Revista Art-emis
Vivat, cresceat, floreat Romania Magna! PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Duminică, 30 Noiembrie 2014 23:59
Romania Adevarată„... Precum ruşii au Testamentul lui Petru cel Mare, aşa avem şi noi Testamentul lui Mihai Viteazul”. (Nicolae Filipescu)
 
Cu prilejul constituirii Comitetului Naţional Român pentru Unirea Tuturor Românilor, continuatorul şi ultimul mare combatant al tradiţiilor luptătoare ale Şcolii Ardelene, părintele Vasile Lucaciu, având parca o adâncă premoniţie asupra actualităţii pentru zilele noastre a marilor sale cuvinte, rostea: „Conştiinţa noastră de patrioţi ne dictează nouă, fraţilor liberi ai naţiunii, răsfiraţi în toate ţările aliaţilor noştrii glorioşi, datoria de a continua lupta întreprinsă de fraţii noştrii, alungând din inimă tot ce ne poate dezbina [...] Trebuie să mergem înainte şi să afirmăm cu tărie drepturile noastre şi aspiraţiile noastre naţionale, până în ziua când ele vor fi realizate […] Evocând imaginea viitorului tuturor românilor, eu văd realizarea in răsăritul europei, a unei civilizaţii latino-române cum nu a mai fost vreodată. E suficient să vă gândiţi că toată forţa virtuţilor naţionale de care am dat dovadă în cursul secolelor, în lupta gigantică pe care a trebuit să o ducem ca să ne păstrăm fiinţa, în ciuda tuturor încercărilor de oprimare-, noi le vom folosi liberi, la adăpost de orice ameninţare pentru o operă splendidă de progres intelectual şi naţional […]”.
 
Să vorbească faptele. La 27 Martie 1918, la hotărârea Sfatului Ţării, Basarabia (pământ românesc anexat de Imperiul Ţarist în 1812), s-a unit cu România, sub unele rezerve privind anumite drepturi şi chestiuni locale, iar la 1 decembrie 1918 unirea a devenit necondiţionată, Basarabia intrând, astfel, în componenţa statului român unificat şi unitar, născut odată cu 1 Decembrie 1918. S-a implinit, astfel, pentru a doua oară, îndemnul poetului „pătimirii noastre”: „Să nu uitaţi a veacurilor carte,/ Veniţi, veniţi!...căci adevăr zic vouă/ Ori mutaţi hotarul mai departe/ Ori veţi muri cu trupul frânt în două!” Astăzi trupul ne este iarăşi frânt, pentru a treia oară, de la marea şi istorica nedreptate la care glorioşii noştrii aliaţi - şi unii şi alţii - ne-au condamnat, în urmă cu peste şapte decenii. Eu, ca ardelean, cred că nu poate fi naţie mai tare şi mai de neînvins ca şi aceea pedepsită de istorie la nedreptate. Din această lecţie de amărăciune şi umilinţă a demnităţii noastre naţionale, noi ne alegem cu un ideal nepieritor, iar viitor au doar popoarele cu idealuri. Hotărârea Sfatului Tării din 27 Martie 1918, a însemnat o sfidare a velico-rusismului în haină comunistă, şi, drept consecinţă, Lenin, tocmai el, adept al doctrinei wilsoniene a autodeterminării popoarelor, va gira doctrinar obiectivul fundamental al politicii Rusiei Sovietelor faţă de România: „Distrugerea fiinţei statului naţional unitar român.” Pe cale de consecinţă, bolşevismul de sorginte leninist-stalinistă a fost, de la începuturile experimentării sale în practica social - politică, un instrument antiromânesc iar Partidul Comunist din România, afiliat Cominternului, a fost esenţialmente un partid politic antistatal şi antinaţional. Anul 1924, când Stalin a pus în operă diversiunea Tatar-Bunar, a fost anul Basarabiei. Atât cel de-al V-lea Congres al Cominternului, cât şi conferinţele Federaţiei Comuniste Balcanice (din 1923 şi 1924) au animat tezele antiromâneşti şi nostalgia moscovită după Austro-Ungaria. Viena a fost în anul 1924 locul a numai puţin de patru reuniuni internaţionale eşuate, în care problema Basarabiei a fost abordată în conexiune cu cea a Transilvaniei. Eşecurile au făcut ca cele două probleme nerezolvate să fie transferate Cominternului, care prin adoptarea rezoluţiei privind autodeterminarea naţionala a minoritatilor din Romania până la dispariţia statului roman, a fixat în canoane formale şi documente programatice, obiectivul fundamental al politicii Rusiei sovietice in raporturile cu România. Aliatul de nadejde: Coloana a V-a a Internaţionalei Comuniste.
 
