Revista Art-emis
1 Decembrie, Ziua Naţională PDF Imprimare Email
Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, Membru A.O.Ş.R.   
Luni, 01 Decembrie 2014 00:06

Comandor (r) Prof. univ. dr. Jipa Rotaru, art-emisUnirea Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918 și încheierea procesului de făurire a statului național unitar roman au marcat ultima etapă pe drumul greu și lung al refacerii unității naționale și de stat a poporului roman pe vechea vatră strămoșească a Daciei și au legiferat un act de dreptate istorică realizat prin lupta atâtor generații de înaintași, prin enorme sacrificii materiale și umane. În fapt, Marea Unire din 1918 nu a făcut decât să desființeze granițele fictive, artificiale trase pe harta și trupul poporului român de către marile imperii ale timpului, care prin politica lor de opresiune, de jafuri și dictat îl determinaseră să trăiască o lungă perioadă în provincii istorice separate, îl obligaseră ca o mare parte a valorilor sale materiale și umane să ia drumul străinătății sau să fie distruse în timpul atâtor războaie pe care românii le-au purtat pentru apărarea independenței și unității naționale. Încununarea victorioasă a luptei multiseculare duse de neamul nostru pentru păstrarea ființei naționale și desăvârșirea unității tuturor românilor are o dimensiune paradigmatică și valoare de simbol. Astfel că, hotărârea forului suprem al națiunii, Parlamentul - de a sărbători Ziua Națională a României la 1 Decembrie -, apare nu numai ca un act de dreptate istorică ci și de profund respect față de cele mai valoroase tradiții din trecutul poporului român.

La 96 de ani de la înfăptuirea marelui act al unirii de la 1 Decembrie 1918, ne facem o datorie de conștiință rememorând faptele și fundamentele împlinirii în acel an de glorie a visului de veacuri al românilor. La baza făuririi unității noastre naționale, în prim plan s-a situat originea și limba comună, permanența românilor pe milenara vatră strămoșească, strânsele legături economice, politice și culturale, conlucrarea și lupta comună purtată de-a lungul secolelor împotriva asupritorilor străini pentru libertate și independență națională. Desăvârșirea unității naționale în anul 1918 a fost rezultatul firesc,legic al îndelungatei dezvoltări istorice a poporului român,al luptei sale pentru dreptul de a-și hotărî singur soarta, conform preceptelor iluminist-liberale și a statului național propovăduite cu atâta asiduitate în întreaga Europă după revoluția franceză.

Idealul poporului român de independență deplină și unitate de stat în vechea vatră strămoșească și-a găsit o elocventă expresie în unirea Munteniei, Transilvaniei și Moldovei, în anul 1600, înfăptuită sub sceptrul politic al lui Mihai Viteazul. „Mihai realizase acum - cum avea să scrie Nicolae Bălcescu - visarea iubită a voievozilor cei mari ai românilor. Acum românii s-au înfrățit și cu toții au una și aceeași patrie, una și aceeași cârmuire, astfel precum au fost din vremurile uitate ale vechimii”.[1] Din păcate, opera înfăptuită de primul domn cu adevărat pe deplin unificator de țară n-a putut să dăinuie decât unsprezece luni. Căderea lui Mihai nu s-a datorat unor greșeli în politica lui socială, nici unor greșeli militare, el a căzut victimă imperialismelor ce ne înconjurau, toate potrivnice lui și neamului românesc. După Mihai Viteazul, ideea reunirii țărilor române în hotarele lor etnice a dominat viața politică românească. „După 1600 - arăta marele nostru istoric Nicolae Iorga, strălucit luptător pentru făurirea României Mari -, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății, fără chipul lui de o curată și desăvârșită poezie tragică”[2].                   

