Revista Art-emis
Acţiunile de luptă ale forţelor navale fluviale româneşti, desfăşurate pe timpul evacuării Basarabiei şi eliberării acesteia (2) PDF Imprimare Email
Comandor, Conf. univ. dr. Olimpiu Glodarenco & Dr. Ion Rîşnoveanu   
Miercuri, 29 Octombrie 2014 17:50
Comandor, Conf. univ. dr. Olimpiu Glodarenco-Olimpiu Glodarenco, art-emis28 iunie 1940 - 22 iunie-iulie 1941
 
3. Operaţiile desfăşurate de forţele fluviale în condiţiile declanşării Planului „Barbarosa”
 
La 22 iunie 1941, forţele navale române se compuneau[25] din două mari grupuri de nave, corespunzător specificului naval şi planurilor de război: Forţele fluviale şi Forţele maritime. Forţele fluviale, destinate să formeze pivotul sectorului de sud al frontului de răsărit, sprijinit pe Dunăre, pe o lungime de 155 de km, de la Gura Prutului până la Periprava, avea o atitudine defensivă activă, în timp ce stânga frontului terestru executa o amplă mişcare de învăluire cu direcţia generală sud-est. Forţele maritime aveau misiunea de a contribui la apărarea litoralului în sectoarele bazelor navale şi de a proteja liniile maritime. Aceste două mari grupări de forţe au acţionat potrivit Planului de întrebuinţare a Marinei Militare la începutul ostilităţilor, şi modificărilor ulterioare aduse în cursul războiului, potrivit fazelor de desfăşurare a operaţiunilor pe Frontul de Est. Forţele sovietice[26] realizau o superioritate absolută, care le permitea să dezvolte operaţiuni ofensive. Marina sovietică dispunea de nave cu un deplasament total de peste 200.000 tone şi tunuri de la calibru de 302 mm la 20 mm, totalizând peste 700 guri de foc. Navele sovietice aveau la bord un număr însemnat de mine şi de torpile. În acelaşi timp, marina română, dispunea de doar 28.000 tone, iar numărul tunurilor, înglobând toate calibrele, de la 150 mm la 20 mm, abia ajungea la 120 guri de foc. Forţele navale şi de litoral româneşti, existente la Dunăre şi mare, în afară de inferioritatea lor numerică faţă de forţele sovietice, mai prezentau o serie de dificultăţi din punct de vedere calitativ, în sensul că majoritatea navelor, fiind vechi şi uzate, nu mai corespundea cerinţelor războiului. Mijloacele de dragaj erau insuficiente şi incomplet echipate, ceea ce limita foarte mult întrebuinţarea forţelor navale în zonele succeptibile de a fi minate. La acestea se adăugau lipsurile mari în aviaţia maritimă.
 
