Revista Art-emis
Consideraţii asupra relaţiilor dintre unchi şi nepot: Cantacuzinii şi Brancoveanu (2) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti   
Duminică, 19 Octombrie 2014 18:55

Constantin Brancoveanu, art-emisImperialii nu s-au mulţumit cu jurământul de credinţă al celor trei mari boieri, ei voiau să-şi impună stăpânirea asupra Ţării Româneşti. Având misiunea să obţină de la Şerban Vodă şi de la cei trei boieri semnatari ai hrisovului din 9 martie 1688 o recunoaştere scrisă a suzeranităţii Vienei asupra Bucureştilor, generalul imperial Federigo Veterani a pătruns în fruntea trupelor sale în Ţara Românească, la 1688.[1] Evident, situaţia nu a convenit Cantacuzinilor, care se vedeau siliţi să-şi respecte cuvântul, ducând la o eventuală intervenţie imediată a soldaţilor cu turban şi a aliaţilor lor „cavalerii stelei”, ceea ce ar fi transformat ţara în câmp de luptă distrugându-le averile. Atunci, prudentul stolnic, profitând de pe urma bolii lui Şerban Vodă, i-a îndemnat să plece la Câmpulung Muscel, unde se găsea Veterani, pe fratele său, Mihai, marele spătar, pe nepotul, Constantin Brâncoveanu, mare logofăt şi pe ginerele domnului Constantin aga Bălăceanu. Din partea Cantacuzinilor, ajunşi acolo la 17 septembrie 1688, rolul principal l-a avut Brâncoveanu care, cu conştiinţa şi credinţa în sireaua sa porfirogenetă, echilibrat, cu figura-i cu trăsături alese, 1-a impresionat pe general, „ale cărui maniere frumoase nimeni nu era în stare să le descrie”[2], reprezentant tipic al aristocraţiei apusului şi 1-a făcut să se retragă în nordul Munţilor Carpaţi numai pe baza unei promisiuni verbale. El s-a angajat, în numele lui Şerban Vodă, să fie trimisă o solie la Viena în vederea discutării preluării suzeranităţii ei de către Bucureşti şi să primească „la iernat” în ţară 12 regimente austriece. Tratativele duse la Câmpulung se pare că l-au iritat pe Şerban vodă, accentuând dihonia din familie, reflectată asupra lui Brâncoveanu care la 28 septembrie 1688 şi-a pierdut dregătoria de mare logofăt. Cu toate acestea domnul, la 3 octombrie 1688, a trimis către Viena o solie impunătoare formată din 300 de persoane, în frunte cu fratele său mezin, Iordache Cantacuzino, mare spătar, cu ginerele său, Constantin aga Bălăceanu, cu Şerban Vlădescu, mare comis şi Şerban Cantacuzino, mare căpitan, fiul lui Matei Cantacuzino, alt frate al domnului.[3] Nu a mai apucat să vadă rezultatul tratativelor, căci la 26 octombrie 1688 s-a săvârşit în palatul domnesc din Bucureşti. Imediat au început lupte aprige pentru putere între văduva răposatului, doamna Maria, dornică să-l încoroneze pe fiul ei minor Gheorghe, în vârstă de 8 ani, şi să-l tuteleze, împreună cu ginerele său, Constantin aga Bălăceanu. Între timp, la Palatul Mitropoliei din Bucureşti, grupul boierilor şi clericilor dominaţi de fraţii Constantin stolnicul şi Mihai, marele spătar, a decis alegerea şi impunerea ca domn a lui Constantin Brâncoveanu. Împotriva voinţei doamnei Maria şi a dorinţei răposatului domn, care-l prevedea pentru tron pe fratele Iordache, stolnicul şi spătarul şi-au dus planul la bun sfârşit. Cronicile interne ale domniei lui Brâncoveanu au înregistrat că noul domn şi-a arătat public gratitudinea faţă de unchii săi pentru că-l crescuseră: „Iacă dintre cei doi, să lăsam pe Constantin stolnic unchi-său că lângă a lui bunătăţi ce-i făcea lui şi casei lui îl numea tată, că de multe ori şi noi am auzit pe Constantin Vodă zicând că au tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic fără de tată, fără cât pe dumnealui tată Constantin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-meu”.[4] Domnul şi-a cinstit rudele cantacuzineşti şi în primul rând unchii, acordându-le dregătorii de seamă în stat: stolnicul a fost numit în fruntea cancelariei, spătarul în fruntea armatei etc. Celorlalte rude materne, Brâncoveanu le-a acordat neîntrerupt dregătorii de seamă în ţară sau solii importante către monarhii şi potentaţii străini, fiecăruia în funcţie de pregătirea şi capacitatea lui.

