De la Londra au parvenit la Bucureşti, pe linie diplomatică, dar şi pe linie de presă, şi au fost analizate, la Ministerul Afacerilor Externe şi la Ministerul Propagandei Naţionale, informaţii şi comentarii legate de „cazul Titulescu“ şi politica externă a României din 36 publicaţii britanice.[1 ]Revista presei britanice, centrale şi locale - „Daily Telegraph”; „Daily Herald”; „Times”; „Morning Post”; „News Chronicle”; „Evening Standard“; „Manchester Guardian“; „Star”; „Daily Mail“; „Church Times”; „Church of England”; „The Economist”; „Spectator”; „New Statesman”; „Manchester Evening News“; „Glasgow Herald“; „Daily Independent”; „Evening News”; „Yorkshire Post”; „Western Mail”; „Daily Dispatch“; „Yordshire Herald”; „Daily Record“; „Irish Time”; „Irish Independent”; „The Bulletin of Glasgow”; „Aberdeen Press”; „Western Morning News”; „Plymouth”; „Liverpool“; „Eastern”; „Norwick”; „Yorkshire Telegraph”; „Sheffield Telegraph” - l-a condus pe istoricul şi diplomatul Nicolae Dascălu la concluzia: „Comentariile celor 36 de periodice engleze (ziare în marea lor majoritate) sunt cât se poate de sugestive pentru atitudinea presei din Anglia. Cele mai importante ziare din ţară, centrale şi locale, au analizat criza de cabinet din România. S-a constatat şi s-a subliniat, ca atare, că în centrul crizei se afla demiterea lui Titulescu. Politica acetuia, cu unele rezerve faţă de orientarea spre Moscova, a fost pozitiv evaluată. Cu o singură excepţie din 36 de cazuri, se exprima regretul pentru înlăturarea ministrului român. Mai toate ziarele în cauză au văzut cauza principală a dizgraţiei lui Titulescu în intervenţia Berlinului. Efectele deciziei au fost estimate a fi negative, mai ales prin modificarea posibilă a politicii externe şi încurajarea revizionismului”.[2 ]

Formulând o apreciere asupra ansamblului reacţiilor de presă, pe care eu însumi le-am analizat în urmă cu peste 30 de ani, scriam: „Ecourile şi reacţiile de presă din primele zile, din primele săptămâni, privind evenimentul de la 29 august 1936. poartă amprenta a numeroase note emoţionale, subiective. Dacă aprecierile - şi ne referim la totalitatea aprecierilor - privind semnificaţia demiterii îşi vor verifica în timp, în mai mare măsură, pertinenţa lor, nu acelaşi lucru se poate spune despre aprecierile privind implicaţiile şi consecinţele înlăturării din guvern a lui Nicolae Titulescu, atât pentru politica externă a României, cât şi pentru evoluţiile politice pe continentul european. În legătură cu implicaţiile şi consecinţele evenimentului, în zilele imediat următoare, şi cu atât mai mult în următoarele săptămâni, ziarele, celelalte publicaţii, de stânga, de centru, de dreapta, au făcut numeroase previziuni, având în mod inevitabil - dacă se ia în considerare că ele priveau un curs politic care de-abia urma să se dezvolte - numeroase note speculative. Sub imperiul datelor concrete pe care le oferea politica externă a României de după 29 august 1936 - a cărei evoluţie nu a înregistrat răsturnările scontate de dreapta şi acuzate de stânga, dar care a înregistrat sensibile modificări de orientări şi schimbări de obiective - presa internaţională a pus o oarecare surdină aprecierilor radicale, încercându-se abordări mai nuanţate. Lucrurile n-au mai fost apreciate global, s-au încercat analize mai strânse, atât sub raportul direcţiilor, cât şi al obiectivelor politicii externe a României, preferându-se teoretizărilor analiza actelor concrete. S-a aplicat, în acelaşi timp, o surdină manifestărilor de satisfacţie - considerate de unele cercuri politice ca fiind premature - cât şi manifestărilor de insatisfacţie şi de nemulţumire - considerate a contraveni atitudinii neutrale sau rezervate pe care respectivele cercuri voiau s-o acrediteze. Am ţinut să reliefăm şi aceste elemente pentru a evita orice părere preconcepută privind validitatea absolută a aprecierilor presei internaţionale, fie ea de stânga, fie ea de dreapta, consacrate acestui subiect, pentru a evita orice aparentă «surpriză» şi «contradicţie», rezultând dintr-o abordare necritică a conţinutului aprecierilor făcute de presă. „Dinamica” aprecierilor de presă pe marginea unuia şi aceluiaşi eveniment impune folosirea cu toată circumspecţia şi relativitatea a datelor furnizate de aceasta, atunci când procedăm la judecăţi de valoare; nu este însă mai puţin adevărat că, la peste patru decenii şi jumătate de la consumarea actului de la 29 august 1936, studierea ecourilor presei internaţionale oferă, cu autentică pregnanţă, mărturii semnificative pentru conturarea şi evaluarea proiecţiei istorice a evenimentului pus în discuţie”.[3 ]