După 90 de ani, agitaţiile minorităţilor revoltate, paradoxal, tocmai împotriva statelor care le-a garantat prezervarea identităţii în vremuri mult mai tulburi şi fără orizont, au revenit în actualitate. În 1924, guvernarea liberală a RomânieI, a avut foarte serioase temeiuri de securitate naţională pentru a dizolva Partidul Comunist din România. În 2008, tot o guvernare liberală a României se complace a coabita politic cu organizaţii neguvernamentale ale unei minorităţi, care urmăreşte acelaşi scop anticonstituţional ca şi partidul alogenilor comunişti dizolvat în urmă cu 84 de ani. Revenind însă la Basarabia, nu putem să nu observăm stipendiile pe care Cominternul le-a oferit unui Cristian Rakovschi, fiul naţionalistului bulgar Ghiorghi Rakovschi, ambii datorând totul României, sau lui Panait Istrati (n.n. e adevarat, va regreta, dar răul l-a produs) şi Henri Barbusse, pentru a internaţionaliza, favorabil Rusiei, chestiunea basarabeană. Despre aceştia, Octavian Goga, menţiona: „De la război încoace a apărut aici, pe orizont, acest special prototip al occidentului, care vine să controleze ordinea noastră de stat”. Poate părea paradoxal, dar Rusia sovietică a beneficiat de aportul inestimabil al unor procurori occidentali contra Basarabiei!
 
În replică la propaganda prosovietică răspândită pe filiere aşa zis occidentale, basarabeanul Donici-Dubronrarov, avea să marcheze: „Toţi cei care trăiesc în România ştiu că acest stat este o avangardă a civilizaţiei europene […] Fiecare basarabean ştie că România îi apără viaţa, bunurile materiale şi spirituale, munca sa paşnică de violenţa şi invazia comunistă […] În Basarabia există o stare excepţională, însă se poate oare să fie altminteri, când în apropierea ei se găseşte un duşman excepţional, înarmat până în dinţi?”. Păcate grele apasă asupra memoriei multor alţi „mari prieteni” ai României pentru duplicitarismul politic de care au dat dovadă în chestiunea basarabeană. Napoleon, împăratul Franţei, cu aureola de liberator de popoare, care a dat multe şi mari speranţe popoarelor din răsăritul Europei, a aprobat stări de fapt care exprimau, fără echivoc, scopul Rusiei ţariste: anexarea integrală a Ţărilor Româneşti. Tilsit - 1807 şi Erfurt - 1808 au fost precedentele Teheranului - 1943, Ialtei - 1945 şi Maltei - 1989, iar victimele colaterale au fost mereu aceleaşi: România, Serbia, Albania sau Bosnia. Astăzi, trebuie să spunem: „Ajunge!”. Frontiera politică şi militară a României în est nu mai trebuie fixată după tiparele trecutului. Nu mai putem accepta aceleaşi interese sub nume noi.
 
Ce voia, in 1773, Curtea de la Viena în Bucovina?, se întreba Eminescu şi tot el raspundea în Timpul, A.D .1878: să-şi asigure o parte slabă granişelor şi să câştige cateva pozitii faţă de Rusia. Nimic nou, deci! Un an mai târziu, trupele imperiale au pus piciorul in Moldova şi în primele trei zile ale lui septembrie „cordonul a fost întins de la Nistru până în Valea Moldovei, ca un baraj contra ciumei. Dragomanul şi diferiţi funcţionarii ai Cancelariei Inaltei Porţi au fost mituiţi cu 16.889 florini, comandantul din Hotin şi alţii cu vreo 30.000 de florini, felmareşalul Rumiantzov, pentru ca trupele muscale să părăseasca Moldova primi şi el 5.000 de galbeni şi o tabacheră din aur încrustatat cu briliante, după care cancelarul Kaunitz descinse în inspecţie şi trimite veste grabnică la Viena cum că: „Prin Bucovina am luat in mainile noastre cheia Moldovei. În van au protestat Ghica Vodă şi Divanul. Surzi au fost şi Ţarul şi Sultanul. Ce voia, în 1812, Imperiul ţarist în Basarabia? În confuzia generalizată, generată de capricioasa politică a lui Napoleon în Răsăritul Europei, la Bucureşti se afla, după ce pacea fusese încheiată, că muscalii au obţinut doar „o bucată de pământ de la Marea Neagra”, care, e adevarat, era aceea ce corespundea pretenţiilor Rusiei de a controla gurile Dunării. In realitate, diplomaţia occidentală a fost trasă pe sfoară de politica şireată a Rusiei care, ulterior, şi-a permis să afirme ca acel „petec de pământ” era, de fapt, toată Moldova dintre Prut şi Nistru, până la fosta graniţă poloneză, ceea ce era un fals istoric. Teritoriul de la nordul şi nord-estul gurilor Dunării a fost parte constitutivă a Ţării Româneşti a Basarabilor, care au şi transferat numele lor acestei regiuni româneşti. Trecerea în stapânirea Moldovei a făcut-o definitiv Ştefan cel Mare, iar extensia denumirii Basarabiei asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru a fost izbânda diplomaţiei ruseşti în faţa dezinteresului şi ignoranţei diplomaţiei franceze. Astfel, o manoperă de dezinformare strategică, realizată în 1807, a devenit, în 1812, o nouă realitate geopolitica pe hărţile Europei. Să nu omitem, totuşi, că dragomanului Moruzi negociatorul sultanului, i-a fost luat capul, fiind învinovăţit de trădare a Inaltei Porţi. Gestul a ramas doar cu valoare sentimentală.
 