Cu toate acestea, ocuparea tronului de către Brâncoveanu a reprezentat un moment de răscruce în relaţiile sale cu Cantacuzinii. Acea parte a familiei materne a domnului, în frunte cu Constantin stolnicul şi Mihai spătarul, care a luptat cu succes pentru aducerea nepotului pe tron, a sperat ca el să fie uşor manevrat şi manevrabil. Dar derularea raporturilor dintre tron şi Cantacuzini nu a mers aşa cum ar fi dorit-o ultimii. Domnul, care în zilele ocupării tronului ajunsese la deplina maturitate fizică şi intelectuală, având 34 ani, era format în contact cu oameni elevaţi spiritual, a vădit a fi înzestrat cu o personalitate puternică şi cu o artă a cunoaşterii vieţii puţin obişnuită. Modul cum s-au desfăşurat evenimentele, din punctul de vedere al raporturilor Brâncoveanu-Cantacuzino, poate fi mai bine reconstituit astăzi, chiar în unele amănunte intime. Situaţia se datoreşte publicării în ediţii critice a cronicilor interne ale epocii Brâncoveneşti[5], scrise de apropiaţi ai Curţii domneşti[6], a precizării locului lucrării de referinţă[7] scrisă de evreul catolicizat Antonio Maria del Chiaro[8] devenit secretar şi intim al voievodului şi a lucrării Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor[9] a principelui erudit Dimitrie Cantemir, al corespondenţei diplomatice a domnului şi a Cantacuzinilor[10] O scurtă menţiune trebuie tăcută în legătură cu lucrarea scrisă de Dimitrie Cantemir.[11] Ea a fost scrisă după apariţia lucrării lui del Chiaro şi exprimă aversiunea principelui erudit împotriva Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, deşi de multe ori a fost ajutat de Brâncoveanu.[12] Este posibil să fi procedat astfel pentru a preveni o întărire a poziţiilor Cantacuzinilor ajunşi în Rusia, în preajma tronului, cu posibilităţi de a-i submina propria situaţie.

Ansamblul izvoarelor epocii atestă că, în prima parte a domniei lui, Brâncoveanu a fost în relaţii foarte bune cu Cantacuzinii. El a ştiut să le acorde ponderea cuvenită, dar şi să le folosească relaţiile interne şi internaţionale, cultura, priceperea, capacitatea de muncă şi organizare. Anton Maria del Chiaro, cu sagacitatea care 1-a caracterizat, după ce a scris că stolnicului i se dă toată libertatea în conducerea diplomaţiei ţării[13], a adăugat: „şi totuşi după cât se vedea pe faţă era un fel de neîncredere între familia lui Cantacuzino şi cea a lui Brâncoveanu”.[14] Sunt cuvinte care arată clar că domnul şi-a dat permanent seama de adevăratul caracter al Cantacuzinilor şi i-a supravegheat. Acelaşi Anton Maria del Chiaro a arătat că în fond „cine era devotat unuia nu era prea bine văzut de celalalt. Cei care întreţineau aceste dezbinări şi nemulţumiri părea să aibă drept scop să-şi atragă favoarea acestor două familii”.[15] Colaborarea dintre domn şi familia Cantacuzinilor, condusă de stolnic şi spătar, s-a înscris între 1688 şi aproximativ 1704-1705. Atunci roadele domniei lui Brâncoveanu au fost deosebite. Totdeauna s-a sfătuit cu unchii săi în problemele cheie ale ţării şi nu a luat decizii pripite. Imediat după ocuparea tronului, l-a lăsat pe stolnic să lucreze pentru perfecţionarea cancelariei. Ea a fost specializată prin aducerea de secretari cunoscători ai limbilor şi obiceiurilor popoarelor cu care se intra în contact, s-a utilizat larg corespondenţa cifrată, s-au folosit soli rapizi, credincioşi şi eficaci, s-au creat reprezentanţe diplomatice permanente, s-a dat o mare pondere reţelei de informatori cu nume bine tăinuite, neştiuţi nici astăzi[16], s-a acordat mare greutate cuvântului, aurului şi cărţii scrise, înlocuitoare a forţei tunurilor.