncte”. Acestea acopereau, practic, aproape întreaga problematică a Conferinţei de la Paris. Se viza deschis şi problema asupririi popoarelor din Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi Rusia, şi dreptul acestora de a-şi hotărî singure soarta.

footer