Revista Art-emis
Crimele tovarăşului Stalin (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu   
Miercuri, 03 Decembrie 2014 15:56

Crimele lui Stalin 2Politica agresiv-criminală a U.R.S.S.-ului lui Stalin în planul relaţiilor internaţionale, îndeosebi după ce aceasta a semnat înţelegerile de partajare a Europei Estice cu Germania lui Hitler (august-septembrie 1939), agresiunile multiple împotriva unor state paşnice justifică în cel mai înalt grad folosirea paradigmei „Apocalipsa după Stalin”. Însă, la fel de justificată, căci a fost acoperită de milioane de dovezi, este titulatura de mai sus şi pentru politica internă a lui Stalin, genocidele planificate şi executate în U.R.S.S. din ordinul satrapului de la Kremlin. Crimele înfăptuite în U.R.S.S. pe timpul stăpânirii lui Stalin (1924-1953), la porunca acestuia, dovedesc că fostul său secretar, Boris Bajanov, i-a intuit de la început instinctele criminale[1 ], bestialitatea completată „armonios” de un comportament „amoral şi crud”[2 ], „calităţi” ce-i vor asigura „gloria celui mai mare criminal din istorie"[3] . Nadejda Mandelştam scria despre crimele lui Stalin cum că ar fi fost impuse de o aşa-zisă „necesitate istorică”[4 ], afirmaţie făcută în deceniul de după moartea lui Stalin doar cu scopul, cred eu, de a convinge cenzura sovietică de pe vremea lui N. Hruşciov ca să-i publice cartea. N-a convins-o, dovadă că volumul la care am făcut trimitere mai sus nu va vedea lumina tiparului în U.R.S.S. ce se voia destalinizat, după 1956, îndeosebi. Adevărata explicaţie a crimelor lui Stalin poate fi identificată fără greş prin natura maniacală şi criminală[5 ] a „minunatului georgian” care va ordona uciderea a milioane de oameni, doar ca expresie a unei puteri absolute, nelimitate[6 ]. Epoca lui Stalin a fost una a crimei generalizate în continuarea regimului terorist edificat şi legalizat de Lenin[7 ].

În România interbelică, voci autorizate au sesizat, în timp real, natura criminală a regimului lui Stalin, care era considerat drept o „tiranie sângeroasă”[8 ] şi care a ordonat uciderea a peste 800.000 de oameni şi închiderea în Gulag a altor câteva milioane[9 ]. Nu există un consens, şi nici nu are cum să existe, în rândul cercetătorilor, cu privire la numărul de oameni ce au fost ucişi în epoca lui Stalin, din ordinul acestuia, pe parcursul sângeroasei sale stăpâniri. Cifrele victimelor diferă, dar toate converg spre un adevăr de necontestat: au fost exterminate zeci de milioane de fiinţe nevinovate. Confiscarea pământurilor de la ţărani - colectivizarea, precum şi industrializarea forţată, pe scară largă, pe care Stalin le-a ordonat la începutul deceniului patru al secolului al XX-lea, au condus la uriaşe pierderi umane. Foametea devastatoare de la începutul anilor ’30 din Ucraina, Kazahstan, bazinul Volgăi, Caucazul de Nord a fost provocată nu de cauze naturale - secetă, ci din cauza colectivizării generalizate. Foametea din Ucraina a fost planificată de satrapul de la Kremlin din ura patologică pe care o avea faţă de poporul ucrainean, cât şi pentru a-i forţa pe ţărani să intre în colhoz. Sătenilor, din ordinul puterii sovietice, li s-a luat totul din bătătură, până la ultimul bob de grâu, pentru ca, din ordinul lui Stalin, U.R.S.S. să exporte zeci de milioane de tone de cereale[10 ] pentru a obţine sumele necesare industrializării. Trupele N.K.V.D.-ului au încercuit mari regiuni din Ucraina interzicând ţăranilor să părăsească zonele calamitate. Când milioane de ucraineni mureau de foame, regimul trâmbiţa cu neruşinare despre viaţa fericită, îmbelşugată a colhoznicilor, interzicând orice ştire despre foamete! Foametea din anii ’30, ca şi cea din Basarabia din 1946-1947, a condus la sălbăticirea oamenilor. Sute, mii de cazuri de canibalism se petreceau, în timp ce „minunatul georgian”, la „Congresul învingătorilor” din 1934, avea cinismul să declare că în U.R.S.S. „situaţia materială a oamenilor muncii s-a îmbunătăţit considerabil, că viaţa a devenit mai bună, mai veselă”[11 ].