[17] Având toate aceste instrumente, la care a adăugat bogăţia sa, Brâncoveanu a reuşit atunci să atragă o serie de personalităţi sud-est europene şi chiar continentale. Astfel, folosindu-l pe stolnic, a fost în bune relaţii cu prietenii lui Alexandru Mavrocordat „Exaporitul”, contele Kinski[18], contele Luigi Ferdinando Marsigli etc, ori cu alţi diplomaţi europeni, cum au fost lordul William Paget, Iacob Collyer etc, cu personalităţi din ţările vecine ca F. A. Golovin şi G. I. Golovkin[19], cu patriarhul Ierusalimului, Dosithei Nottara şi cu nepotul şi urmaşul său în jilţul de ierarh, Hrisant Nottara etc.

Corelarea acţiunilor cu Cantacuzinii i-au permis lui Brâncoveanu ca, imediat după anul 1688, să-l folosească la Istanbul pe Alexandru Mavrocordat „Exaporitul”, să spulbere planurile fanteziste ale Franţei, pentru Ţara Românească[20] şi să blocheze acţiunea ambasadorului lui Louis al XIV-lea, Pierre de Girardin, care căuta să-l mazilească.[21] Este drept că în 1691 Brâncoveanu a fost obligat să dea „Exaporitului” o mare sumă de bani drept răsplată[22], poate şi ca urmare a sfatului stolnicului vizitat de marele dragoman aflat ca musafir la Bucureşti.[23] Domnul nu a regretat, căci plătea un serviciu şi asculta un sfat bun. El dăduse curs poveţelor Cantacuzinilor şi atunci când generalul austriac Donat Heissler invadase Ţara Românească (decembrie 1689). Sub pretext că pune în aplicare convenţia cu Veterani, dând curs îndemnurilor văduvei lui Şerban Vodă, ginerelui ei Constantin Bălăceanu şi pribegilor de la Braşov, austriecii au trecut în sudul Munţilor Carpaţi şi au jefuit populaţia.[24] Domnul, cu familia sa şi cu marii boieri au părăsit Bucureştii, luând o cale tainică pentru a nu fi surprinşi de ocupanţi. În satul Plătăreşti[25], ca urmare a insistenţelor boierilor austrofili, s-a ţinut un divan pentru a se stabili soarta viitoare a ţării. Stolnicul şi spătarul, folosind informaţiile deţinute de la reţeaua lor de agenţi, i-au spus lui Brâncoveanu să nu închine ţara Vienei, căci era într-o situaţie grea, în război cu Parisul, iar turcii şi aliaţii lor tătarii, încă puternici, se găseau aproape.[26] Din nou, Brâncoveanu, adeptul echilibrului politic, şi-a ascultat unchii. Cursul evenimentelor a arătat că a procedat înţelept, căci şi-a salvat ţara de transformarea în câmp de luptă şi negocierile decurse de aici. Apoi, din 1691, prin intermediul cancelariei conduse de stolnic, a reluat bunele relaţii cu Viena, ajutând la tranzitarea corespondenţei diplomatice prin Ţara Românească.[27] Rezultatul s-a văzut în anul 1695: Brâncoveanu, apreciat la Viena, a primit titlul de principe imperial, cu toate drepturile derivate din el.[28] Dar, spre deosebire de titlul de comite, cel de principe nu a fost acordat şi unchilor săi, a căror invidie a fost astfel stârnită. Dovadă în acest sens este înscrierea între acuzaţiile aduse ulterior de ei Brâncoveanului şi primirea diplomei de principe.