Disproporţia dintre cele două marine scoate în evidenţă greaua misiune a forţelor române, care s-au găsit, din prima zi de război, singură în faţa flotei sovietice. Cu mijloacele modeste de care dispunea, trebuia să-şi apere litoralul, să asigure transporturile aliaţilor în Marea Neagră, să îndeplinească alte misiuni la fel de importante şi dificile. De menţionat că, până la căderea Sevastopolului, toate misiunile de luptă, toate acţiunile din Marea Neagră au fost executate, exclusiv, cu mijloacele marinei române.[27] Sovieticii au avut sectorul fluvial foarte bine organizat şi bine dotat, sub toate raporturile.[28] Puncte fortificate foarte tari, prevăzute cu multă artilerie de calibru mare, pe care s-a sprijinit întreaga apărare sovietică pe fluviu, fuseseră organizate la Reni şi Vâlcov. Zona Giurgiuleşti-Reni a constituit pivotul întregii apărări a Dunării de Jos. Dat fiind importanţa acestei zone, sovieticii au organizat, din timp, importante lucrări din beton, şi au instalat artilerie de calibru mare. De asemenea, au menţinut în zonă trei monitoare tip „Martinof” şi un număr apreciabil de nave rapide, vedete, şalupe armate etc. De la Reni la Ceatalul Ismail, sovieticii au avut, în tot lungul Dunării, mijloace de observare şi supraveghere protejate de artilerie foarte puternică. La Ismail, inamicul a avut forţe numeroase, dispozitivul trupelor de uscat fiind întărit cu şlepuri şi ambarcaţiuni uşoare - vedete, tancuri amfibii - ceea ce ducea la concluzia că, în regiunea Ismail - Chilia Nouă, acesta era organizat ofensiv. Pentru acelaşi motiv, a avut în zonă trei monitoare, dintre care două de tip „Udarnic”, blindate, cu tunuri de 130 mm. Între Cartal, Ismail şi Chilia Nouă au fost dispuse numeroase aerodromuri principale şi secundare, foarte aproape de zona de luptă, cu centrul de comandă şi aprovizionare la Ismail. La Vâlcov, sovieticii au dispus de forţe terestre mai puţine, însă încadrate cu artilerie numeroasă. Forţele inamice, în totalitatea lor, au combinat flancul stâng al frontului, bine fixat pe Dunăre, acoperind retragerea trupelor lor din sudul Basarabiei. Au continuat acţiunile artileriei de coastă şi de pe nave, combinate cu o intensă activitate aeriană de bombardament şi cu acţiuni terestre – treceri şi capete de pod menite să ţină pe loc eventuala noastră ofensivă şi să-şi asigure evacuările şi retragerile. Debarcări de trupe s-au efectuat pentru ocuparea punctelor importante de pe malul drept al Dunării şi neutralizarea acţiunii forţelor proprii în vederea asigurării libertăţii de navigaţie pe braţul Chilia.
 
Dispozitivul românesc, de la Galaţi la mare, a avut, în linii mari, următoarea înfăţişare:[29]  
În zona Brăila-Galaţi se afla dislocat un grup de 4 monitoare, 2 vedete fluviale, un grup arme sub apă, şalupe armate, de patrulare şi nave auxiliare care, sprijinite de artileria armatei de uscat de la Galaţi, avea misiunea principală de a interzice, cu orice preţ, orice încercare a forţelor sovietice de a trece în amonte, periclitând siguranţa oraşului Galaţi iar, ca misiune secundară, să acţioneze în aşa fel încât să distrugă monitoarele sovietice de la Reni, cu indicaţia de a nu efectua acţiuni riscante, monitoarele noastre trebuind păstrate, pe cât posibil, intacte pentru operaţiuni ulterioare. Tot în această zonă, în apropiere de Cotul Pisicii, s-a instalat un baraj de mine şi s-a instituit un puternic sistem de supraveghere şi observare. În zona Cotul Pisicii-Isaccea, până la Ceatal, apărarea malului românesc a fost dată, exclusiv, trupelor de uscat (Divizia 10 Infanterie) care, folosindu-se de mijloacele marinei, (compania de observare), avea principala misiune de a opri orice infiltrare sovietică pe malul nostru şi de a distruge navele ce ar încerca să se retragă în aval iar, ca misiune secundară, să desfiinţeze bateriile sovietice de la Ceatal şi să susţină cu foc, la cerere, eventualele acţiuni ale grupurilor noastre fluviale. Zona Ceatal-Tulcea-până la mare avea în dispozitiv Detaşamentul Maritim nr.1, alcătuit din 3 batalioane de infanterie marină cu artileria de însoţire şi nave uşoare.
 
Operaţiunile din această zonă au fost conduse de Divizia 10 Infanterie. Misiunea Detaşamentului Maritim era, în principal, de a se menţine pe poziţii cu orice preţ, de a se opune oricărei încercări de debarcare la Sulina-Sf. Gheorghe iar, ca misiune secundară, de a încerca ocuparea Vâlcovului cu mijloacele pe care le avea la dispoziţie.
Pentru coordonarea acţiunilor dintre unităţile din Deltă şi Divizia 10 Infanterie, şi ca o întărire a acestor forţe, s-a constituit, la Tulcea, o grupare tactică formată din două monitoare, patru vedete şi o grupare arme sub apă, care avea misiunea de a organiza baraje de mine pentru interzicerea trecerii navelor sovietice dintr-o zonă în alta şi de a ajuta, cu forţele sale mobile, acţiunile trupelor de uscat, constituindu-se şi ca o întărire a apărării zonei Tulcea. Campania pe Dunăre s-a împărţit în două perioade distincte şi anume:
- Perioada I, până la retragerea sovieticilor din Basarabia - 22 iulie 1941;
- Perioada a II-a, după retragerea sovieticilor din Basarabia.
 