În faţa unor asemenea monstruozităţi, chiar şi George Orwell, cu al său 1984, rămâne de ruşine, este depăşit. După Roy Medvedev, în Ucraina, ca urmare a Marii Foamete (anii 1931-1932-1933), au murit 8 milioane de oameni[12 ]. Tot 8 milioane de ucraineni ar fi murit de foame şi după Boris Souvarine, în al său fulminant Stalin, apărut în 1940[13 ], unde notează că urmările colectivizării şi industrializării în U.R.S.S., ca şi costuri umane, pot fi comparate cu efectele câtorva războaie devastatoare[14] . Am notat ceva mai sus aserţiunea lui Victor Suvorov, după care industrializarea forţată, gigantică a U.R.S.S., pe parcursul deceniului patru al secolului al XX-lea, a determinat moartea a 23 de milioane de oameni prin muncă înrobitoare, număr de victime dublu faţă din Primul Război Mondial[15] . Ca şi în cazul foametei din Ucraina, după Al Doilea Război Mondial, în Basarabia, după ce această provincie românească a fost reanexată la U.R.S.S., a fost planificată cu sânge rece, tot din ordinul lui Stalin, foametea din anii 1946-1947, foamete ce va conduce la moartea a 300.000 de români[16] . Se susţine că N. Hruşciov, în februarie 1956, prin citirea raportului secret la al XX-lea Congres al P.C.U.S., ar fi dat o lovitură zdravănă stalinismului, ale cărui crime au fost dezvăluite şi condamnate. În realitate, Hruşciov a condamnat nu toate crimele lui Stalin (şi la care însuşi Hruşciov pe vremea Marii Terori s-a făcut părtaş), ci doar uciderea a aproximativ un milion de membri de partid comunist[17] pe timpul Marii Terori. Aşa, la 3 ani după ce, chipurile, Hruşciov a condamnat crimele stalinismului, la Moscova, în 1959, a fost publicată o istorie a P.C.U.S., unde se scrie negru pe alb că genocidul stalinist împotriva satelor din anii ’30 a însemnat o „profundă transformare revoluţionară în agricultura U.R.S.S.”[18 ] şi că „la începutul anului 1933 o veste bună a străbătut ţara de la un capăt la altul: primul plan cincinal a fost îndeplinit înainte de termen - în patru ani şi trei luni (subl. ns. - G. M.)”[19] . Continuă, mai departe, abjecta istorie de care vorbim, susţinând că, prin toate aceste mari „realizări”, „sistemul socialist a eliminat definitiv elementele capitaliste”[20] . În spatele acestor nevinovate cuvinte se ascunde tragedia înspăimântătoare a poporului ucrainean (10 milioane de morţi). Şi în cazul acesta Orwell este depăşit, devenind minor, nesemnificativ cu celebra sa carte. De altfel, în istoria Rusiei, fie ea Sovietică sau ţaristă, a existat o „tradiţie istorică” în a sacrifica premeditat vieţi omeneşti pentru atingerea unor obiective social-economice sau pentru realizarea unor construcţii faraonice. Exemplul cel mai nimerit pe care pot să-l dau este cel al lui Petru cel Mare (1682-1725), care, pentru construirea oraşului Sankt-Petersburg, a sacrificat zeci de mii de oameni nevinovaţi[21] .

Alexandr Soljenițîn susţine că pe timpul Marii Terori au fost ucişi între 12 şi 15 milioane de oameni[22] , Robert Conquest crede că au fost ucise între 6 şi 9 milioane[23] , iar Roy Medvedev apreciază că Stalin are pe conştiinţă 40 de milioane de victime pe parcursul celor trei decenii, între 5 şi 7 milioane fiind ucise doar pe timpul Marii Terori[24] . Dmitri Volkogonov, care şi-a luat informaţiile din arhivele KGB-ului, apreciază că tot în aceiaşi ani ’30 au fost ucişi între 3,5 şi 4 milioane de oameni[25] . Din cifrele de mai sus se înţelege cu uşurinţă că Stalin a depăşit „toate recordurile terorii politice din istorie”[26]  şi că amploarea holocaustului, planificat şi executat în U.R.S.S. la ordinele sale, este fără termen de comparaţie în Istorie. Faţă de regimul criminal stalinist, celelalte regimuri totalitare (fără China lui Mao) la un loc, ca număr de oameni exterminaţi, sunt departe în urmă de uriaşul număr de oameni nevinovaţi ucişi.

