Revista Art-emis
Consideraţii asupra relaţiilor dintre unchi si nepot: Cantacuzinii şi Brancoveanu (3) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti   
Miercuri, 22 Octombrie 2014 22:55

Prof. univ. dr. Radu Stefan Vergatti, art-emisBrâncoveanu a simţit ura Cantacuzinilor în iulie 1703, când, la chemarea sultanului Mustafa al II-lea, (7 februarie 1695-23 august 1703) a fost obligat să se ducă la Edirne. Eşuând încercările de a nu părăsi Bucureştiul - era bolnav[1] şi avea presimţiri sumbre - Brâncoveanu l-a numit pe stolnic locţiitorul său[2] şi a plecat. La Edirne a fost surprins că, în pofida marilor daruri făcute[3], Alexandru Mavrocordat care-i era cuscru şi marele muftiu au adoptat o poziţie rezervată şi i-au cerut noi sume de bani, nişte datorii imaginare.[4] Brâncoveanu i-a refuzat. Apoi s-a văzut pus în faţa unei dileme. Sultanul şi marele vizir, apreciindu-i capacităţile de conducător, i-au propus să preia şi tronul Moldovei.[5] Era o ofertă seducătoare: s-ar fi realizat frontul unic al românilor extracarpatic, mult dorit de Brâncoveanu. A fost din nou prudent, a chibzuit şi a decis să procedeze ca de obicei: să ceară sfatul stolnicului. A trimis o ştafetă până la Bucureşti, de unde i s-a transmis să nu accepte.[6] Aşa a şi făcut. La venirea în Bucureşti, însă, şi-a dat seama de jocul duplicitar al stolnicului, pe de o parte apropiat de Alexandru Mavrocordat, pe de alta aparent binevoitor faţă de el. După Dimitrie Cantemir, atunci Brâncoveanu a declarat mâhnit c-ar fi mai bine să moară cerşetor în ţara lui, decât să mai meargă odată la Edirne.[7] Cert este că după acest moment a început dihonia între Brâncoveanu şi Cantacuzini, redată într-o formă elevată de către Anton Maria del Chiaro. Brâncoveanu a reacţionat imediat: l-a îndepărtat pe Mihai din dregătoria de mare spătar, luându-i, astfel, comanda armatei şi, cu tact, l-a înlăturat pe stolnic din fruntea cancelariei, preluând el cârma politicii externe. Imediat, stolnicul i s-a plâns lui David Corbea, aflat la Moscova, care, la rândul său, la 18 septembrie 1706 i-a raportat cancelarului conte Golovkin. Acesta i-a spus ţarului Petru ceea ce a aflat, însoţindu-şi darea de seamă cu cuvintele: „închipuieşte-ţi ce invidie domneşte între ei”.[8]

La rândul său Mihai, denigrându-l pe Brâncoveanu, 1-a rugat pe ţar să intervină pentru a i se reda dregătoria. Țarul Petru I, la 10 iunie 1707, i-a scris domnului Brâncoveanu şi invocând marile servicii aduse de Mihai, l-a rugat să-i redea dregătoria[9], dar nu a avut succes. Pentru a media, oarecum, conflictul cu Cantacuzinii, de a căror forţă era conştient, Brâncoveanu l-a numit mare spătar, în locul unchiului Mihai, pe vărul Toma Cantacuzino, un antiotoman învederat.[10] Nu a realizat prea mult căci ura Cantacuzinilor a continuat să ardă. În anul 1708, Cantacuzinii au ţesut broderia unui serios complot antibrâncovenesc, cuprinzând personalităţi de prim rang ale sud-estului Europei: Constantin Cantacuzino   stolnicul,   Mihai   Cantacuzino   fostul   spătar,   Alexandru Mavrocordat „Exaporitul”, Ali-paşa, beiglerbegul Belgradului, principele Francisc al II-lea Rákóczi, Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, frate cu Dimitrie Racoviţă, ginerele spătarului, Ruseteştii-Cupăreşti din Istanbul.[11] Cantacuzinii l-au acuzat pe domn prin scrisori de taină, cifrate sau nu, scrise de ei sau de oamenii lor de încredere: Teodor Corbea, Damaschin, episcop de Buzău şi Mihalcea stolnicul din Cândeşti că ar fi condus despotic, ar fi uzurpat bătrânele privilegii boiereşti, ar fi pus mari dări pe spinarea norodului, că întreţinea legături cu Habsburgii şi dădea dovadă de indiferenţă faţă de răscoala curaţilor.