[29] În tentativa făcută de regele Poloniei, August al II-lea (1697-1706; 1709-1716), prin ambasadorul său la Viena, baronul August Christian von Wackerbart, de a stabili relaţii cu Brâncoveanu, din nou a avut greutate acelaşi stolnic. Trimişii lui Wackerbart, sosiţi la Bucureşti la 11 aprilie 1689, au fost bine primiţi de domn şi de stolnic, li s-au înmânat daruri, dar nu li s-au acceptat propunerile de alianţă în condiţiile cerute de Polonia.[30] Apoi, la 1 iulie 1698, David Corbea ceauşul, omul stolnicului, a plecat cu o misiune diplomatică spre Varşovia.[31] Cum nici ea nu a dat rezultat, la 27 septembrie 1698 regele Poloniei i-a scris lui Wackerbart să vadă în ce măsură va putea pleca el personal la Bucureşti, pentru a lua legătura cu „contele Cantacuzino şi cu domnul”.[32]

În direcţia legăturilor cu Rusia, Brâncoveanu a profitat de pe urma vechilor raporturi ale Cantacuzinilor cu curtea ţarilor.[33] După ce a măritat-o pe fiica sa, Maria, cu domnul Moldovei, Constantin Duca, nuntă unde a fost reprezentat de stolnic[34], voievodul 1-a trimis la Moscova, în 1697, ca delegat al său pe Gheorghe Castriotul. Acesta a vorbit în numele Ţării Româneşti şi al Moldovei, precum şi al popoarelor ortodoxe balcanice, propunând un plan de război alcătuit de domn, de stolnic, de Mihai spătarul şi de Dosithei Nottara.[35] Nedând rezultat misiunea de atunci, Brâncoveanu şi Cantacuzinii au reluat propunerea, în 1702, folosindu-l atunci ca sol pe David Corbea.[36] În vederea atragerii ţarului, stolnicul - care purta o intensă corespondenţă diplomatică, paralelă cu a domnului, dar ades mai exactă - a informat neîntrerupt Possolskii Prikaz, unde avea un vechi cunoscut - Nicolae Milescu - şi Kremlinul despre cele petrecute la Înalta Poartă.[37] Serviciile făcute au fost mult preţuite la Moscova: Brâncoveanu a fost decorat cu Ordinul Sf. Andrei şi a primit drept de azil în Rusia în caz de primejdie, iar unchii lui au căpătat şi ei titluri şi drept de protecţie în Imperiul ţarist.[38]

Faţă de actul de „unire” a unei părţi a bisericii ortodoxe din Transilvania cu cea de confesiune catolică, Brâncoveanu şi Cantacuzinii au adoptat o poziţie impresionant de unitară. Au condamnat deschis „unirea”, i-au ajutat pe românii ortodocşi[39], iar stolnicul 1-a numit, cu violenţă, pe Atanasie Anghel, primul episcop „unit”, cu apelativul „Satanache”.[40] Nu s-a putut face mai mult căci trebuia păstrată prudenţa, pentru a nu fi iritată Viena şi a face mai mult rău românilor. Lămurindu-se ce este cu răscoala condusă de Francisc al II-lea Rákóczi, nefiind numai urmarea unor „franţozii”, adică a unor intrigi ale diplomaţilor francezi, Brâncoveanu şi Cantacuzinii au ajutat, cât au putut lupta antihabsburgică. Din cele 40 scrisori adresate de Brâncoveanu şi Cantacuzini lui Rákóczi rezultă, pe de o parte, că, deşi domnul a dat ajutor lui Rákóczi, acesta nu a fost suficient de mulţumit, pe de alta, că stolnicul şi spătarul au început să acţioneze pe această direcţie împotriva domnului. Cronicile au surprins bine caracterul labililor Cantacuzini, veşnic agitaţi şi nemulţumiţi de domni, gata să-l „ficlenească” şi pe nepotul lor.[41] Ei au adoptat o nouă poziţie, deoarece şi-au dat seama ca domnul avea o personalitate, care, cu înţelepciune şi abilitate, le scăpase de sub control şi răsturnase rolurile începând să-i domine. Apoi, fiul major al stolnicului, Ştefan, vărul Brâncoveanului, crescuse şi era prevăzut de familie, ca vlăstarul ei direct să devină domn.