Turcii au pierdut ce nu le aparţinea.
 
Peste 107 ani, in 1918-1919, în contextul altei mari stări de confuzie, de aceasta dată, mondială, Sfatul Ţării reuşeşte organizarea forţelor interne, care pun în ordine treburile Basarabiei în contra pericolului bolşevizarii. Acţiunile Sfatului Ţării s-au lovit de puternice împotriviri. Atât Rusia revoluţionară, cat şi Ucraina doreau să menţină în hotarele lor teritorii româneşti. Aceste dorinţe şi le-au reafirmat şi ulterior, fiind realităţi geopolitice ale prezentului. Istoriografia rusă şi cea ucrainean ascund şi încă vor mai falsifica şi ascunde adevărul. Decât adevărul, pentru înstăpânitorii străini ai teritoriilor româneşti sunt de preferat proiectele de autonomizare a marilor provincii româneşti - Moldova,Transilvania şi Muntenia, ba chiar şi a unora dintre ţinuturile de rezonanţă ale acestora, cum sunt Dobrogea, Banatul şi, de ce nu şi Oltenia, fosta şi ea căndva supusă austriacă. Evocarea momentului în care Basarabia a început Marea Unire nu poate fi disociată de evenimentele celui mai negru an pentru români, din istoria secolului al XX-lea, anul 1940, al triplei cedari: 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei, Ţinutului Herţa şi a Bucovinei; 30 august 1940, cedarea nord-vestului Transilvaniei. Anterior acestei date, U.R.S.S. a mobilizat demonstrativ trupele la hotarul cu România şi 9 septembrie 1940, cedarea Cadrilaterului. La scara istorică, Romania Mare a existat doar 22 de ani. Nicolae Iorga avea sa atragă atenţia că relizarea Marii Uniri nu a dat decât forma, iar nu şi fondul unităţii naţionale. Cu alte cuvinte, procesul de edificare a statalităţii se cerea grabnic consolidat, ceea ce efemerele guvernari interbelice, decăzute într-un deşantat politicianism, nu au reuşit. Este mult prea lesnicios şi comod să se găseasca un ispăşitor, pentru tripla cedare, în regele Carol al II-lea, dar asta nu ţine loc adevărului şi nici nu oferă concluziile şi învăţămintele asupra erorilor din politica romanească interbelică. O politica demagogică, venală, duplicitaristă şi coruptă, incapabilă să fundamenteze o orientare strategică naţionala fermă. Altfel, cum s-ar putea explica oscilaţiile şi chiar regretele unor fruntaşi politici, inclusiv Iuliu Maniu, care, la un moment dat, voiau „să-şi ia unirea înapoi”? Când Titulescu a dorit să găsească o cale de reconciliere cu Moscova, s-au găsit foarte repede detractorii care să-l suspecteze de trădare şi să-l marginalizeze politic. După Marea Unire, unele ţinuturi româneşti, consecinţă a politicii de deznaţionalizare, prezentau puternice dezechilibre etno-demografice şi mari inechităţi social-economice, pentru care administraţia de la Bucureşti nu era pregătită. Poziţiile economice dominante ale alogenilor, instabilitatea guvernelor si frecventele schimbări ale „echipelor” au creat o numeroasă patură socială aflată în permanentă stare de nemulţumire şi căutare a surselor de existenţă.
 
