Revista Art-emis
Demiterea lui Nicolae Titulescu văzută de Foreign Office (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. George G. Potra, Membru A.O.Ş.R.   
Miercuri, 26 Noiembrie 2014 21:25
Prof. univ. dr. George Potra, art-emisInformaţii şi consideraţii
 
Demiterea lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a intervenit, ca urmare a unei intrigi interne[1]  şi a unei conspiraţii externe[2 ], acoperind câţiva ani buni. La capătul acestui proces, dificil şi îndelungat, de descifrare a acţiunilor subversive desfăşurate pe aceste două planuri, pot afirma astăzi că mi se relevă raţiunile determinante, de stat sau personale, factorii acţionali, căile şi mijloacele politice, financiare şi de presă folosite. „Cazul Titulescu“ a ocupat săptămâni la rând prima pagină a presei internaţionale[3 ]. Cancelariile diplomatice ale marilor democraţii occidentale, dar şi ale statelor totalitare, s-au aplecat prompt şi profund asupra demiterii lui Nicolae Titulescu, interesate să cunoască nu atât cauzele hotărârii cercurilor guvernante de la Bucureşti, cât mai ales consecinţele hotărârii lor. În esenţă, aceste cancelarii au vrut să afle adevărata semnificaţie a înlăturării lui Nicolae Titulescu, să ştie dacă linia de politică externă a Bucureştilor va rămâne aceeaşi sau se va modifica, iar dacă se va modifica în ce sens şi în ce măsură, să obţină un plus de informaţii despre personalitatea noului titular de la Palatul Sturdza, despre datele psiho-somatice, despre slăbiciunile şi predispoziţiile sale etc. etc. Legaţiile marilor cancelarii diplomatice occidentale, dar şi ale ţărilor mai mult sau mai puţin vecine României, au primit indicaţii exprese pentru a cerceta şi informa despre atitudinea forţelor politice de la Bucureşti, în ce măsură aceasta era de principiu sau ţinea de oportunitate, adică de jocul politic. Franţa şi Marea Britanie, pe de o parte, Italia şi Germania, pe de altă parte, au vrut în plus, şi mai ales, să ştie cum a fost primită decizia de la Bucureşti de către aliaţii României din Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Cercurile guvernante de la Bucureşti, la rândul lor, s-au dovedit cu prioritate preocupate de contracararea reacţiilor negative din presa internaţională[4 ]. Cred că exigenţa cercurilor guvernante de la Bucureşti era determinată, înainte de toate, de raţiuni de politică internă, considerând ascunderea şi contracararea lor ca indispensabile pentru supravieţuire.
 
Guvernul Gheorghe Tătărescu a cerut cu promptitudine misiunilor noastre diplomatice - fie personal, fie prin glasul lui Victor Antonescu, ministru de Externe - să urmărească cu seriozitate şi să informeze cu promptitudine despre reacţiile cercurilor politice (în primul rând a celor guvernante) din ţările în care erau acreditate şi, în consecinţă, a formulat şi a cerut sugestii pentru contracararea ecourilor negative[5 ]. Interesul manifestat de Foreign Office faţă de hotărârea guvernului de la Bucureşti era provocat de raţiuni majore de geopolitică, dar şi de raţiuni specifice. Nicolae Titulescu a avut relaţii îndelungate şi profunde cu cercurile politico-diplomatice şi economico-financiare de la Londra[6 ], atât în timpul mandatelor de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Marea Britanie (1922-1927 şi 1928-1932), ca şi în acelea de ministru de Externe (1927-1928 şi 1932-1936). Titularii cancelariilor diplomatice de la Bucureşti şi Londra s-au întâlnit şi au conlucrat nu doar pe planul relaţiilor bilaterale. Scena internaţională, cadrul şi problematica marilor organizaţii şi conferinţe internaţionale - pe teme politico-diplomatice, de securitate-dezarmare, ştiinţifice, economico-financiare şi culturale - au găsit Bucureştii şi Londra pe poziţii adesea convergente. Documentele britanice disponibile susţin afirmaţia că guvernul însuşi, prin Foreign Office (recte ministrul de Externe), a dat misiunilor diplomatice indicaţii exprese de a urmări criza de la Bucureşti. Dacă titularului Legaţiunii britanice de la Bucureşti i s-a cerut să cerceteze cauzele deciziei care a dus la înlăturarea omului politic şi diplomatului român, să aprofundeze procesul sub raportul determinărilor, al forţelor care au acţionat din interior şi din exterior, miniştrilor şi ambasadorilor britanici din alte capitale li s-a cerut să urmărească ecourile cancelariilor diplomatice, precum şi comentariile mass-media faţă de hotărârea de la Bucureşti.
 