[12] Ultimele două învinuiri au fost crezute de marii nobili Petre Lorinc, Karoly Sandor, Mikes Mihaly, toţi consilieri intimi ai lui Rákóczi, de altfel şi el atras de zvonurile lansate de Cantacuzini, de „Exaporit”, de Ali paşa. Concomitent, domnul a fost denigrat la înalta Poartă de „Exaporit”, de beiglerbegul din Belgrad şi de oamenii Cantacuzinilor.[13] La Bucureşti au venit mereu soli ai lui Rákóczi cu aparente misiuni diplomatice pentru a masca scopul real: întâlnirile cu stolnicul şi spătarul, unde discutau posibilitatea mazilirii lui Brâncoveanu. Între aceşti mesageri s-au numărat Istvan Daniel, autorul unor sugestive memorii, unde stolnicul a apărut în noiembrie 1705, când 1-a văzut ca un bătrân aşezat pe un divan în mijlocul unei biblioteci[14], Janos Papai, venit în Bucureşti, tot în noiembrie 1705[15] etc. La rândul lor, Cantacuzinii au elaborat, în limba latină, un proiect ajuns la 9 iulie 1709, în sediul rákóczian Sarospatak, prin mesagerul lor de credinţă „popa Arham”. Din cuprinsul celor 14 puncte rezultă că boierii Cantacuzini ar fi jurat credinţă lui Rákóczi dacă se alegea un domn dintre ei cu ajutorul principelui. Ei se arătau dispuşi să încheie un tratat de alianţa antihabsburgic: să suprime alimentarea austriecilor şi să contribuie la aprovizionarea trupelor curaţilor. Se spera şi în ajutorul domnului Moldovei, Mihail Racoviţă (20 iulie 1707-17 octombrie 1709), pe care autorii proiectului îl socoteau prieten. Din nou era incriminat Constantin Brâncoveanu, exagerându-i-se toate acţiunile: c-ar fi îndemnat pe contele Mikes, apropiat al lui Rákóczi, la împăcarea cu habsburgii, c-ar fi depus, prin secretarul său Theodor Dindar, 100.000 florini renani şi 8.000 ducaţi la băncile veneţiene pentru armatele austriece; că l-ar fi acuzat neîntemeiat pe Rákóczi de persecuţii confesionale antiortodoxe[16] etc. Sugestiile şi cererile directe din proiect nu s-au materializat, principele neputând interveni direct în Ţara Românească în acel moment, când trebuia să-şi salveze viaţa. Cantacuzinii s-au adresat atât de insistent lui Rákóczi, căci nu puteau obţine un ajutor de la înalta Poartă. Ei au cântărit bine situaţia şi au înţeles că pentru turcocraţie stabilitatea, în speţă Brâncoveanu, era de preferat în locui unei schimbări oricât de bună ar fi fost. În fine, fraţii Constantin şi Mihai au văzut că nu pot primi ajutor nici de la Petersburg, în care sperau atât de mult, şi în această direcţie Brâncoveanu s-a vădit, momentan, mai puternic decât ei, corespondenţa cu cancelarul Golovkin şi cu ţarul Petru fiind semnificativă.[17]

Cantacuzinii au avut norocul ca domnul să nu afle despre conţinutul proiectului elaborat de ei, căci, altfel, cu tot respectul de care se mai bucurau, ar fi ajuns cu gâtul sub securea gâdelui. Deşi Rákóczi nu a acţionat, a răspuns imediat stolnicului şi spătarului, în august 1709, prin Mihaly Rhedey. El a venit atunci la Bucureşti cu o misiune oficială de a-l vedea pe Brâncoveanu şi a-i cere noi ajutoare, cu alta, secretă de a lua legătura cu biv vel stolnicul şi biv vel spătarul. Instrucţiunile lui Rákóczi către el, scrise în limba maghiară, sunt clare: trebuiau să se arate condiţiile înlăturării lui Brâncoveanu.[18] Nici această solie nu a dus la rezultatul dorit de Cantacuzini. Domnul a rămas mai departe pe tron şi, după Anton Maria del Chiaro, a continuat să aibă „o fire atât de blândă, încât nu credea niciodată că ar putea fi trădat. Am băgat de seamă cu cea mai mare uimire că la curtea lui nu se ştia ce înseamnă să se păstreze o taină. Dacă veneau curieri de la Constantinopol, mai înainte ca aceştia să descalece pentru a duce domnului scrisorile, se ştiau prin dughene ştirile, chiar cele mai tainice; astfel că mulţi îşi îngăduiau să le scrie prietenilor şi corespondenţilor lor în ţări străine”.