România este atacata de extremismul revizionist extern - sovietic, ungar, bulgar şi ucrainean, dar şi de extremismele interne - naşionaliste şi politice. Asupra necesităţii unui serviciu de informaţii pentru securitate natională nu se realizează un consens politic. Serviciul lui Moruzov, creat mult prea târziu, cu toate meritele sale, a fost doar un pionierat şi o experienţă de temeritate, de pe urmă căruia a rămas mai multă mitologie şi un exemplu negativ de obiedenţă politică, decât contribuţii efective la realizarea conceptului de securitate a României Mari. Consecinţele aveau să se vadă în fatidicul an 1940. Ocupaţia sovietică a Basarabiei din 1940 şi pana la eliberarea din 1941, pe cât a fost de scurtă, pe atât a fost de crudă şi eficientă în teroare şi exterminare. Reocuparea din 1944 si perioada care a urmat, până în l958, au accentuat deznaţionalizarea subculturalizarea, alienarea şi secătuirea economică. Nici-o altă „republică unională” nu a cunoscut umilinţele în demnitatea naţionala şi jaful sălbatic rezervate Basarabiei. Metodele de fidelizare a conducătorilor de la Chişinău nu cunoşteau nici ele limite ale cinismului şi perversiunii politice. Cei mai de seamă activişti ai P.C.U.S. puteau accede în elita Kremlinului, numai după proba de foc a administrării politice a Basarabiei. Hrusciov şi Brejnev au trecut cu brio examenul. La rândul lor, românii care erau acceptaţi în elita politică de la Chişinău îşi efectuau stagiul politic în republicile asiatice din sudul Uniunii Sovietice. Între 1945 şi 1989, în Romania nu s-a ridicat, în termeni expliciţi, problema Basarabiei, iar începând cu 1990, gafele şi erorile politico-diplomatice au fost, sunt de neiertat.  
               
Până în 1989, Partidul Comunist Român, indirect, prin contracararea planului Valeev, a pseudotratatului lui A.M. Lazarev, Organizarea statului sovietic-moldovenesc și problema basarabeană (cca.1000 de pagini de propagandă) a făcut unele referiri la chestiune și doar timide încercări de punere la punct. Dar și acestea, în medii restrânse și mai mult pentru urechile secrete ale Moscovei, care riposta imediat prin purtătorii de cuvânt de la Chișinău, grupați pe lângă „Sovietskaia Moldavia”. În Basarabia, cărțile românești au pătruns începând cu anii ’60, dar poziția României față de invadarea Cehoslovaciei în 1968 va determină reinstaura represiunii culturale, iar în 1972 toți militanții pentru drepturile naționale ale românilor sunt ridicați și internați în staționarele politice din Siberia, Nordul Îndepărtat și Extremul Orient. Venirea la putere a lui Gorbaciov a găsit scriitorimea de limbă română din Moldova în plină ofensivă pentru recunoşterea caracterului oficial al limbii române, introducerea grafiei latine și restituirea adevărului istoric. K.G.B-ul nu putea rămâne în espectativă. Preluarea sub control a mișcării naționale române de la Chișinău a realizat-o pe filiera externă, din Occident, concomitent cu infiltrarea Uniunii Mondiale a Românilor Liberi. Unii consideră un paradox, alții, dimpotrivă, drept firesc faptul că unele servicii secrete occidentale au cochetat cu K.G.B.-ul în ceea ce privește controlul și manipularea exilului românesc. Grijă Occidentului față de țările din răsăritul Europei nu a fost decât o iluzie scump plătită. În repetate rânduri. Noi trebuia să învățam bine această lecție a abandonului, începând cu ultimatimul sovietic din 1940 în chestiunea Basarabiei. Cu sau fără mandate explicite, oameni de cultură din România, precum Marin Preda, Paul Anghel, Nichita Stănescu, Fănuș Neagu și alții, dar și istoricii Mircea Mușat și Ion Ardeleanu - au sfidat embarboul asupra chestiunii basarabene, iar de la Beijing susținerea nu întârzie să apăra în termenii: „Revizioniștii sovietici întâmpina o puternică rezistentă în Moldova în promovarea șovinismului velicorus”.
La Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român, din noembrie 1989, Nicolae Ceauşescu afirma că a venit vremea denunţării Tratatului dintre Stalin şi Hitler, cunoscut ca Pactul Ribentropp-Molotov. „Le Point” și „Express” chiar plusează ideea unui complot determinat de această denunțare. După 1990, Basarabia a devenit terenul unora dintre cele mai încrâncenate și periculoase confruntări subterane dintre entități pe care, numai necesitatea salvării aparențelor de onorabilitate a conduitei lor în viață internațională, le-a oprit să nu-și declare război. O organizație de front kaghebista, care și-a mutat sediul din Occident în România, a recurs la o propagandă goală de conținut, violentă în expresie și virulent antirusească. Regiunea transnistreană, cea mai privilegiată economic, alege soluția secesiunii și a șantajului ofensator la adresa românilor basarabeni: „Dacă nu aveți ce mânca, mâncați-vă tricolorul!” Găgăuzii, se proclamă și ei autonomi. Politicieni din România, ba chiar și un director indiscret al unui serviciu secret de informații, care era mai bine să-si muște limbă, decât să vorbească, să se viseze președintele României, decât să acționeze și să se implice în coterii politice sinucigașe, s-au hazardat în declarații care agită și irită Moscova.
 