- Va urma -

Grafica - Ion Măldărescu

------------------------------------------------------------------------

[1] Cf. Virgil Zaborovschi, Istoria politicei externe a celor trei principate. Ţara Românească, Transilvania şi Moldova, de la asediul Vienei (1683) până la moartea lui Şerban Cantacuzino şi suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (1688), Bucureşti. 1925, p. 131.
[2] Ibidem, p. 135
[3] Cf. V. Mihordea, Les Principautés roumaines dans la presse française au XVII-ème siecle (1680-1699), în „Mélanges de l'École roumaine en France”, Paris, 1932, p. 80-82; se referă la o cronică austriacă a epocii.
[4] Anonimul Brâncovenesc, p. 120-121
[5] Ibidem; Radu Greceanu, op. cit.
[6] Autorul Anonimului Brăncovenesc, se pare, a fost unul dintre curtenii apropiaţi lui Brâncoveanu, situaţie care explică posibilitatea lui de a reda o serie de informaţii singulare, sau de a declara în scris „l-am auzit pe domn spunând..." etc; apropierea lui Radu Greceanu de domn este cunoscută (Cf. Aurora Ilieş, Studiu introductiv, în Radu Greceanu, op. cit., p. 5-42).
[7] Pentru valoarea lucrării sale a se vedea prezentarea din Călători străini, VIII, p. 364-370
[8] El se trăgea din familia israelită Teglia din Florenţa (cf. Călători străini, VIII, p. 364).
[9] Titlul real al operei scrisă de Dimitrie Cantemir este Minunatele revoluţii ale dreptei răzbunări a lui Dumnezeu împotriva familiei Cantacuzineştilor, vestiţi în Ţara Românească şi a lui Brâncoveanu; celălalt titlu, Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor, constituie un nume „fabricat" de traducător, George Sion, care astfel a publicat în Operele principelui Demetru Cantemir, vol. II, Bucureşti, 1878; Cantemir, în scrisoarea sa, de multe ori, l-a copiat pe Anton Maria del Chiaro, îngroşând toate trăsăturile negative ale celor descrişi; probabil, a procedat astfel pentru a nu-i fi umbrită poziţia la Petersburg, la curtea tarului, căci scrisese direct pentru Petru I, probabil în limba rusă (Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 273, nota 1; Călători străini, VIII, p. 364-370).
[10] Cf. Al. C. Stourdza, Constantin Brancovan, prince de Valachie (1688-1714), son regne et son époque, vol. III, Paris, 1915; Istoriceskii sviazi..., vol. III, ed. cit., passim; Constantin Şerban, Contribuţie la repertoriul corespondenţei stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Studii", XIX, nr. 4, 1964; Paul Cernovodeanu, Din corespondenţa diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu, în RA, LXII, 1985, vol. XLVII, nr. 1, p. 78-84; Ibidem, LXII, 1985,vol. XLVII, nr. 3, 338-343; Ibidem, LXIII, 1986, vol. XLVIII, nr. 1, p. 56-64; Ibidem, LXVIII, 1986, vol. XLVIII, nr. 3, p. 311-313
[11] A se vedea nota de mai sus, nr. 528.