Aşa, Benito Mussolini, în douăzeci de ani de stăpânire (1922-1943), are pe conştiinţă câteva zeci de persoane, iar Hitler, cu ocazia „Nopţii Cuţitelor Lungi” (30 iunie 1934) sau a aşa-zisului puci al lui Röhm, a ordonat execuţia a 150 de adversari politici. Nu luăm în discuţie aici şi acum genocidul nazist înfăptuit în sistemul lagărelor de concentrare germane, dar notăm că totalitatea victimelor acestuia depăşeşte cu puţin cifra de 16 milioane de oameni nevinovaţi ucişi. Se observă că genocidul nazist/holocaustul hitlerist a rămas mult în urmă ca număr în Crimă programată şi înfăptuită faţă de cel stalinist. Oricum, în cele două regimuri totalitare, nazist şi comunist, crimele lor au fost atât de uriaşe, încât după ele Omul a devenit mai rezervat în a-şi evalua pozitiv propria natură[27]  şi capacitatea sa de a se raporta la legile moralei ale divinităţii. Cei interesaţi sau necunoscătorii sunt înclinaţi să-l absolve pe Stalin, dar şi pe Hitler, de odioasele masacre organizate, susţinând că ei nu ştiau ce se întâmplă în regimurile pe care le reprezentau[28] . Evident că avem de a face cu o strategie diversionistă minimalizatoare.

Nu este lipsită de interes o scurtă comparaţie între crimele înfăptuite în Rusia ţaristă şi cele comise în U.R.S.S. doar în timpul primilor doi lideri (Lenin şi Stalin). În Rusia ţaristă, în 200 de ani, au fost ucişi circa un milion de oameni, în U.R.S.S., doar în două decenii (1920-1940), au fost exterminate între 40 şi 60 de milioane de oameni[29] . Cunoscând crimele regimului stalinist, un apropiat al liderului iugoslav Iosip Broz Tito, Milovan Djilas, avea toate elementele spre sfârşitul anilor ’50, în plin „dezgheţ” hruşciovist, nu-i aşa, să noteze că „Istoria nu cunoaşte un despot atât de brutal şi de cinic cum a fost Stalin[30 ] şi că „minunatul georgian” a fost „mai total criminal decât Hitler[31 ], toate acestea conducând cu uşurinţă la concluzia că Stalin are „gloria celui mai mare criminal din Istorie”[32 ].

- Va urma -


[1] Ibidem, p. 91.
[2] Ibidem, p. 130.
[3] Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, traducere şi postfaţă de Dorin Gămulescu, Editura Europa, Craiova, f. a., p. 122.
[4] Nadejda Mandelştam, Fără Speranţă, Memorii, Cartea întâi, traducere, note şi indice de Nicolae Iliescu, postfaţă de Livia Cotorcea, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 486. Dacă aprecierea soţiei lui Osip Mandelştam a fost motivată de cenzura sovietică, Lilly Marcou, în op. cit., p. 165, apreciază Marea Teroare drept „unul din momentele cele mai impresionante ale istoriei sovietice” (sic!) şi care a fost provocată de frica lui Stalin faţă de „opoziţie”, care, dacă n-ar fi fost exterminată, putea pune în pericol „idealurile lui Octombrie, victoria socialismului în U.R.S.S. şi dezvoltarea comunismului în lume”!!! Pentru Lilly Marcou nu idolul său, Stalin, ar fi ordonat masacrele din vremea Marii Terori, ci Ejov, şeful NKVD-ului – de unde „Ejovşcina” (p. 165). Autoarea în cauză recunoaşte, totuşi, că Stalin „rămâne însă în faţa Istoriei principalul iniţiator al acestei nebunii” (pp. 166 – 167). Aşadar, nu cel care a ordonat Marea Crimă, ci doar iniţiatorul!!! În contrast cu poziţia incalificabilă adoptată de Lilly Marcou întru absolvirea lui Stalin de vinovăţia de crimele Marii Terori, Stéphane Courtois şi colaboratorii, în Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare, represiune, Editura Humanitas/Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 180, afirmă, în baza documentelor istorice de necontestat, că „Stalin însuşi a fost de fapt autorul şi iniţiatorul majorităţii deciziilor de represiune la toate nivelurile…”.