Militanților basarabeni le-au fost aprinse speranțe și făcute promisiuni fără acoperire. Frontieră pe Nistru devine fierbinte, iar reformatorul Gorbaciov recurge la soluția militară. Odată cu primele focuri de armă care lovesc în plin, „adio poduri de flori”. Toată agitația propagandistică anterioară s-a pierdut că răul în deșert. Asociația „Pro Basarabia, Pro Bucovina” mai încearcă să supraviețuiască, apoi dispare și ea din peisaj. Filială ohrano-kaghebista de la Tiraspol arestează câțiva fruntași ai mișcării naționale, le aplică eticheta de spioni și agenți provocatori ai României, după care sub tortură și crunte unilinte îi supune unui simulacru de proces în care se pronunță și sentințe capitale. Academicianul orientalist, Evgheni Primakov („Maxim”), în calitate de șef al spionajului de la Moscova, îl primește pe unul dintre omologii săi din fruntea „pleiadei” de servicii secrete ale României postdecembriste. Schimburi de impresii și cadouri. „Prevestiri de noi mineriade și parafări de tainice înțelegeri?” „Da?!” „Haraşo rabota!”
Evoluțiile ulterioare, dar și cele mai recente ale raporturilor Bucureștiului cu Chișinăul și viceversa au căpătat puternice determinări negative. Nu este momentul să judecăm acum ce și cum s-a întâmplat. Răspunderile pentru criza amplă și profundă a relațiilor politice bilaterale sunt de dimensiuni cu adevărat istorice și poartă asupra capetelor celor mai importanți oameni politici ai momentului. În esența:
- s-au desconsiderant greutatea și sarcinile ce grevează asupra moștenirii istorice negative;
- s-au omis, cu naivitate iresponsabilă, puternicele legături ombilicale cu rețelele indestructibile ale serviciilor secrete ale Rusiei dintotodeauna;
- s-a intrat, orbește, în toate jocurile și capcanele întinse de ocultă ohrano-kaghebista;
- s-a confundat abordarea patriotică responsabilă a chestiunii Basarabiei cu patriotardismul provocator și ridicător de mingii la fileul Moscovei;
- precum în secolele trecute, nu pentru puțini, Basarabia se dovedi, din nou, terenul mai mult decât fertil pentru posperitatea și trădările care nu cunosc patrie sau granițe: orgoliul și prostia, „branduri” politice tradiționale, au făcut „casa buna” cu interesele panslavismului, deschizându-i noi căi de infiltrare și ocupație în România și de consolidare, în deghizamente paneuropene, în întreg spațiul etnico-geografic românesc.
Ce este astăzi Basarabia, decât o dramă? Dramă Basabiei este dramă României. Dramă României este dramă tuturor congenerilor cu identitatea ascunsă, nedeclarată ori nerecunoscuta, cu limbă maternă bătută în cuie, fără biserică ortodoxă, deși sunt ortodocși, fără școală românească, deși sunt români. Ei vorbesc românește, apoape că și noi, le trimitem cărți românești, dar în ignoranța noastră nu știm că ei n-au știință de carte și nu pot cîți în limbă română. Asemenea situatii nu sunt excepţii. Cine cunoaşte adevărul statistic, este interesat să-l ascunda. Cine nu-l cunoaşte este este lipsit de argumentele exacte şi slab în luptă. Oamenii Ţării din trebuincioasele servicii ascunse au datoria să caute şi ăa ne ofere acest adevăr. Forţa noastra în Comunitatea Europei stă şi în puterea numărului tuturor celor care trebuie să-şi regăsească şi să-şi recâştige identitatea piedută. Odată trezită şi afirmată constiinţa de neam, Patria ni se va întări de la sine, iar vocea ne va fi ascultată cu respectul şi consideraţia cuvenite.
La una dintre intrunirile Ligii pentru Unitatea Politică a Românilor, la 15 februarie 1915, Nicolae Filipescu spunea: „Domnilor, precum ruşii au Testamentul lui Petru cel Mare, aşa avem şi noi Testamentul lui Mihai Viteazul”.
 
Vivat, cresceat, floreat Romania Magna!
footer