La 22 iunie 1941, ora 03.15 s-a declanşat războiul. Ordinele de operaţii în marina militară au fost trimise prin curieri speciali în zilele de 18, 19 şi 20 iunie.
Încă înainte de începerea războiului, navele Flotilei de Dunăre au executat adevărate acţiuni de luptă.[30] În noaptea de 20 – 21 iunie s-a instalat un baraj format din 16 mine lansate pe 2 linii în sectorul milei 76. Minele erau din stocul din războiul 1916 – 1918, cu aprindere de la mal. În noaptea următoare, 21-22, mai precis în dimineaţa zilei de 22, la ora 02.30, vedetele blindate 5 şi 6 au realizat o operaţie de minare, cu mine magnetice, în faţa Chiliei Vechi (km 4,4-4,5), fiind lansate 10 mine pe 2 linii, cu distanţa între mine de 100 de metri. La ora 03.15, întreaga artilerie, de la Galaţi la mare, a deschis un foc viu asupra poziţiilor sovietice, concomitent executându-se şi unele incursiuni pe malul stâng, care au fost respinse de inamic. Ciocanul de foc a durat 45 minute, iar reacţia sovietică a fost neînsemnată pe întregul front dunărean. Şi deoparte şi de alta, tragerile au avut un caracter intermitent. Frecvenţa cea mai mare au avut-o tragerile în cele trei sectoare: Galaţi-Cotul Pisicii, respectiv Reni – Giurgiuleşti, Tulcea – Ismail şi Chilia-Vâlcov. Dintre aceste sectoare, doar în zona Chilia, după toate indicaţiile, gruparea sovietică a atacat dispozitivul nostru cu intenţia să pună stăpânire pe întreaga deltă a Chiliei, să taie legătura dintre Tulcea şi Sulina, să treacă în Dobrogea pentru a întoarce, eventual, frontul românesc pe la Măcin-Brăila spre Valea Prahovei. În acest sector, de la început, timp de 3 zile fără întrerupere, adversarul a bombardat intens întreaga zonă cu aviaţia şi artileria.[31] Pe 26 iunie, după o pregătire de artilerie executată cu focul concentrat a 5 baterii, din care 2 grele, asupra Chiliei Vechi, la ora 03.00, trupele sovietice au debarcat pe malul românesc, fiind ajutate şi de 8 vedete. Superioritatea zdrobitoare a sovieticilor a făcut ca trupele proprii să bată în retragere, înregistrând pierderi grele. Din considerente strategice sovieticii nu au dezvoltat succesul acestei acţiuni.[32] 
 
În zona Galaţi-Reni s-au executat trageri de artilerie de către monitoarele româneşti asupra poziţiilor sovietice, în principal în scopul de a evalua forţele de care dispuneau acestea, şi dispozitivul lor. Frecvenţa tragerilor a fost mare, în multe perioade, zilnic cu câte unul sau două dueluri. De fiecare dată, sovieticii au răspuns prin tragerile bateriilor dispuse la Giurgiuleşti şi cu artileria de pe monitoare, asupra oraşului Galaţi şi a navelor proprii. Rezultatele acestor trageri au fost neînsemnate. Deşi reduse ca număr, tragerile de artilerie au fost mai consistente în zona Tulcea – Ismail. Sovieticii au bombardat, sistematic, localităţile Lascăr Catargiu şi Ceatalchioi, pe care le-a şi ocupat pentru perioade scurte de timp.[33]   
 