În cazul Legaţiei britanice de la Bucureşti s-a articulat cu repeziciune un adevărat program. S-au fixat obiectivele şi temele de cercetare (poziţiile forţelor şi personalităţilor politice, dar nu numai; cauzele profunde şi cauzele imediate ale înlăturării fostului lider al diplomaţiei româneşti), responsabilităţi şi termene. În fruntea acţiunii de cercetare politico-diplomatică s-a plasat însuşi trimisul extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Marii Britanii în România[7 ]. Sir Reginald H. Hoare, ministrul britanic la Bucureşti a reuşit să aibă întâlniri şi convorbiri cu doi membri de frunte ai Cabinetului român, figuri marcante ale Partidului Naţional Liberal, cu prim-ministrul României şi, în cele din urmă, cu Regele Carol al II-lea însuşi. La Londra au fost trimise prompt telegrame şi rapoarte ample, evidenţiind o muncă metodică, o preocupare de a acoperi întregul spectru al cercetării şi de a comunica cu operativitate rezultatele investigaţiei. La 3 septembrie 1936, Reginald H. Hoare, ministrul britanic de la Bucureşti, a trimis lui Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, o largă informare privind întâlnirile şi convorbirile cu dr. Emil Costinescu, fost ministru al Industriei şi Comerţului, şi apoi, la data întâlnirii, ministru al Muncii şi Sănătăţii, şi cu Victor Antonescu, ministru de Externe[8 ].
 
„Relatarea lui E. Costinescu despre acţiunea guvernamentală, a lui Ion Inculeţ, ministru de Interne; Valer Pop, ministru de Justiţie; dr. Constantin Angelescu, ministru al Educaţiei şi, în cele din urmă, a lui Nicolae Titulescu – aprecia Reginald H. Hoare - a fost mai puţin lucidă decât ceea ce am primit astăzi de la Victor Antonescu şi despre care am să raportez ulterior.”[9 ]. Evocând „interferenţele dictatoriale“ ale lui Nicolae Tituelscu în problemele interne, Emil Costinescu afirma: „Relaţiile sale cu Partidul Naţional Ţărănesc au fost privite cu suspiciune, mai ales de Gheorghe Tătărescu, care n-a fost tratat cu deferenţa la care se aştepta preşedintele Consiliului de Miniştri; s-a considerat că a mers prea departe în antagonizarea cu Mussolini; a fost un cheltuitor excesiv, costând ţara 40 de milioane de lei anual (adică 50.000 £) pentru cheltuieli personale; în fine, a existat temerea că domnul Titulescu era pe punctul de a repeta tacticile folosite succesiv în trecut şi recent, ca acum şase săptămâni în urmă, instinctive ameninţări cu demisia dacă guvernul nu urmăreşte orientarea. Afirmând că Regele Carol nu va continua să mai ataşeze aceeaşi importanţă prezenţei lui Titulescu la Ministerul Afacerilor Externe, domnul Tătărescu a rezolvat problema sa făcând să explodeze o surpriză pentru Titulescu. Doctorul E. Costinescu a conchis că s-a gândit corect atunci când s-a avut în vedere înlăturarea lui Titulescu, dar metodele folosite puteau fi mai bine alese.”[10 ].
 