Permanentă în conștiința poporului nostru, unitatea națională a cunoscut forme și mai relevante în secolul al XVIII-lea. Caracteristic pentru gândirea politică românească de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea este afirmarea cu claritate a ideii refacerii unității poporului român într-un stat național Daco-România. Ea s-a exercitat cu o forță deosebită în timpul marilor momente revoluționare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, în revoluția populară condusă de Horea, Cloșca și Crișan, în revoluția de la 1821 și,mai ales, în timpul revoluției burghezo-democratice de la 1848-1849.

În 24 ianuarie 1859, prin voința românilor munteni și moldoveni se înfăptuia „unirea cea mică,” după expresia lui B.P.Hașdeu, aceasta constituind baza unei viitoare „nații puternice, cu o Mare drept baricadă cu două râuri drept cingătoare, cu sânge, cu sânge român în vine. Și nu va mai fi atunci Moldova, nici Transilvania, nici Banatul - cum afirma într-o scrisoare către Nicolae Bălcescu, Alecu Russo - ci o Țară Românească”[3].

La cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, lupta de eliberare națională a românilor, de pe ambele versante ale Carpaților a intrat în ultima ei fază, țelul final al acesteia constituindu-l încheierea procesului de făurire a statului național unitar român. Unirea într-un singur stat - devenise un obiectiv imediat, o necesitate stringentă, impuse de însuși mersul înainte al societății românești. Rămânerea unor teritorii locuite de români în afara granițelor statului național România, constituie o piedică în dezvoltarea generală a poporului român. Noul stat, România, își afirma fără echivoc după 1866 sub primul său rege Carol I, programul său politic, modernizarea, dezvoltarea și întărirea națiunii române. În afara sprijinului politic și moral, tânăra Românie a acordat totodată ajutor direct fraților de peste Carpați și Prut, aflați încă sub dominația imperialismelor străine… Acest sprijin consta în subsidii bănești, burse pentru elevi și studenți, diferite cărți ș.a. Legăturile se întregesc și se diversifică; se extind asupra tuturor laturilor vieții culturale, sociale și politice; conștiința națională devine mai puternică, dar și cutezanța actelor, eficacitatea luptei comune sporește. Se poate afirma că, virtualmente, România s-a cristalizat, sub aspect ideatic și moral, încă în anii domniei lui Cuza. Carol I a mers pe calea deschisă de domnitorul Unirii.

Instaurarea dualismului austro-ungar în 1867 i-a găsit pe românii transilvăneni în plin proces de afirmare națională, animați fiind de puternice sentimente de solidaritate și unitate românească. Transilvania își exprima încrederea în sprijinul României, căreia îi recunoșteau rolul de stegar. Interpelarea lui M. Kogălniceanu în Parlamentul României în martie 1867 dădea expresie nu numai unei convingeri, ea exprima,totodată, sentimentul politic al datoriei naționale: „Să se știe - consemna ilustrul om politic - că lângă românii din Transilvania și din Banat este națiunea, este România”[4]. Și au fost! Românii transilvăneni au simțit solidaritatea românilor de dincolo de Carpați în procesul intentat memorandiștilor la Cluj în 1894 cât și în alte momente la fel de grele generate de politica discriminatorie de deznaționalizare și maghiarizare forțată a românilor din Transilvania care a fost ridicată de către cercurile guvernante de la Budapesta la rangul de politică de stat. Astfel ungurii au emis legi prin care erau maghiarizate numele de familie, denumirea orașelor, satelor și instituțiilor etc. Până și stațiile de cale ferată au primit denumiri ungurești. Limba română a fost înlocuită cu cea maghiară atât în administrație câtși în școlile de toate gradele, până și în grădinițe. Măsuri asemănătoare, de opresiune și deznaționalizare forțată au suportat și românii aflați sub jugul dominației țariste.