Pe 27 iunie, la ora 03.10, trei vedete sovietice de la Ismail au pornit spre Ceatal pentru a intra pe Dunăre, însă vedetele româneşti 1 şi 3 au angajat lupta cu acestea şi le-au respins, o vedetă sovietică fiind incendiată, iar celelalte două retrăgându-se spre Ismail[34]  Ca urmare a desfăşurării acţiunilor de luptă pe frontul de uscat, sovieticii şi-au retras, în noaptea de 8 spre 9 iulie, forţele fluviale din regiunea Reni – Isaccea, către Ismail. În timpul nopţii, către ora 22.00, profitând de o ceaţă groasă, aceştia au manevrat monitoarele din lacul Cuhurlui în Dunăre. Foarte bine camuflate, cu motoarele stopate, precedate de trei vedete, acestea s-au lăsat duse de curent spre Ceatal. Posturile româneşti de observare au alarmat bateriile de artilerie şi gruparea tactică Tulcea. S-a început, astfel, un tir de artilerie, însă imprecis. Navele sovietice au pornit motoarele cu toată viteza în dreptul milei 45, şi au trecut prin focul de baraj executat de monitorul „Mihail Kogălniceanu”, care trăgea de la mila 42, şi de tirul artileriei de calibru mic de la Pătlăgeanca, ajungând la Ismail.[35]  
 
În această perioadă a continuat acţiunea de urcare a Dunării. Nava puitor de mine AURORA a executat instalarea unui baraj de mine la gura Sulinei şi a lansat mine de curent împotriva monitoarelor sovietice. Pe 15 iulie, după aproape o lună de război, după îndeplinirea misiunilor primite, nava „Aurora” s-a scufundat în zona Tulcea, sub bombardamentele aviaţiei sovietice, odată cu şlepurile „Daniel 7” 7 şi „Agapia”.[36]  În prima lună de război, navele şi echipajele româneşti au fost ţinute într-o continuă alarmă şi atacuri aeriene, fără niciun răgaz de odihnă şi refacere. Au fost supuse atacurilor aeriene toate satele din Deltă şi oraşele Sulina, Tulcea, Galaţi, Brăila.
Frontul de uscat din Basarabia înaintând către sud, a determinat o retragere bruscă a forţelor din dispozitivul fluvial sovietic, în ziua de 19 iulie. În zona Reni-Ismail, inamicul a incendiat propriile depozite de muniţii şi materiale deoarece nu a avut timpul necesar pentru evacuare. La ora 04.30, navele sovietice, 3 monitoare şi 11 vedete, au trecut prin faţa localităţii Periprava trăgând din mers cu tot armamentul. După două ore, a avut loc o altă trecere, iar pe braţul Oceacov a fost evacuat, către mare, grosul forţelor inamice. De asemenea, s-a evacuat Vâlcovul în grabă către Jibrieni.[37] A doua zi, 20 iulie, o companie de debarcare marină românească a ocupat Reni. Concomitent, a pornit acţiunea de dragare a barajelor de mine proprii de pe Dunăre, dar şi a celor inamice, pentru că a fost minată şi de sovietici, începând de la Cotul Pisicii spre Reni, Isaccea şi Ceatal. Monitoarele de la Galaţi s-au deplasat în aval, acostând, către ora 20.00, în dreptul localităţii Pătlăgeanca, pe braţul Chilia. În aceeaşi zi, un detaşament al Diviziei 10 Infanterie a trecut Dunărea fără împotriviri, dovadă că zona fusese părăsită. De asemenea, Grupul fluvial nr. 2 de la Tulcea a dragat între mila 48 şi Ceatal-Ismail, iar a doua zi a reluat dragajul către Ismail cu 3 vedete şi 3 barcaze amenajate în acest scop. Ulterior, s-a executat dragarea barajului de la Pătlăgeanca, deschizând drum unui convoi format din 3 pasagere şi 6 şlepuri încărcate cu trupe ale Diviziei 10 Infanterie. Câteva ore mai târziu au sosit la Tulcea 16 şlepuri cu 4 remorchere pentru transportarea eşalonului al doilea de trupe.[38]  
În zorii zilei de 21 iulie, trupele Batalionului 15 Infanterie Marină a ocupat Chilia Veche, trecând, apoi, în Chilia Nouă, iar Batalionul 17 Infanterie a ocupat Vâlcovul şi a continuat deplasarea către Jibrieni. Astfel, în dimineaţa zilei de 22 iunie, întreaga Deltă şi gurile Dunării se aflau sub controlul românesc.[39] 
 
