Protocol militar 26 oct 1944În dezacord total cu prevederile Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944,   Comisia Aliată de Control (partea sovietică), profitând de neimplicarea părţilor americană şi engleză, a desfăşurat imediat după constituire o susţinută activitate de subminare a structurilor militare (şi nu numai) ale statului român, care a vizat, în esenţă, destructurarea forţelor militare române care nu participau nemijlocit la operaţiile militare de pe front, dar care, în concepţia Marelui Stat Major trebuiau să devină o ,,rezervă strategică” pentru sporirea capacităţii combative a trupelor operative şi să contribuie, în caz de necesitate, la asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării. Acţionând în afara literei şi spiritului Convenţiei de armistiţiu, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus, după multe presiuni, Protocolul militar din 26 octombrie 1944, care avea să ducă la desfiinţarea unui număr considerabil de unităţi şi mari unităţi române şi la demobilizarea personalului militar.
 
Începute la Bucureşti, la 25 septembrie 1944, întâlnirile delegaţiilor română şi sovietică pentru stabilirea modului de soluţionare a principalelor clauze ale armistiţiului păreau iniţial să se finalizeze relativ uşor. În afara problemelor concrete care s-au referit la cuantumul forţelor care urmau să participe la lupte, generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major român, a cerut mareşalului R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control în România, să se pună la dispoziţie ,,cât mai neîntârziat”, cadrele, efectivele, armamentul şi unităţile armatei române reţinute şi dezarmate de trupele sovietice după 23 august 1944, precum şi unităţile şi marile unităţi care luptau pe frontul din Moldova sub comandament sovietic. Cu acelaşi prilej, generalul român a solicitat, cu fermitate, crearea condiţiilor ca forţele fluviale şi maritime române, dezarmate de forţele sovietice, fără motiv, la începutul lunii septembrie 1944, să poată participa la acţiunile militare de orice gen împotriva trupelor germane, concomitent cu încetarea imediată a incidentelor provocate de militarii sovietici. Promisiunile mareşalului R.I.Malinovski în legătură cu soluţionarea majorităţii problemelor ridicate nu aveau să fie rezolvate. În finalul dezbaterii, acesta a cerut Marelui Stat Major român „să întocmească un protocol care să statueze cele discutate şi acceptate”.
 
Referindu-se la acest lucru, generalul Gheorghe Mihail consemna peste ani: „Am cerut mareșalului Malinovski ca unitățile capturate de ruși după 23 auguat 1944 să-mi fie redate. Malinovski a răspuns că nu există capturi făcute după 23 august 1944. Înainte însă de sosirea lui Malinovski la Marele Stat Major sosise generalul Gherghe Radu, care comanda pe frontul de la Iași un corp de armată și el m-a informat că într-un lagăr mare de lângă Bacău există mii și mii de prizonieri români capturați de ruși. Acest lucru i l-am relatat lui Malinovski. Malinovski: Bun, atunci să se formeze o comisie de ruși și români care să se ducă la Bacău și ce-o găsi dau înapoi. Am pus din partea românilor ca șef al delegației acesteia românești însuși pe generalul Gherghe Radu, care mi-a adus această știre că el i-a văzut cu ochii lui; știa și locul. Au plecat și după câteva zile Gherghe Radu se întoarce cu mâna goală. N-a găsit pe nimeni. Rușii i-au transportat peste Nistru, în Rusia”. În finalul dezbaterii, s-a decis ca generalul Gheorghe Mihail „să întocmească un protocol care să statueze cele discutate și acceptate”.
 
Discuţiile au continuat a doua zi în localul Marelui Stat Major, partea sovietică fiind reprezentată de generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control. După ce generalul Gheorghe Mihail a dat citire proiectului de protocol elaborat de partea română, al cărui conţinut corespundea prevederilor Convenţiei de armistiţiu, generalul Vinogradov a adus obiecţii esenţiale proiectului de protocol elaborat de români. Şeful delegaţiei sovietice a respins categoric formularea delegaţiei române, care menţiona operaţia de acoperire a concentrării forţelor sovietice la nord de Carpaţii Meridionali executată de armata română şi care reflecta un adevăr istoric incostestabil, recunoscut chiar de comandanţii sovietici, motivând că protocolul urma să statueze numai obligaţiile viitoare care decurgea din Convenţia de armistiţiu, nu şi realizările ,,primei faze operative” care urma să intereseze „numai pe militari”.  
Obiecţiile şefului Marelui Stat Major român au produs o stare de surescitare conductorului delegaţiei sovietice, care a respins formulările proiectului de protocol al părţii române, inclusiv capitolele referitoare la restituirea personalului şi materialelor reţinute pe frontul din Moldova după 23 august 1944. Nu a fost de acord nici să se permită fabricarea în ţară a armamentului, muniţiei şi materialelor necesare trupelor române şi nici lăsarea la dispoziţia acestora a depozitelor, pieselor de schimb şi atelierelor proprii, precum şi cedarea unor materiale germane din capturi. Nu a acceptat nici propunerile referitoare la asigurarea funcţionării trenurilor pentru aprovizionările şi evacuărilor necesare marilor unităţi, la reţinerea în România a prizonierilor germani şi a materialelor capturate de trupele române, la paza depozitelor şi la dorinţa legitimă a guvernului ca teritoriul Transilvaniei eliberate să fie considerat ca un teritoriu amic. Deoarece şeful Marelui Stat Major român nu a admis obiecţiile delegaţiei militare sovietice, lucrările au fost suspendate. În final, Vinogradov a acceptat să studieze două-trei zile varianta românească a protocolului şi să revină cu contrapropuneri.
 