Declanșarea Primului Război Mondial a determinat creșterea fără precedent a luptei popoarelor asuprite pentru eliberare și unitate națională. Un moment de însemnătate istorică l-a constituit dezmembrarea Imperiului Țarist sub loviturile revoluției bolșevice și în vâltoarea luptelor de eliberare națională din anul 1917. Sub loviturile puternice ale popoarelor asuprite timp de secole de habsburgi s-a prăbușit și Imperiul Austro-Ungar, pe ruinele căruia s-au creat ca entități politice independente: Cehoslovacia, regatul sârbo-croat, Republica Austria și Ungaria. Ideile nobile care cuprinseseră întreaga lume progresistă cu privire la egalitatea și suveranitatea popoarelor, dreptul popoarelor la autodeterminare liberă, până la separarea și formarea de state independente, desființarea tuturor privilegiilor și îngrădirilor naționale au fost însușite cu entuziasm și de români devenind obiective imediate ale luptei pentru unitate. România a intrat în război în august 1916, alături de Antanta, pentru eliberarea teritoriilor aflate sub dominație străină, pentru înfăptuirea unității national-statale. „Într-un moment în care dușmanii noștri se străduiesc, folosind toate mijloacele perfide ce le stau la îndemână, să prezinte lumii în mod deformat atitudinea României în acest război - declara regele Ferdinand în septembrie 1917 -, este nimerit și corect ca lumea să-și dea seama și să înțeleagă în mod clar de ce a intrat ea (România - n.n.) în război, care este în realitate năzuința poporului nostru […] România n-a fost îndemnată de considerente politice de moment, iar hotărârea ei de a intra în război nu a fost rezultatul mașinațiunii politice cinice și nici a relei credințe față de Puterile Centrale, ci s-a bazat pe cele mai înalte principii de naționalitate și ale idealurilor naționale”[5].

Lupta pentru unitatea tuturor românilor a continuat să se manifeste și în condițiile grele ale participării la război, pe multiple planuri și în locuri diferite atât în țară cât și în străinătate. In provinciile românești subjugate au fost alese organe naționale reprezentative. În capitalele unor țări aliate s-au creat comitete de români care au inițiat importante acțiuni pentru cunoașterea aspirațiilor legitime ale României și trezirea simpatiei opiniei publice internaționale față de cauza sfântă a națiunii române, iar prizonierii români din țările Antantei (Italia, Franța, Rusia) au hotărât să constituie detașamente de voluntari care să lupte sub drapelul românesc pentru realizarea idealurilor sfinte ale neamului nostru. În anul 1918 lupta pentru formarea statului național unitar român a intrat într-o etapă finală.

Făurirea României Mari a început prin proclamarea unirii Basarabiei cu Patria Mamă. Sub influența intensificării luptei pentru unire, românii dintre Prut și Nistru și-au făurit la 3 aprilie 1917 Partidul Național Moldovenesc, având drept principal obiectiv conducerea luptei pentru eliberarea națională a tuturor românilor din fostul Imperiu Țarist și unirea lor cu România. Acest partid a editat zilnic ziarul „Cuvânt Moldovenesc”. Coloanele acestui important organ de presă se vor constitui într-o adevărată tribună a propagării năzuințelor de unitate a românilor. La acțiunile inițiate de Partidul Național Moldovenesc, vor adera, în lunile următoare, toate clasele și categoriile sociale românești din Basarabia. „Sfatul Țării, ales pe baze larg democratice, ca organ politic reprezentativ al românilor basarabeni, va proclama la 24 ianuarie 1918 - Republica Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea singură dreptul de a-și hotărâ soarta pe viitor”[6]. Proclamarea independenței Basarabiei a constituit unul din momentele hotărâtoare pe calea luptei pentru unire. Ulterior, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate zdrobitoare, Sfatul Țării a hotărât unirea Basarabiei cu patria mumă.

Următorul pas important pe calea desăvârșirii statului national unitary l-a constituit unirea Bucovinei cu Patria Mamă. Evenimentele din Bucovina s-au desfășurat într-o strânsă legătură și unitate cu cele din Basarabia și Transilvania. La 28 noiembrie 1918, într-o atmosferă entuziastă s-a desfășurat Congresul reprezentanților populației din Bucovina, care,într-o deplină unanimitate a adoptat o Moțiune prin care se hotăra „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”[7].