[19] Atmosfera de beatitudine de la curte şi din ţară, confirmată şi de Dimitrie Cantemir, nu a convenit Cantacuzini lor. Ei speraseră să creeze o stare de nelinişte şi ca urmare să-l doboare pe Brâncoveanu, dar nu reuşiseră decât să genereze comentariile din cancelariile europene asupra neînţelegerilor de la Bucureşti. Brâncoveanu, care plătise mult şi se ostenise pentru a li se recunoaşte domnia ereditară, nu înţelegea să cedeze uşor nici chiar în faţa rudelor sale, iar zvonurile lansate de acestea nu l-au impresionat prea mult. Este foarte probabil, ca, prin oamenii lui, să fi fost informat de cele spuse de Cantacuzini: că împreună cu ei ar fi participat la grăbirea sfârşitului lui Şerban Vodă, că ar fi fost omul Habsburgilor; că ar fi încheiat un acord secret cu Rusia etc. Brâncoveanu ştia bine că otomanii îl apreciau, că se bucura de stimă la Petersburg şi la Viena, unde blasfemiile lansate de Cantacuzini erau privite cu parcimonie, ca nişte vorbe fără temei ale unor pătimaşi neputincioşi. Referindu-se la acel moment, cronicarul turc Mehmed, aga din Findikli, a scris că „deşi se ştia de hainia sa, din cauza marilor cantităţi de aur trimise vizirilor, cu care era în legătură, aceştia mai închideau ochii. În orice caz, cu permisiunea lor, cu timpul, a devenit aşa de puternic, încât peste el nu se putea trece şi nici nu era cu putinţă mazilirea şi prinderea lui”.[20]

Brusc, roata sorţii s-a învârtit şi a schimbat cursul evenimentelor de la Dunărea de Jos. Ţarul victorios la Poltava (8 iulie 1709) împotriva lui Carol al XII-lea s-a decis să dea urmare vechilor rugăminţi venite din Bucureşti şi să intervinăîn sud-estul Europei împotriva otomanilor. S-a înţeles cu domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir (noiembrie 1710-iulie 1711) şi cu Brâncoveanu, carea trimis la el, ca sol, pe Gheorghe Castriotul[21], şi-a pregătit relativ armata şi s-a îndreptat spre Dunăre. Venirea oştirii ruse în zona Dunării de Jos schimba total datele problemelor aflate până atunci pe eşichierul diplomatic. Brâncoveanu a decis să fie din nou prudent, să păstreze echilibrul politic. A profitat de pe urma bunei sale gospodării, care-i adusese bani şi bogăţie în ţară şi deşi-i cunoştea planurile, 1-a ajutat pe Dimitrie Cantemir[22], apoi, în oarecare măsură,i-a aprovizionat şi pe ţar şi pe otomani[23] şi 1-a informat constant pe comandantul trupelor austriece din Transilvania, generalul Steinville, despre cele întâmplate.[24] A fost o politică de echilibru dusă magistral, singura posibilă şi utilăîn acel moment, când Brâncoveanu şi-a dat seama că Petru I întreprindea un atac în ritm lent, insuficient pregătit logistic. Domnul român şi-a chemat oastea sub drapel şi, prudent, a aşteptat în tabăra de la Albeşti, lângăUrlaţi, să vadă cum se desfăşoară evenimentele. Pe când se afla în expectativă, în noaptea de 11 iulie 1711, vărul său, Toma Cantacuzino, mare spătar,după ce şi-a luat rămas bun de la jupâneasa lui, împreună cu un grup de boieriapropiaţi a fugit la Dimitrie Cantemir.[25] Fapta lui, condamnată de Radu Greceanu, care nu este econom în calificative nici faţă de Cantemir[26], aşa cum niciacesta nu se arătase reţinut faţă de Brâncoveanu, a fost, probabil, ştiută cu mult înainte de biv vel stolnic, biv vel spătar şi de Antim Ivireanu.[27] Nici unul nu 1-a prevenit pe Brâncoveanu, creându-i o situaţie extrem de grea, mai ales după ce Toma a ars Brăila, atunci cetate otomană, s-a înrolat în armata rusă cu grad de general maior şi a început să-i încorporeze pe balcanicii dornici să lupte împotriva Porţii.[28] Brâncoveanu, realist şi echilibrat, a judecat bine situaţia şi, spre deosebire de rudele sale Cantacuzineşti, care nutreau speranţa unei revanşe ruseşti, s-a arătat rezervat.[29] În scrisoarea adresată generalului Steinville a comunicat numai rezultatul luptei de la Stănileşti (18-22 iulie 1711), fără a-l comenta[30], iar dintr-o epistolă din 1713, a unui apropiat al lui se poate deduce că s-a închis total în el, neîmpărtăşind ce credea, „căci către nimeni Măria Sa Vodă n-au răsuflat pân în cest ceas nimic”.[31]