Reluate la 28 septembrie 1944, discuţiile au eşuat din nou deoarece varianta sovietică cuprindea și de această dată punctele de vedere exprimate de generalul Vinogradov la şedinţa anterioară. ,,Când am auzit că noi am început războiul la 12 septembrie - rememora generalul Gheorghe Mihail -, când am sărit odată în sus, s-a speriat Vinogradov. Cum se poate, domnule general - era general-locotenent - toată lumea ştie că noi am început războiul la 24 august, numai dvs. nu ştiţi? Şi îmi spuneţi că la 12 septembrie am început? Dumneata crezi că voi semna cu mâna mea acest protocol? Cum crezi dumneata, ce va spune armata, ce va spune Poporul, Ţara Românească, şi ce vor spune toţi dacă aş semna că armata română a început războiul la 12 septembrie? Dar de la 23 august la 12 septembrie ce a făcut armata română? Şi n-am trecut mai departe, la art. 2, aici ne-am împotmolit. Vă rog, eu nu semnez! A luat hârtiile, protocolul şi s-a dus acasă. Râdeau şi ofiţerii de la Marele Stat Major”. Mai mult, textul sovietic prevedea că unităţile şi marile unităţi române „vor fi demobilizate şi desfiinţate până la 1 noiembrie 1944”. Şi de acestă dată, generalul Gheorghe Mihail a rămas ferm pe poziţia demnităţii naţionale consemnând pentru istorie: „Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea şi desfiinţarea marilor unităţi ce rămân în interior, fiindcă aceste obligaţii nu sunt prevăzute în Convenţia de armistiţiu”. Cu acelaşi prilej a făcut cunoscut că „va proceda nesilit la desconcentrări pentru micşorarea efectivelor prezente în scop de economie şi la contopirea unor mari unităţi care nu mai au teritoriu (cele din Bucovina şi Basarabia)”.
 
În zilele următoare, partea sovietică a mai prezentat un proiect de prorocol, în esenţă neschimbat. Referindu-se la acest moment al discuțiilor Gheoghre Mihail avvea să consemneze: „Am crezut că a modificat. Vine, tot așa, Vinogradov, la șeful de cabinet, șeful de cabinet cu ochii pe pendulă, ușa deschisă. Poftim! Ce este domnule general? Protocolul domnule: „Armata română a început războiul la 12 septembrie... tot așa”. Zic: Domnule general, ți-am spus și ieri că nu pot semna un neadevăr, nu se poate”!...În sfârșit, ce-am mai vorbit... Zic: Domnule general, dacă nu redactați așa articolul acesta, cum l-a redactat Marele Stat Major, vă rog să nu mai veniți! Bună ziua!.Bună ziua!”. Relevând opoziția categorică a generalului Gheorghe Mihail, sinteza dării de seamă a ședinței consemnează: „Marele Stat Major nu poate admite să i se impună demobilizarea și desființarea marilor unități ce rămân în interior, fiindcă aceste obligații nu sunt prevăzute în Convenția de armistițiu”.
 