Londra a cerut şi a primit informaţii şi analize din partea misiunilor diplomatice britanice de la Paris, Moscova, Roma, Varşovia. La 3 septembrie 1936, ambasadorul englez de la Paris, G.R. Clerk informa[4 ] pe Anthony Eden: „Concedierea domnului Titulescu a provocat tulburare atât în cercurile oficiale, cât şi în presă, plină de articole lungi şi elogioase despre el, şi care îşi exprimă vii temeri în legătură cu orientarea politicii externe a României, care se crede că se va schimba în rău”. Ambasadorul englez la Moscova, vicontele Chilston, adresa Londrei, la 2 septembrie 1936, o amplă telegramă[5] . Extrag două segmente. Primo: „Am cinstea să vă informez că presa sovietică acordă o deosebită importanţă dispariţiei domnului Titulescu de pe scena politică, numărul de azi al ziarului « Izvestia » mergând până acolo încât afirmă că neincluderea acestui om de stat în funcţia de la Externe conferă refacerii Cabinetului român o importanţă pe plan internaţional”[6 ]. Secundo: „Se desprinde cu claritate din articol, căruia i se acordă o mare importanţă în organul oficial al Comitetului Central Executiv al Uniunii Sovietice, că guvernul sovietic se teme, în mod serios, că politica externă a României să nu-şi schimbe, în curând, orientarea din cauza presiunii Germaniei, adăugată tendinţelor progermane şi fasciste ale Regelui. Guvernul sovietic nu consideră necesar să-şi piardă timpul avertizând guvernul român că orice abatere, din partea acestuia, de la politica de concilere urmată de domnul Titulescu, ar implica serioase pericole pentru România, inclusiv poate al reluării problemei Basarabiei”[7 ]. Acordând importanţă poziţiei Moscovei, ambasadorul britanic a trimis, în copie, telegrama sa şi oficiilor diplomatice britanice de la Berlin şi Bucureşti.

Din Roma, la 3 septembrie 1936, F.B. Ingram informa[8 ] Londra în legătură cu reacţia presei italiene faţă de înlăturarea lui Nicolae Titulescu. „Am onoarea să raportez că formarea unui nou guvern în România n-a trecut neobservată în Italia. Mai mult, dispariţia domnului Titulescu a fost salutată în articole pline de invective ca înlăturând un obstacol din calea prieteniei italo-române”[9 ]. Diplomatul britanic face ample referiri la publicaţiile „Il Messagero”, „Il Resto del Carlino”, „Regime Fascista”. „Toate cele trei articole - conchidea diplomatul britanic - par să ia de bun faptul că domnul Titulescu a dispărut pentru totdeauna din direcţia afacerilor României; aceasta este o problemă asupra căreia reprezentantul Majestăţii Sale la Bucureşti este mai îndreptăţit decât mine să-şi exprime părerea; dar, oricum ar fi privit viitorul politic al domnului Titulescu, violenţa atacurilor presei împotriva lui îmi pare oarecum surprinzătoare”[10 ].