Acelaşi fapt îl susţine şi Dmitri Volkogonov: „…I. V. Stalin este vinovat de toate aceste represiuni. El a fost „Şeful” care i-a dat instrucţiuni lui Ejov în privinţa orientării şi anvergurii represiunilor…” (în Dmitri Volkogonov, Staline, Triomphe et tragédie, Editura Flammarion, Paris, 1991, pp. 225 – 226), pentru ca Robert Conquest, în extrem de documentata sa carte, Marea Teroare. O reevaluare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 577, să susţină cu certitudine existenţa unui „holocaust al lui Stalin”, nu al lui Ejov!!! Prin ceea ce susţine, Lilly Marcou s-a descalificat ca istoric, probând un partizanat strigător la cer, un subiectivism de cea mai joasă speţă.
[5] Milovan Djilas, op. cit., p. 129; vezi şi Boris Souvarine, Stalin. Studiu istoric al bolşevismului, traducere din franceză de Doina Jela Despois, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 561, unde sunt subliniate trăsăturile demonice ale lui Stalin (cruzime, sadism, spirit vindicativ, orgoliu exacerbat, suspiciune maladivă, ură patologică, delir de grandoare).
[6] Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism. Consemnări istorice, traducere din limba rusă: Margareta Şipoş, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 288.
[7] I. Ciupercă, Totalitarismul – fenomen al secolului XX, Repere, Ediţia a III-a, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006, p. 65.
[8] P. P. Negulescu, Destinul Omenirii, prefaţă de P. P. Negulescu, cuvânt înainte şi note de Petre Dan, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 254.
[9] Ibidem. Creatorul lagărelor de concentrare sovietice este Lev Troţki, care, la 5 decembrie 1918, a declarat: „Este indispensabil să garantăm Republica Sovieticilor (sic!) împotriva inamicilor de clasă izolându-i pe aceştia în lagăre de concentrare.” (în I. Ciupercă, op. cit., p. 65). Numărul de fiinţe umane nevinovate exterminate, pe toată durata (subl. ns. – G. M.) stăpânirii lui Stalin, a fost de peste 60 de milioane (vezi Jacques de Launay, Istoria secretă a Cominternului, 1919 – 1943. Eşecul unei speranţe, Editura Venus, Bucureşti, 1993, p. 189).
[10] Roy Medvedev, op. cit., pp. 102 – 103.
[11] Ibidem, p. 103.
12] Ibidem.
[13] Boris Souvarine, op. cit., p. 531.
[14] Ibidem. Notez aici opinia ciudată, ca să nu spun cu totul deplasată, a istoricului american Timothy Snyder, după care foametea şi colectivizarea din U.R.S.S., cu milioanele de victime la activ, n-ar fi fost pentru Stalin decât un „mare mecanism al istoriei” (în Timothy Snyder, Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 46). Vezi şi Lilly Marcou, op. cit., p. 124, care nu se sfieşte să mintă cu obrăznicie, în nota ei specifică, cum că foametea din anii 1932 – 1933 din Ucraina a fost „provocată de secetă şi de dezorganizarea muncii pământului”. Desigur, pentru Lilly Marcou cele 10 milioane de ucraineni morţi de foame nu-l au drept autor pe Stalin, ci „seceta”! În legătură cu crimele colectivizării din deceniul patru al secolului XX, Michel Haller şi Aleksandr Nekrich le asimilează ca „primul genocid socialist al veacului XX” (în Stalin. Cenzurat/necenzurat, studiu introductiv, text adnotat şi anexe documentare de Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Editura „Ion Cristoiu”, Bucureşti, 1999, p. 125).
[15] Victor Suvorov, Spărgătorul de gheaţă. Cine a declanşat al doilea război mondial?, Editura Polirom, Iaşi, 1995, p. 35.
[24] Vezi Ion Ţurcanu, Foametea din Basarabia în anii 1946 – 1947. Mecanismul organizării ei, Editura Universitas, Chişinău, 1993, unde se accentuează că foametea „nu a fost rezultatul condiţiilor naturale defavorabile” (p. 142) şi că în privinţa morţilor nu există „o statistică bine orânduită” (Ibidem).
[16] Roy Medvedev, op. cit., pp. 173 – 218. În anii 1937 – 1938, notează Medvedev, „în R.S.S.F.R. au fost nimicite aproximativ 90 la sută din comitetele regionale de partid” (p. 183).
[17] Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 482.
