Revista Art-emis
Cotul Donului - o dramă a istoriei noastre PDF Imprimare Email
Constantin Eretescu, S.U.A.   
Miercuri, 19 Noiembrie 2014 20:17

Şabo, Cotul Donului „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”, volum apărut la Chișinău în 2012 prin grija lui Vasile Șoimaru, readuce în actualitate unul din momentele tensionate ale istoriei ultimului veac: dezastrul militar de la Cotul Donului din noiembrie 1942. Cel mai adesea, cărțile de istorie s-au concentrat asupra faptelor eroice ale militarilor, victoriile obținute și împlantarea steagului pe vârful celei mai însemnate clădiri din spațiul cucerit. Incidentele care puteau schimba balanța luptelor pe front erau cel mai adesea ignorate, iar pierderile de vieți omenești justificate prin victoria în luptă. O investigație care să prezinte una din cele mai grele înfrângeri suferite de armata unei țări, pentru a nu mai vorbi de consecințele care au urmat este, de aceea, o întreprindere puțin obișnuită, putem spune chiar unică. Fiindcă ceea ce s-a petrecut la Cotul Donului a rămas, în pofida dimensiunii evenimentelor, puțin cunoscut până astăzi. A trebuit să treacă o jumătate de veac și schimbarea regimului politic pentru ca un număr de istorici, între ei Florin Constantiniu și Dinu Giurescu, să-și îngăduie să releve amploarea catastrofei militare care a avut loc în sudul Rusiei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Dacă, potrivit calculelor acad. Dinu Giurescu, România a pierdut pe frontul de Est 624.540 de oameni, într-o singură bătălie, cea de la Cotul Donului, în decurs de câteva zile, între 19-22 noiembrie 1942, ea a pierdut 150.000 de vieți. Și aceasta nu a fost singura bătălie pierdută. Într-o confruntare precedentă, la Stalingrad, în vara și toamna anului 1942, Armata Română a pierdut tot cam atâția militari[1]. Și nici acestea nu reprezintă toate pierderile suferite pe frontul de Est. Raoul Șorban, în lucrarea sa „Invazie de stafii”, Meridiane, 2003, precizează că în războiul antisovietic, Ungaria a participat cu o armată (Armata a 2-a), formată din 256.000 de oameni, dintre care 150.000 erau români, iar restul slovaci, șvabi, ruteni ș.a. „Dacă la Cotul Donului - consemnează autorul -, armata ungară a suferit cea mai dezastruoasă înfrângere din întreaga sa istorie modernă, pe planul intern al politicii de maghiarizare, înfrângerea militară, cu pierirea a 100.000 de români, morți și dispăruți, a reprezentat un succes în conformitate cu ansamblul doctrinelor ungare de maghiarizare a țării”.

Să adăugăm la aceasta pierderile de vieți din timpul campaniei împotriva foștilor aliați din partea a doua a războiului.  Sigur, românii nu au fost singurele victime ale războiului. Numai la Stalingrad au pierit circa 850.000 de oameni din rândurile Axei, între care 400.000 de germani, peste 200.000 de români, 130.000 de italieni, 120.000 de unguri. Asta pentru a nu pomeni victimele din rândul civililor și militarilor ruși, al căror număr, numai în partea aceea de țară se ridică probabil la un milion de oameni. Pe semne că pentru a nu descuraja populația civilă, cele petrecute în bătălia de la Cotul Donului nu au fost dezvăluite pe de-a-ntregul nici atunci când s-au produs. Presa vremii se mulțumea să consemneze declanșarea unor lupte crâncene și ofensiva bolșevică, fără să dea prea multe detalii. Lucrurile au devenit încă mai tainice după ocuparea țării de sovieticii biruitori. Abia acum a devenit posibilă cunoașterea adevărului. Datorăm mult lucrării cu caracter memorialistic, „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei (1941-1945): spre cetățile de pe Nistru: mărturii, episoade, documente privind acțiunile Armatei române in campania de eliberare a Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Herța, Asociația Națională a Veteranilor de Război”, 1996, 5 vol., realizată de supraviețuitorii războiului. O contribuție importantă a adus apoi filmul documentar „Eroism și jertfă pe Frontul de Est”, produs de Fundația creștină „Părintele Arsenie Boca”, în 2010, interviul cu Iosif Niculescu, medic și veteran de război, ajuns la vârsta de 98 de ani, supraviețuitor al bătăliei, unul dintre puținii oameni capabili să dea seama de ceea ce s-a petrecut acolo și volumul de sinteză „Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare”. Generațiile apărute pe lume în ultimele trei sferturi de veac află astfel, pentru întâia dată, de modul în care s-au desfășurat luptele menite să recupereze Basarabia și Bucovina de nord ocupate de sovietici. Căci, ca să-l cităm pe autorul cărții, „despre bătălia care a avut loc acolo la sfârșitul anului 1942, începutul lui 1943, s-a vorbit și s-a scris mult, dar nu prea mult”. Dezvăluirile sunt, de aceea, cu atât mai importante.