Ambasadorul englez de la Varşovia, H.W. Kennard, aduce, la 24 septembrie 1936, informaţii privind „marea satisfacţie“ exprimată de presa guvernamentală poloneză faţă de înlăturarea lui Nicolae Titulescu[11 ]. Trecând în revistă aprecieri formulate în una sau alta dintre aceste publicaţii, H.W. Kennard scria: „Vederile exprimate de Agenţia Polska Informacja Polityczny şi, în particular, de «Kurjer Porrany» trădează o anumită lipsă de logică, deoarece este dificil de văzut cum poate fi aşteptat, în acelaşi timp, din partea guvernului român să-şi abandoneze politica relaţiilor mai bune cu Uniunea Sovietică şi să strângă raporturile care o leagă de Franţa”[12 ]. Reginald H. Hoare, la rândul său, a trimis la Londra informaţii privind reacţia presei române faţă de îndepărtarea lui Nicolae Titulescu. La 25 septembrie 1936, ministrul britanic scria Foreign Office-ului: „După cum v-am raportat, în depeşa nr. 276 din 11 septembrie, presa a regretat, în unanimitate, maniera şi însăşi îndepărtarea din funcţie a domnului Titulescu, iar diferitele faze ale bolii sale au fost urmărite cu interes şi nelinişte”[13 ].

Nu am avut la dispoziţie alte rapoarte politice, diplomatice şi de presă din alte capitale privind „cazul Titulescu”. Sunt însă sigur că Londra a solicitat unui număr mai mare de oficii britanice informaţii şi că acestea s-au conformat; mai mult decât atât, îndrăznesc să cred că au informat Centrala dacă au înregistrat lucruri notabile în privinţa ecourilor înlăturării lui Nicolae Titulescu, chiar dacă nu li s-a cerut. Ori de câte ori iau cunoştinţă de asemenea documente politice şi diplomatice străine privind „eliminarea” lui Nicolae Titulescu mă reîntorc la Referatul lui Gheorghe Tătărescu din 11 iulie 1936 pe marginea demisiei ministrului de Externe român, care căuta să liniştească pe Regele Carol al II-lea în legătură cu reacţiile cercurilor oficiale şi ale opiniei publice[14 ].

A fost sau nu corectă evaluarea lui Gheorghe Tătărescu?