Actul final al desăvârșirii unității noastre naționale l-a constituit unirea Transilvaniei cu România. In scopul conducerii luptei pentru desăvârșirea unirii, în Transilvania și Banat s-a constituit, la 31 octombrie 1918, Consiliul Național Român Central. După constituirea acestui organ central unic, s-a trecut la înființarea consiliilor naționale române, menite a asigura ordinea și respectarea drepturilor românilor la autodeterminare națională. În componența acestor organe au intrat, pe principii larg democratice, reprezentanți ai tuturor claselor și grupărilor sociale.

Către sfârșitul lunii noiembrie 1918,mișcarea de eliberare națională a românilor din Transilvania se apropia de punctul culminant. În această atmosferă de profundă efervescență patriotică, Consiliul Național Român Central a hotărât, la 20 noiembrie 1918, convocarea poporului român la Alba Iulia pentru a ține Adunarea Națională. Alba Iulia - locul de convocare a adunării - constituia locul cel mai indicat pentru desfășurarea Marelui Sfat Național. Vechi centru al Daciei, centrul celei dintâi uniri politice a românilor sub Mihai Viteazul, locul martiriului lui Horia și Cloșca, locul întemnițării lui Avram Iancu, Alba Iulia era orașul cu numeroase și adânci semnificații în istoria poporului român. Convocarea a fost primită, după,cum se remarcă în documente ale timpului, cu un deosebit entuziasm de către românii de pretutindeni. În întreaga Transilvanie s-au ținut adunări populare pentru alegerea delegaților la Marea Adunare de la Alba Iulia. Impresionante prin conținutul lor profund patriotic, documentele emise în cadrul acestor adunări populare constituie mărturii convingătoare ale rolului jucat de toate categoriile sociale în unirea Transilvaniei cu România. Procesele verbale și împuternicirile date delegaților aleși să reprezinte localitatea respectivă la adunarea de la Alba Iulia sunt întocmite în numele poporului român și poartă pe ele mii de semnături. Adunările pentru alegerea Consiliilor Naționale și îndeosebi a delegaților pentru Marea Adunare Națională au avut un pronunțat caracter plebiscitar în care poporul și-a exprimat cu fermitate voința sa de unire.

Încă din ultimele zile ale lunii noiembrie au început să sosească la Alba Iulia, la Marea Adunare delegații, aducând cu ei hotărârea celor peste 4 milioane de români transilvăneni, de fapt a întregului popor român, de a se uni cu frații lor de peste Carpați. Împreună cu ei, pe drumul de fier, sau în căruțe, pe jos sau călări, șiruri nesfârșite de țărani, muncitori, intelectuali se îndreptau spre orașul din inima străvechii Dacii. În acele zile memorabile, securitatea adunării, a transporturilor, ordinea pe tot cuprinsul Transilvaniei au fost menținute de gărzile naționale. Adunarea s-a ținut în teritoriul neocupat de armatele Antantei, în momentul când armata română abia trecuse peste Carpați, ajungând pe linia Toplița, Miercurea Ciuc și Valea Oltului.

La 1 decembrie 1918 au început lucrările Marii Adunări Naționale în cadrul căreia a fost prezentată declarația de unire. Vasile Goldiș, om de o vastă cultură, a avut cinstea să prezinte în fața delegaților hotărârea de unire care, la punctul 1 prevedea că „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat […], adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România […]”[8]. La Adunarea de la Alba Iulia s-a ales Marele Sfat Național format din 150 de deputați și Consiliul Dirigent. Acestea au fost organele care au condus și administrat teritoriile unite cu țara până la alegerile generale din anul următor. În majoritatea localităților Transilvaniei au avut loc ample manifestații care aprobau actul Unirii, populația din toate colțurile aceste străvechi provincii românești, manifestându-și hotărârea deplină de unire a Transilvaniei cu România. Asemenea întruniri s-au desfășurat la Arad, Făgăraș, Orăștie, Blaj, Caransebeș, Lugoj, Năsăud, Gherla,Beiuș și în multe alte localități.