La scurt timp, la Marele Stat Major a sosit o altă comise sovietică, în frunte cu generalul Zaharov care a cerut generalului Gheorghe Mihail „secretul armei atomice a lui Hitler”.Întâlnirea este descrisă, cu mult haz, de același general Gheorghe Mihail:
- „Cum domnule, la mine vii, dacă are secrete mie mi le spune? Nu, că aveți secretul și nu vreți să-l spuneți!
- Îmi spune Hitler secretul armei? Fugi domnule... N-am nici un secret. Luați comisia și duce-ți-o prin tot Marele Stat Major, deschideți toate cuferele, casa de fier, să vadă, să aleagă unde e secretul acesta.
Timp de o săptămână - continuă Mihail - această comisie mi-a venit pe cap dimineața, după-amiază, dimineață, după-masă. Secretul armei atomice a lui Hitler să-l dau eu! Până când i-am spus și lui Vinogradov și el revoltat, sau făcea pe revoltatul, zice: Domnule general, să nu mai primiți la Marele Stat Major pe nimeni, decât numai pe mine și șeful detașamentului de legătură între armata română și rusească”. În finalul acestui episod hazliu, dar și tragic, Gheorghe Mihail avea să conchidă: „Va să zică, tot felul de drăcii și drame și comedii!”. Asemenea întâlniri aveau să continue și cu prilejul discutării altor articole ale protocolului militar. Peste o săptmână, de exemplu, generalul Vinogradov a solicitat desfiinţarea marilor unităţi române care nu luau parte la operaţiile militare, deşi Convenţia de Armistiţiu nu prevedea nimic în acest sens, precum şi trimiterea pe front a diviziilor de rezervă sau demobilizarea lor”.
 
Când a auzit de această pretenție, șeful Marelui Stat Major român a explodat din nou: „Cum domnule, unde, care e șeful acela care în timp de război își suprimă unitățile? Nu știi cum să scoți mai mult, să înarmezi, să mobilizezi mai multe efective și vii acum dumneata și ceri să desființez? Nici un soldat!... N-am permis să se demobilizeze nici un soldat. Ei bine, de aici s-a născut o mare discuție.. Eu nu voiam; ordinul era al lui Malinovski ca diviziile dinăuntru să fie demobilizate, trimise la vatră, desființate, suprimate. Sau să fie trimise pe front… Ei bine, aceasta nu o puteam face, să curgă sânge românesc... Va să zică n-am admis nici trimiterea pe front a diviziilor de rezervă, nici demobilizarea lor”. Generalul Gheorghe Mihail intuise corect, de la început, adevăratul motiv al cererii sovietice, acela „ca în spatele frontului să nu existe nici o divizie românească, de teamă nu care cumva ca la un moment dat, când nu le-ar fi convenit românilor ceva, să reacționeze cu aceste divizii pe care le aveau în interior, în rezervă”. El a recunoscut, de asemenea, că mareşalul R.I.Malinovski „nu avea că armata românească în mod leal, în mod cavaleresc, camaraderesc luptă alături de ruși. Avea o îndoială și îndoiala acesta era provocată poate chiar de acțiunea de la 23 august 1944, când noi am întors armele împotriva nemților până atunci aliați. Îi era teamă, dacă la un moment dat să nu facem încă o altă volt-face contra lor pe front, ceea ce ar fi fost foarte grav. De aceea el voia ca să fie liniștit că nu i se întâmplă nimic din spate, ca toată atenția lui să fie îndreptată numai înainte spre front, să nu aibă grijă. Îl muncea grija aceasta: românii sunt în stare la un moment dat când nu le-ar conveni ceva sau ar vedea că soarta războiului, norocul, îansa, fortuna cum spuneau românii, se întorcea să facă iar ... Să scape de grija aceasta mai bine desființa toată armata”.
 
Neacceptând desfiinţarea divizilor româneşti rămase în ţară, generalul Gherghe Mihail nu a acceptat nici trimiterea lor pe front, peste prevederile Convenției de armistițiu pentru că declara el: „N-am vrut să curgă sânge românesc... că destul am sângerat în răsărit”. Din același motiv, el s-a pronunțat împotriva continuării războiului dincolo de granița de vest a României, motivându-și astfel poziția în fața regelui Mihai I: „Majestate, eu conduc operațiunile până la vechea frontieră cu ungurii. N-avem ce căuta pe teritoriul altora. Armata română e o armată mică, sângele trebuie cruțat”. Şi în această idee, generalul continua: „Mai departe de Nistru, la răsărit, nu trebuia să mergem, n-aveam ce căuta la Stalingrad, iar mai departe, dincolo de frontiera românească, n-avem ce căuta pe teritoriul unguresc. Noi nu râvnim la pământul altuia. Pământul nostru l-am cucerit, l-am eliberat, așa că vă spun, tot din această cauză n-aveam de ce să intru în Budapesta. Capitala unei țări când e cucerită de o armată străină e o jignire națională pentru popor. De aceea nu voiam să intru în Budapesta, la Praga, Berlin. Pacea fără condiții e treaba marilor puteri. Eu nu mă țin de trena marilor puteri. E treaba lor; Germania, Berlinul, pacea fără condiții. Nu mă amestec eu”.
- Va urma -  
Grafica - Ion Măldărescu
Â