Dacă presiunea exercitată de Berlin şi Roma asupra României a scăzut, într-o oarecare măsură şi pe termen scurt, încrederea cancelariilor diplomatice de la Paris şi Londra faţă de politica externă românească a fost pusă la încercare. Dincolo de orice rezerve faţă de una sau alta din aceste informaţii, rămâne constatarea că vocea României avea să-şi piardă din autoritatea şi prestigiul pe care i le adăugase Nicolae Titulescu. La 26 septembrie 1936, Reginald H. Hoare a fost primit în audienţă de prim-ministrul României, Gheorghe Tătărescu[15 ]. Sentimentul general, dominant, al diplomatului britanic, era unul de insatisfacţie, căci „în cursul convorbirii mele din această dimineaţă cu primul-ministru, m-am străduit, fără prea mare succes, să obţin de la el o explicaţie detaliată (adică nu generală) a motivelor înlăturării domnului Titulescu din guvern. „Domnul Tătărescu - relata Reginald H. Hoare în telegrama adresată la 26 septembrie 1936 lui Anthony Eden - a spus că, în conformitate cu practica uzuală, în anticiparea sesiunii de toamnă a Parlamentului, el a trecut în revistă împreună cu Regele Carol situaţia generală. Constatând că Maiestatea Sa dorea ca guvernul să rămână la putere pentru cel de-al patrulea şi ultim an al actualului Parlament, a explicat că el (Tătărescu - n.n. G.G.P.) ar putea face faţă acelei responsabilităţi numai dacă ar avea un cabinet în întregime omogen şi loial. A reamintit Maiestăţii Sale că era totalmente contrar tradiţiilor Partidului Liberal faptul de a include un nemembru al partidului în guvern, dar că el procedase în felul acesta, în cazul domnului Titulescu, la dorinţa expresă a Maiestăţii Sale. Experimentul nu se dovedise reuşit. În aceste împrejurări, Maiestatea Sa a fost de acord să accepte propunerile domnului Tătărescu pentru o remaniere incluzând eliminarea domnului Titulescu. Excelenţa Sa a continuat să-mi vorbească despre faptul că disciplina în relaţiile dintre el şi ceilalţi membri al Cabinetului său era pe deplin exemplară şi el s-a comparat pe sine, la o întrunire a Cabinetului, de la care domnul Titulescu lipsea, cu un general emiţându-şi ordinele care erau imediat acceptate şi executate de subordonaţii săi. Schimbându-şi metafora şi înfierbântându-se pe tema aceasta, domnul Tătărescu a declarat că el nu ar putea rămâne răspunzător de comanda unei nave pe o mare zbuciumată dacă un membru al echipajului, în loc să se supună comenzilor sale, l-ar lovi pe căpitan cu un ciomag aflat la îndemână. Domnul Titulescu, pentru care el avea o mare afecţiune, era desigur un om foarte înzestrat, însă lamentabil de capricios, iar pretenţia sa că politica externă a României era a lui personală era absurdă. Partidul Liberal era acela, şi nicidecum domnul Titulescu, care făurise sistemul de alianţe şi pacte al României, iar acum, când domnul Titulescu nu mai era acolo, puteam fi siguri că politica României va rămâne aceeaşi şi, probabil, va fi condusă cu mai multă eficienţă decât în trecut. În cursul acestei discuţii, domnul Tătărescu a indicat că ameninţarea domnului Titulescu de a demisiona, în iulie trecut, era legată de chestiuni interne. M-am străduit să obţin de la el o declaraţie mai clară privind acest punct, însă am eşuat complet şi am fost pur şi simplu asigurat că dincolo de o oarecare expresie vagă de dezaprobare privind maniera în care guvernul a tratat interesele sovietice, domnul Titulescu a spus numai absurdităţi, pe care domnul Tătărescu le-a înlăturat cu un hohot de râs.”

Relatarea lui Reginald H. Hoare, din care am preluat un extras larg, compact, tocmai pentru a-i asigura unitatea şi a face mai de înţeles referirile la judecăţile primului-ministru român şi reflecţiile diplomatului britanic, permite câteva constatări. Legaţia britanică la Bucureşti, în frunte cu titularul misiunii, nu a dat credit explicaţiilor oficiale privind „remanierea” de la 29-30 august 1936. Încrezător în posibilitatea de a obţine din partea prim-ministrului român, într-un cadru privat, explicaţii mai complexe privind raţiunile acestui act - şi ministrul britanic avea, într-un fel, toate motivele să spere în acest sens, atâta timp cât convorbirile cu alţi factori politici focalizaseră asupra cauzelor şi factorilor externi ai demiterii - Reginald H. Hoare a cerut o audienţă specială lui Gheorghe Tătărescu. Speranţele şi aşteptările diplomatului britanic s-au dovedit zadarnice. Gheorghe Tătărescu nu s-a lăsat convins să abordeze fondul conflictului care-i opunea, pe Rege şi prim-ministru, ministrului de Externe, şeful Cabinetului român cantonând (chiar dacă cu nuanţe noi şi cu mai multe amănunte) în sfera raţiunilor interne. O atitudine similară a fost adoptată de Gheorghe Tătărescu şi faţă de reprezentanţii Franţei şi U.R.S.S., ca şi faţă de reprezentanţii unor state membre ale Micii Înţelegeri şi ale Înţelegerii Balcanice (Cehoslovacia, Grecia, Turcia).