Convorbirea cu Victor Antonescu i-a reţinut mult mai mult atenţia, nu datorită funcţiei guvernamentale de primă mărime, ci mai ales punctelor de vedere exprimate. Diplomatul britanic informa Foreign Office că Victor Antonescu, titularul de la Palatul Sturdza i-a vorbit despre suspiciunile lui Gheorghe Tătărescu, despre îngrijorarea premierului român cum că Nicolae Titulescu ar fi intrigat împotriva guvernului liberal împreună cu Partidul Naţional Ţărănesc, despre convorbirea sa cu şeful guvernului, din iulie 1936, în care a respins suspiciunea acestuia şi a refuzat să preia conducerea diplomaţiei româneşti, afirmând că nu este pregătit să-şi asume asemenea însărcinare[11 ]. Victor Antonescu i-a împărtăşit interlocutorului său britanic nemulţumirea faţă de reacţiile presei franceze şi britanice. Afirmând că „străinătatea este pe deplin îndreptăţită să discute despre politica unei ţări, dar ea nu are dreptul să sugereze că schimbarea unui individ eminent şi oricât de strălucitor ar însemna că aceasta ar urma să fie o schimbare de orientare”[12 ]. Victor Antonescu îl asigura pe Reginald H. Hoare că „în mâinile sale, politica externă a acestei ţări va fi condusă pe aceeaşi linie, chiar dacă cu mai puţină «strălucire şi rezonanţă» decât a făcut-o domnul Titulescu”.[13 ]
 
La 3 septembrie 1936, Reginald H. Hoare era nemulţumit că nu reuşise să-l întâlnească, în aceste circumstanţe, pe Gheorghe Tătărescu însuşi, dar afirma că obţinuse informaţii utile din partea însărcinatului cu afaceri francez de la Bucureşti. Diplomatul britanic preluase informaţia de sorginte franceză cum că Gheorghe Tătărescu, în timpul crizei precedente, în iulie 1936, ajunsese să pună o oarecare surdină tensiunii relaţiilor cu Nicolae Titulescu, dar că, ulterior, Regele Carol al II-lea a impus Cabinetului sarcina eradicării organizaţiilor partizane, ceea ce implica prelungirea existenţei respectivului Cabinet. Reginald H. Hoare a preluat aprecierea că Gheorghe Tătărescu considera sarcina drept dificilă şi delicată şi că împlinirea ei s-ar fi confruntat cu ameninţările lui Nicolae Titulescu de demisie, pe care le făcuse cunoscute Regelui Carol al II-lea. „Când domnul Paul-Boncour mi-a spus această poveste - relata Londrei ministrul Reginald H. Hoare - noi am fost de acord că era puţin probabil ca domnul Tătărescu să adreseze Suveranului ceva asemănător cu un ultimatum şi, ca atare, noi am fost de acord că vagile remarci ale doctorului Costinescu, împărtăşite mie pe tema vederilor Regelui privind pe domnul Titulescu, au fost reale în esenţa lor. Niciunul dintre cei prezenţi nu au o idee clară privind raţiunile pentru care Majestatea Sa a decis relativ recent că domnul Titulescu nu mai este în continuare indispensabil.” [14].
 