Prudenţa domnului, închiderea în sine provocată de amărăciunea apărută în urma noii trădări a Cantacuzinilor, determinantă pentru schimbarea poziţiei turcocraţiei, au provocat neliniştea dinaintea furtunii, observată de toţi cei de la curte. Dimitrie Cantemir a consemnat că a auzit, că, atunci, mânios, domnul ar fi declarat: „am să fac ca toată lumea să ştie cine este Brâncoveanu şi a lui familie şi asemenea cine sunt Cantacuzineştii şi a lor familie. Am să fac ca în casele şi curţile noastre oamenii să umble până la pământ în sângele Cantacuzineştilor”.[32] Domnul nu a mai avut răgazul să-şi împlinească ameninţarea, Cantacuzinii au reuşit să formuleze o serie de acuzaţii, mai mult sau mai puţin credibile şi reale, înregistrate de Anton Maria del Chiaro[33], de Bartolomeo Ferrati[34], de Dimitrie Cantemir[35], în forme asemănătoare şi au convins Poarta că Brâncoveanu era „hain” şi au obţinut mazilirea.[36] Bătrânul stolnic a putut atunci să-şi materializeze visul. Fiul său major, Ştefan, a fost imediat înscăunat ca domn de capugiul Mustafa aga, acelaşi care-l mazilise pe unchiul său. Se spune că Brâncoveanu, când a părăsit palatul din Bucureşti, împreună cu cei patru băieţi şi alte rude, toţi sub escortă pentru a fi duşi la Istanbul, l-a întâlnit pe Ştefan Cantacuzino, care, plin de fariseism, a căutat să se dezvinovăţească pentru situaţia creată. Fostul domn i-a replicat profetic: „Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine”.[37]

Soarta tragică a Brâncoveanului a fost accentuată şi de atitudinea grupului boierilor Golescu, Băleanu, Ştirbei. Ei au dat turcilor diplomele prin care Brâncoveanu era înnobilat de Habsburgi şi o serie de alte hrisoave care puteau să-i producă mult rău. Poziţia lor de hicleni este uitată, dominantă fiind lupta cu Cantacuzinii. Aceştia din urmă au căutat să se dezvinovăţească, în fel şi chip, una dintre dovezi fiind scrisorile către Hrisant Nottara. Strădaniile lor nu au dat rezultatul dorit, căci nu au fost crezuţi. Evident, ambiţiosul stolnic redevenise stăpân, ca în prima parte a domniei lui Brâncoveanu, dar nu avea şi avantajele de a purta el cuca. În mod regulat, fiul său, Ştefan Vodă, venea şi-l vizita, cerându-i sfatul asupra tuturor treburilor ţării.[38] Probabil orgoliul bătrânului om politic şi cărturar era satisfăcut, dar cu ce preţ! Mulţumirea stolnicului şi a fiului său nu a durat mult. Blestemul lui Brâncoveanu, sau, real spus, greşelile şi ambiţiile nemăsurate ale Cantacuzinilor au iritat turcocraţia. Ea a decis să-l mazilească pe Ştefan şi apoi să-i extermine şi pe Cantacuzini, aşa cum încercaseră să facă cu Brâncoveanu. În decembrie 1715, Ştefan Vodă a fost chemat la Istanbul. Ştia că i se pregăteşte sfârşitul şi a cerut ajutorul tatălui său. Au plecat împreună, la 13/24 ianuarie 1716, spre Poartă, pentru a nu se mai întoarce niciodată, căci acolo şi-au găsit sfârşitul la 7 iunie 1716.[39] Urmărirea pe scurt, în esenţă, a relaţiilor dintre Brâncoveanu şi Cantacuzini arată că, atât timp cât s-au înţeles, au prosperat şi ei, şi ţara. În condiţiile în care Cantacuzinii au început să se dedea la „ficleşuguri”, dominaţi de patima şi de ura care le-au întunecat minţile, a fost slăbită puterea domnească şi s-a deschis calea de amestec a străinilor în afacerile interne, ştirbindu-se prestigiul internaţional al ţării. Aceste uneltiri ale Cantacuzinilor au permis turcocraţiei să intervină direct în treburile interne ale ţării şi să numească ulterior pe tron domni levantini, în primul rând greci, deschizând epoca apăsătoare a domniilor nepământene.