La împlinirea a 70 de ani de la consumarea evenimentelor, Vasile Șoimaru, unul din nobilii patrioți ai acestui neam, s-a gândit să viziteze locurile unde au avut Cotul Donului, 1942 ediţia a II-aluptele. Doritor să cunoască adevărul, el merge în căutarea urmelor de la Odessa până în Nordul Caucazului și până la Cotul Donului. Una din primele observații pe care le face este aceea că în tot acest spațiu nu poate fi întâlnit un singur cimitir sau osuar al soldaților români și nici un singur monument închinat acestora. Guvernele succesive ale României postbelice nu au fost interesate în cinstirea memoriei militarilor ei căzuți pe frontul de Est împotriva „fraților” sovietici. Informațiile cele mai grăitoare pentru cunoașterea a ceea ce s-a petrecut pe front le oferă documentarul Fundației Arsenie Boca, și interviul realizat de Vasile Șoimaru și Roxana Iorgulescu-Bandrabur, o reporteră strălucită a noii generații, cu medicul Iosif Niculescu, cel care a participat la luptele de acum mai bine de şapte decenii și care, miracol divin, a avut ocazia să le facă cunoscute urmașilor lui. Prin el aflăm că victoria rușilor nu s-a datorat doar vitejiei militarilor aruncați în lupte ci, în mare măsură, incompetenței celor care conduceau războiul împotriva comuniștilor, atât nemți cât și români, și, greu de crezut, trădării militarilor noștri. Unul din exemplele convingătoare pe care le oferă medicul militar a fost cel al luptelor de la Kletskaia, unul din punctele-cheie ale frontului. În timpul retragerii regimentului, după eșecul unui prim atac inițiat de români, medicul descoperă pe câmp mulțime de obuze galbene, neexplodate. Erau proiectilele pe care artileriștii români le aruncaseră asupra tranșeelor rusești în pregătirea asaltului infanteriei. Mult mai târziu, după încheierea războiului, dintr-o discuție cu un pirotehnist al armatei, doctorul află că, la ordinul conducerii partidului, un număr de comuniști aflați atunci în ilegalitate, au fost repartizați la pirotehnia armatei pentru a produce proiectile false, obuze în care nu puneau explozibil, și, pentru a le deosebi de cele reale, le vopseau în galben. Alături de asemenea cazuri de trădare, au fost semnalate nu puține decizii luate de comandanți incompetenți sau lași. Astfel, martorul peste ani își amintește de colonelul Captaru, comandantul regimentului 22 infanterie, care s-a predat inamicului cu regimentul său și cu alte două batalioane fără să tragă un singur foc. Sau al unui locotenent, șeful unui depozit de carburanți care și-a aruncat depozitul în aer, pentru a nu-l pune, după cum avea să declare apoi, la dispoziția armatei dușmane. Sau cazul comandamentului diviziei, care refuză să trimită ajutoare înt-un moment decisiv al luptei. În lipsa ajutoarelor, transmite medicul ajuns telefonist, „Domnule căpitan, vom fi respinși”. Mi-a răspuns: Treaba voastră”. Și mi-a închis telefonul. Se adaugă la acestea incompetențele militarilor germani, trădările și lașităților lor. Astfel, la Kamensk, în vederea asaltului asupra trecerii peste Doneț, armata germană a concentrat, în vederea atacului, 14 divizii dar, în loc să atace cu toată aceste unități, trimitea la luptă câte o singură divizie. În felul acesta a fost anihilată întreaga forță militară.

Confruntarea de la Cotul Donului avusese drept scop interceptarea traseului pe care se producea aprovizionarea armatei ruse de către americani. Distrugerea căii ferate care ducea de la Astrahan la Moscova ar fi  schimbat raportul de forțe. Dar, în pofida tehnicii militare superioare celei românești, trupele germane nu a fost capabile să-și îndeplinească misiunea. În aceste împrejurări, dovezile de sacrificiu și de eroism ale militarilor noștri apar cu atât mai remarcabile, mai nobile. Un preot, părintele Popescu de la Ștefănești, Argeș, refuză să se retragă până ce nu încheie slujba de îngropăciune soldaților căzuți și va sfârși el însuși prizonier. Nu s-a comportat altfel căpitanul Duțoiu, comandant de batalion, care a primit misiunea să apere un aerodrom german și care a murit împreună cu întreg batalionul, dar a reușit să salveze toate avioanele pe care le-a avut în grijă. Ce poți spune oare despre sublocotenentul Ailenei, orfan de război, un tânăr care s-a oferit să asigure retragerea unei armate de 2.000 de militari. Înarmat cu o mitralieră, și-a îndeplinit datoria în chip exemplar, până când, descoperit de ruși, a căzut alături de arma cu care și-a salvat camarazii. Este cert că un război nu poate fi câștigat fără acte de vitejie și fără devoțiune. Lucrul a fost evident în luptele comunităților de țărani din timpurile vechi, cele în care oamenii își apărau, odată cu libertatea, avutul puțin pe care-l aveau. Ei își apărau patria și știau că au motive să moară pentru ea. Grăitoare sunt, în acest sens, versurile unui soldat anonim, căzut în războiul anterior, în luptele de la Mărășești, evocate de autorul cărții: „Nu plânge, Maică Românie,/ Că am să mor neîmpărtășit!/ Un glonț pornit spre pieptul tău,/ Cu pieptul meu eu l-am oprit…/ Nu plânge, Maică Românie!/ E rândul nostru să luptăm/ Și din pământul ce ne arde/ Nici o fărâmă să nu dăm!

Cotul Donului 1942” este o operă necesară de recuperare a adevărului. Generațiile de români au, pentru întâia dată prilejul să afle motivațiile participării la luptă, relațiile dintre naționalitățile care formau alianța militară și ceea ce s-a petrecut pe câmpul de luptă. Fila istoriei nu mai poate fi dată înapoi, dar cunoașterea scrie istoria viitorului.

-----------------------------------------------------
[1] Vezi „Stalingrad. Cea mai severă înfrângere din istoria Armatei Române: 158.854 de militari morți, răniți și dispăruți”, Adevărul, 20 septembrie 2013
footer