[18] Ibidem, p. 515. Şi Lev Troţki, în Stalin, p. 9, apreciază că regimul lui Stalin a dus Minciuna la cote absolute: „Nu cred că în toată istoria omenirii se poate găsi ceva măcar pe departe amintind de acea gigantică fabrică de minciună organizată de Kremlin sub conducerea lui Stalin” şi că „Stalin ocupă locul lui Dumnezeu cu toate atributele sale” (p. 100).
[19] Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, p. 515.
[20] Vezi Henry Troyat, Petru cel Mare, traducere de Brânduşa Prelipceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 156: „Diplomaţii afirmă că nu există în toată istoria războaielor o bătălie în care să fi murit atâţia oameni ca în vremea înălţării oraşului Sankt-Petersburg. Se vorbeşte de vreo sută de mii de morţi, iar Weber memorialistul ridică cifra la două sute de mii”; vezi şi William Marshall, Petru cel Mare, traducere de Mihai Stoica, Editura Artemis, Bucureşti, 2002, p. 119, care susţine că, la construirea oraşului de la gurile Nevei, au murit o sută de mii de oameni.
[21] Alexandr Soljeniţîn, în Arhipelagul Gulag: 1918 – 1956. Încercare de investigaţie literară. Părţile întâi şi a doua, vol. I, traducere, note şi tabel cronologic de Nicolae Iliescu, postfaţă de Alexandru Paleologu, Editura Univers, Bucureşti, 1997, p. 62, nota că, în timpul Marii Terori, „arestările se întindeau ca o epidemie… În urmă cu şapte ani (1930 – 1931 – colectivizarea – n. ns. – G. M.), oraşul asistase la exterminarea satelor şi considerase aşa ceva firesc. În prezent (1938 – n. ns. – G. M.), satul e cel care ar putea, la rândul său, să asiste la exterminarea oraşelor…”.
[22 Robert Conquest, Marea Teroare. O reevaluare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 577.
[23] Vezi I. Ciupercă, op. cit., p. 66; Ernst Nolte, în Războiul civil european. 1917 – 1945. Naţional-socialism şi bolşevism, cu prefaţa autorului la ediţia în limba română, Cuvânt înainte: Florin Constantiniu, traducere: Irina Cristea, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005, p. 214, afirmă că în anii Marii Terori au fost exterminaţi 3 milioane de oameni.
[24] Dmitri Volkogonov, op. cit., p. 502.
[25] Roy Medvedev, op. cit., p. 218. Teroarea asupra imensului teritoriu stăpânit de U.R.S.S., înfăptuirea genocidului stalinist au fost posibile din cauza poliţiei secrete, NKVD, care administra discreţionar Gulagul. În 1940, Gulagul sovietic era compus din 53 de lagăre, 425 de colonii de muncă corecţională, unde condiţiile de viaţă şi muncă erau „incredibil de dure” (vezi Amy Knight, Beria. O mitologie a crimei, versiune românească Anacaona Mîndrilă, Editura Elit, Iaşi, f. a., p. 154).
[26] Timothy Snyder, op. cit., p. 19. Snyder apreciază regimurile nazist şi stalinist ca pe „cele mai criminale regimuri ale Europei” (p. 20), ale Istoriei, conchid eu.
[27] Aşa, în U.R.S.S., pe vremea lui Stalin, dar şi după, circula ideea că doar NKVD-ul şi şefii săi, Ejov, Iagoda sau L. Beria, ar fi responsabili de genocidul stalinist, iar „tătucul popoarelor”, „cel mai mare om din Istorie”, cum era denumit Stalin, ar fi fumat pipă ca un înţelept în biroul său de la Kremlin, gândind la fericirea generală! Desigur, este vorba de o mârşăvie, despre minciună ordinară. Nu numai că Stalin cunoştea ce se petrece în Imperiul său, dar superviza, aproba personal orice listă cu cei executaţi. Vezi şi Roy Medvedev, op. cit., pp. 262 – 268, care nu ezită să aprecieze teza unui Stalin neştiutor drept „versiune primitivă” (p. 263).
[28] Dmitri Volkogonov, în op. cit., p. 501, afirmă că Lenin, pentru a-şi atinge obiectivele, „era gata să calce în picioare patriotismul, onoarea naţională şi umanitatea” şi că acelaşi Lenin „era capabil să comită acte de o cruzime înspăimântătoare în numele revoluţiei” (p. 502).
[29] Milovan Djilas, op. cit., p. 124.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem, p. 122.
footer