Puternica stabilitate politică şi economică a ţării în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanu, marea înflorire culturală, politica externă de înaltă clasă ne îndreptăţesc să afirmăm că prin continuarea colaborării rodnice Brâncoveanu-Cantacuzini s-ar fi putut evita regimul turco-fanariot.
------------------------------------------------
[1] Cf. Nicolae Vătămanu, lacob Pylarino, medic al Curţii domneşti din Bucureşti (l684-l687 şi 1694-1698), în Din istoria medicinei româneşti şi universale, Bucureşti, 1962, p. 127.
[2] Cf. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 212 şi urm.
[3] Radu Greceanu, op. cit., p. 144; Hurmuzaki, Documente, vol. XIV/l, p. 357.
[4] Cf. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 217 şi urm.
[5] Cf. Scrisoarea stolnicului către David Corbea, 24 iunie 1703, „Chemarea lui Vodă a fost... şi ca să dea Moldova asupra lui". (Elena Ionescu-Georgescu, Din corespondenţa stolnicului Constantin Cantacuzino cu David Corbea ceauşul, ms., apud Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 218).
[6] Ibidem
[7] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 12
[8] G. S. Ardeleanu (=S.Goldenberg), Ştiri privitoare la istoria Ţărilor Române în corespondenţa împăratului Rusiei Petru I, în SCIM, I, 1950, p. 20.
[9] Istoriceskii sviazi..., vol. III, p. 262
[10] În acea epocă, a numirii lui ca vel spătar, Toma Cantacuzino declara „împărăţia aceasta turcească o va lua dracul în curând" (N. Iorga, Istoria românilor, Vălenii de Munte, 1937, vol. VI, p. 458)
[11] Cf. Paul Cernovodeanu, A Havasalföldi és Moldvai vezetó körök magatartása a kuruc felkeléssel szemben, în Rákóczi-Tanulmáyok, Budapesta, 1980, p. 258 şi urm.; Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 278 şi urm.
[12] Ibidem
[13] Ibidem
[14] Cf. Călători străini, VIII, p. 230
[15] Ibidem
[16] Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 258 şi urm.; Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 270
[17] Scrisoarea lui Constantin Brâncoveanu către cancelarul G. I. Golovkin este datată la 14 ianuarie 1708, iar răspunsul acestuia 15 martie 1708. (Cf. Istoriceskiie sviazi..., vol. III, p. 280-283; 285-286)
[18] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit,, p. 270; documentul se păstrează în Arhiva Rákóczi, Budapest (Rákóczi-Szlt., Caps. D, fasc. 70, f. 197-198 v); a se vedea şi comentariul din Paul Cernovodeanu, op. cit., p. 258 şi urm.
[19] Călători străini, VIII, p. 388
[20] Cronici turceşti privitoare la Ţările Române, vol. II, p. 527
[21] Cf. Anton Maria del Chiaro, Istoria delle moderne revoluzioni della Vallachia, ed. N. Iorga, Iaşi, 1914, p. 105
[22] Ion-Radu Mircea, op. cit., p. 110; N. Iorga, Valoarea politică a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, Vălenii de Munte, 1914, passim.
[23] Ibidem
[24] Cf. Andrei Pippidi, Tradiţia politică bizantină în ţările române în secolele XVI-XVIII, Ed. Academiei, București, 1983, p. 229 şi urm.
[25] Radu Greceanu, op. cit., p. 179, 184
[26] Ibidem
[27] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 280 şi urm.; Andrei Pippidi, op. cit., p. 230
[28] Cf. Andrei Pippidi, op. cit., p. 230
[29] Domnul ştia, de la informatorii săi, că sultanul era sprijinit de regele Louis XIV şi de regina Ana, „a Angliterei"; dintr-o scrisoare provenită de la un om din anturajul domnului se vede rezerva în care se închisese (cf. N. Iorga, Scrisori de familie ale vechilor Brâncoveni, în Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tom XVI, Mem. 10, București, 1935, p. 186-191).
[30] Cf. Andrei Pippidi, op. cit., p. 230
[31] N. Iorga, Scrisori de familie ale vechilor Brâncoveni, p. 192
[32] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 14
[33] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 181 şi urm.
[34] Călători străini, VIII, p. 409
[35] Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 16
[36] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 270 şi urm.
[37] Anton Maria del Chiaro, op. cit., p. 121; aceleaşi cuvinte apar şi la Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 25
[38] Călători străini, VIII, p. 290
[39] Pentru descrierea sfârşitului lor a se vedea Radu Ştefan Ciobanu (Verg.)
footer