„Raportul“ lui Reginald H. Hoare se încheia cu observaţia că „în prezent nu sunt niciun fel de indicii privind intenţiile domnului Titulescu“, că „presa pare să fie şocată de modul nesăbuit în care domnul Titulescu a fost tratat“ şi că „ţara nu a câştigat nimic din modul umilitor în care s-a luat hotărârea de a-l înlocui”[15 ].
Victor Antonescu a fost surprins de amploarea reacţiei presei britanice faţă de eliminarea lui Nicolae Titulescu şi, în consecinţă, la întrevederea, din 3 septembrie 1936, cu Reginald H. Hoare, a atras atenţia diplomatului britanic, într-o manieră plină de tact, că, departe de a se rezuma la o informare obiectivă, unele organe de presă britanice dezvoltau luări de atitudine subiective.
 - Va urma -
--------------------------------------
[1] George G. Potra, Internal Intrigue against Nicolae Titulescu. Irrepressible Enmities, Hostile Forces, Ways and Means of Action, Academy of Romanian Scientists, „Annals“, Series on History and Archaeology, volume 2, nr. 2, 2010, pp. 219–247.
[2] George G. Potra, Dismissal of Nicolae Tiutulescu. External Plot, în Academy of Romanian Scientists, „Annals“, Series on History and Archaeology, volume 3, nr. 1–2, 2011, pp. 57–66.
[3] Nicolae Dascălu, Demiterea lui N. Titulescu şi presa internaţională, în Titulescu şi strategia păcii, coordonator Gh. Buzatu, Editura Junimea, Iaşi, 1982, pp. 304–326; Gabriel Petric, Echos de l'activité diplomatique de N. Titulescu dans la presse suisse, în „Revue Roumaine d’Histoire“, tom XXI, nr. 1, 1982, pp. 51–58; George G. Potra, International Press Reverberations of Nicolae Titulescu's Purge from the Romanian Political Life (29 august 1936), în „Revue Roumaine d’Etudes Internationales“, an XVI, nr. 4–5 (60–61), 1982, pp. 379–394.
[4] George G. Potra, Demiterea lui Nicolae Titulescu. Contracararea reacţiilor din presa internaţională, în Nicolae Titulescu. Eternitatea unui destin exemplar, coordonatori: Laurenţiu Guţică-Florescu, Dorin Teodorescu, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi“, Slatina, 2005, pp. 203–215.
[5] Din analizele efectuate în acest sens, am publicat: George G. Potra, Demiterea lui Nicolae Titulescu văzută de Quai d’Orsay, în Gheorghe Buzatu. In memoriam, coordonatori: Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Lucian Dindirică, Universitatea din Craiova, Centrul de Studii ale Relaţiilor Internaţionale, Consiliul Judeţean Dolj, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman“, Dolj, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, pp. 450–459
[6] Ion M. Oprea, L’activité de Nicolae Titulescu durant sa mission diplomatique à Londre, în „Revue Roumaine d’Histoire“, 1966, 5, nr. 3, pp. 425–439; Valeriu-Florin Dobrinescu, Anglia şi România în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919–1920), în „Acta Moldaviae Meridionalis“, Vaslui, 1980, pp. 353–374; Valeriu Florin Dobrinescu, Some Considerations on the Roumanian-English Relations. 1918–1940, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol“, Iaşi“ (AIIAI), tom XVIII, 1981, pp. 69–86; Valeriu Florin Dobrinescu, Diplomaţia României. Titulescu şi Marea Britanie, Editura Moldova, Iaşi, 1991; Valeriu Florin Dobrinescu, Plata şi răsplata istoriei. Titulescu, Antonescu şi relaţiile anglo-române din anii ’20, Editura Neuron, [Focşani], 1995.
[7] Distinsul istoric Valeriu-Florin Dobrinescu aprecia: „Sir R. Hoare a fost nu numai martor al evenimentelor din august 1936, ci şi un foarte bun observator şi analist, concluziile trimise de el Foreign Office-ului permiţând situarea Regelui Carol al II-lea şi a premierului Gh. Tătărescu în rândul vinovaţilor principali de excluderea lui Titulescu din guvern“ – Valeriu-Florin Dobrinescu, Diplomaţia României. Titulescu şi Marea Britanie, p. 38.
[8] Valeriu [Florin] Dobrinescu, Mărturii din arhivele străine, în Titulescu şi strategia păcii, pp. 461–463.
[9] Ibidem, p. 462.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, p. 463.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.

footer