După această etapă a început, pentru Flotila Fluvială, operaţia dificilă şi continuă, cu eforturi de zi şi noapte, pentru asigurarea navigaţiei şi curăţirea stufărişurilor şi tuturor canalelor de mine, obuze neexplodate sau bombe de avion. Divizia de Dunăre şi-a mutat punctul de comandă la Tulcea, pentru a fi mai aproape de viitorul teatru de operaţiuni. Monitoarele au realizat siguranţa dragajului şi a transporturilor de la Galaţi la Vâlcov. Remorchere, şalupe, vedete, ziua şi noaptea, au asigurat transporturile de muniţii şi a aprovizionărilor de tot felul[.40] După sosirea trupelor Corpului II Armată în zonă, batalioanele de infanterie marină au primit ordin să înainteze pe litoral către Cetatea Albă pentru curăţarea malului, ocuparea observatoarelor şi stabilirea legăturilor cu Sulina.[41] 
 
În cadrul acţiunilor de dragaj au fost descoperite mine în afara zonelor minate de forţele proprii. În ziua de 24 iulie, remorcherul „Cerna” a sărit pe o mină, la mila 69, şi s-a scufundat imediat. Pe 25, remorcherul „Bicaz” a fost lovit de o mină la mila 61,5 şi a eşuat pe uscat, iar remorcherul „Helidou” s-a scufundat la mila 42,5. În aceiaşi zi, pe braţul Chilia, la km 112, remorcherele „Amurg” şi „Mureşul” s-au abordat.[42]  Ca o consecinţă a eliberării Basarabiei, litoralul românesc s-a mărit până la Limanul Nistrului, de aceea s-a constituit „Gruparea tactică Liman”, sub comanda comandorului Nicolae Bardescu, subordonată Diviziei de Dunăre, care a instalat Batalionul 17 Infanterie Marină de-a lungul coastei basarabene, cu posturi fixe de observare marină la Zolocani, Burnas şi Budochi. Acestei grupări i s-au pus, în mod treptat, la dispoziţie, şalupe, bărci, mijloace de transport, ulterior alte nave şi vedete fluviale.[43]  În etapa următoare, pe tot lungul Dunării maritime, s-a continuat, cu intensitate, activitatea de transporturi de trupe, muniţii şi aprovizionări, toate executate cu ajutorul sau sub protecţia Diviziei de Dunăre.  


[25] Dorin Mara, Marina Regală a României în cel de Al Doilea Război Mondial, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 30.
[26]  ibidem, p. 29.
[27]  Până în toamna, în Marea Neagră sosesc nave uşoare germane şi italiene: 6 vedete torpiloare şi 8 vedete dragoare germane; 5 submarine de 36 tone., 4 vedete M.A.S. şi 4 şalupe italiene. În luna februarie 1943 au mai sosit 3 submarine germane de 250 t, iar la sfârşitul anului încă 3 astfel de nave.
[28] [iv] Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, op. cit., pp. 53-54.
[29]  Dorin Mara, op. cit., pp. 30-31.
[30]  Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, op. cit., pp. 54-55.
[31]  X X X, Dosar Răsboiul neamului contra bolşevismului. Operaţiunile Marinei Regale Române, Biblioteca Muzeului Marinei Române, fila 22. 
[32]  Cpt. R.1 Ion Raicu, Marina militară română în campania din anii 1941-1944, în dosarul Momente din istoria marinei române. Lucrări de cercetare, Biblioteca Muzeului Marinei Române, 1986, pp. 111-112. 
[33] ibidem, p. 112.
[34] ibidem.
[35] ibidem, p. 113.
[36]  ibidem, p. 111.
[37] Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, op. cit., p. 57.
[38]  ibidem, p. 58.
[39] Cpt. R.1 Ion Raicu, op. cit., p. 112.
[40] ibidem.
[41] ibidem, p. 113.
[42] ibidem.
[43]  ibidem. 
footer