Se încheie astfel procesul de făurire a statului național unitar român, aspirația seculară a poporului nostru.

Unirea înfăptuită prin actele plebiscitare din 1918, a constituit încununarea victorioasă a luptei seculare duse de cele mai înaintate forțe ale poporului român, de cărturarii și marii gânditori ai neamului, de întregul neam românesc. Conferința de Pace de la Paris din anii 1919-1920, avea să consfințească, prin tratatele semnate, unirea tuturor românilor. În momentul deschiderii lucrărilor conferinței, România era de fapt și de drept un stat național unitar, suveran și independent constituit pe teritoriul locuit dintotdeauna de români. Actele fundamentale cu valoare de lege, care legitimau acest stat erau hotărârile de unire din 1918 precum și participarea României la războiul pentru eliberarea teritoriului național, în baza tratatelor cu Antanta din 1916. Prin aceasta poporul român punea comunitatea internațională în fața unui fapt împlinit, ca și în 1859. De aceea, Conferința de Pace de la Paris nun a fost pusă în situația de a crea ea un stat român întregit. Acesta era deja opera poporului român. Conferința a fost chemată să dea consacrarea juridică a noului statut teritorial și politic al României, prin recunoașterea principiului autodeterminării naționale.

Actul de voință al întregului popor român, exprimat atât de clar și viguros cu prilejul marilor adunări populare căpăta astfel o consacrare internațională. Actul progresist de profundă dreptate națională reprezentat de Marea Unire din 1918, a înrâurit puternic evoluția poporului român și a deschis, totodată, o nouă etapă de consolidare și dezvoltare independentă a țării, de afirmare a României pe arena internațională ca un stat suveran, animat de dorința menținerii păcii și colaborării între popoare. Noua etapă a pusă în fața poporului român sarcini majore subsumate necesității unor profunde transformări economice și social-politice, reclamate de dezvoltarea democratică a țării: înfăptuirea reformei agrare și a celei electorale, refacerea economiei distruse de război, consolidarea internă a statului, în primul rând prin unificarea legislativă pe întreg cuprinsul țării, democratizarea vieții publice etc. De înfăptuirea acestor obiective depindea progresul economic, social politic și cultural,mai rapid, al țării. Marea Unire a permis, totodată, prin valorificarea tradițiilor și a patrimoniului general național un având deosebit al învățământului, științei și culturii.

Cartea de Aur a istoriei României înscrie pentru eternitate Marea Unire din anul 1918 alături de acele evenimente memorabile care marchează în mod sacru trecutul glorios al neamului românesc. Este o dreptate a istoriei că primul Parlament al României cu adevărat democratic ales după evenimentele din decembrie 1989, după 45 de ani de comunism, a hotărât ca cea mai importantă zi din istoria noastră contemporană - 1 Decembrie - să devină și să fie sărbătorită în fiecare an ca Ziua Națională a României și a românilor de pretutindeni.
---------------------------------
[1] Nicolae Bălcescu, Opere IV,Corespondență, București 1964, p.278.
[2] Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporului român, București, 1901, p.14.
[3] Apostol Stan, Revoluția română de la 1848, solidaritate și unitate națională, București, 1987, p.404.
[4] Monitorul, Jurnal Oficial al României, 18/30 martie 1867, nr.63,p.370-371.
[5] Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Renașterea ei internațională, 1918, vol.III, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1986, p.176.
[6] Ibidem, vol.III, p.238.
[7] Ibidem, p.285.
[8] Ibidem, p.237.
footer