[12] În primăvara anului 1711, Brâncoveanu i-a trimis subsidii lui Dimitrie Cantemir, deşi îi cunoştea bine intenţiile (Cf. Ion Radu Mircea, Condica domnească de socoteli (1709-1714), în „Manuscriptum"', I, 1985
[13] Călători străini, VIII, p. 387
[14] Ibidem
[15] Ibidem
[16] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 237 şi urm.
[17] Ibidem
[18] Ibidem. p. 238
[19] Cf. Istoriceskie sviazi. . ., vol. III, p. 114 şi urm.
[20] Necunoaşterea de către diplomaţia regelui Louis XIV a situaţiei din sud-estul Europei este arătată şi de propunerea ca regele Poloniei Ian Sobieski să se căsătorească cu o prinţesă franceză, căreia i se promiteau ca zestre Ţările Române, pe care Franţa nu le stăpânise niciodată şi nici nu avea perspectiva să le dobândească (Cf. Bibl. Nat. Fr., mss. nr. 7176).
[21] În raportul său de la 6 decembrie 1688, ambasadorul francez arată că cei şase boieri trimişi de Brâncoveanu la Poartă au adus cu ei 400 pungi, pe care le-a dat marelui vizir, marelui haznadar (150), chehaiei şi celor mai mici (50), pe lângă care a mai făgăduit încă 300 (Hurmuzaki, Documente, supl. 1, p. 273).
[22] N. Iorga, Studii şi documente privitoare la istoria românilor, XXII, p. 88, 684-685.
[23] Cf. Radu Ştefan Ciobanu,(=Vergatti) op. cit., p. 245
[24] Cf. Anonimul Brâncovenesc, p. 28-29; Radu Greceanu, op. cit., p. 61, 64, 65, 70, 78-79, 115
[25] Comună în actualul judeţ Giurgiu; pe teritoriul ei se păstrează vestigiile palatului domnesc şi mănăstirii ctitorite de Matei Basarab (1632-1654), folosite de Brâncoveanu.
[26] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 248
[27] Cf. Ştefan Ionescu, op. cit., p. 77
[28] Cf. V. Drăghiceanu, op. cit., p. 7
[29] Cf. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 16
[30] Reprezentantul regelui Poloniei, August al II-lea (1697-1706; 1709-1716), August Christian von Wackerbart, a trimis de la Viena, unde se afla el, la Bucureşti, pe levantinul Mora şi pe albanezul Arbănaşi. Aceştia, după ce au fost bine primiţi, au cerut stolnicului şi lui Brâncoveanu închinarea ţării către Polonia, intrarea imediată în război contra sublimei Porţi, primirea la iernat, în Valahia, a circa 12 regimente polone; au fost refuzaţi şi, ca atare, tot în aprilie s-au reîntors la Viena cu răspunsul nefavorabil (Cf. N. Iorga, Documente privitoare la Constantin Vodă Brâncoveanu, la domnia și la sfârșitul lui, Minerva, Bucureşti, 1901, p. 3-37; în text sunt reproduse rapoartele diplomatice ale lui Wackerbart din 17-25 mai 1698).
[31] Ibidem, p. 40
[32] Ibidem, p. 45; pentru comentariu a se vedea Constantin Şerban, Constantin Vodă Brâncoveanu, București, 1969, p. 86-87; Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 247 şi urm; Wackerbart nu a ajuns niciodată la Bucureşti, cum s-a presupus eronat (Cf. Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 182)
[33] Cf. Istoriceskii sviazi..., vol. III, p. 115 şi urm.
[34] Radu Greceanu, op. cit., p. 100-101
[35] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 261-262
[36] Ibidem
[37] Cf. Virgil Cândea, Stolnicul între contemporani, p. 45; Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit,, p. 262 şi urm.
[38] Lidia E. Semeonova, Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVl-lea şi începutul secolului al XVIll-lea, în „Analele româno-sovietice. Istorie", Bucureşti, XIII, nr. 2, 1952, p. 40
[39] Cf. George Popoviciu, Unirea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub Împăratul Leopold I, Lugoj, 1901, passim; Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu biserica Romei, în SMIM, III, 1959, p. 323-339; Ştefan Meteş, Relaţiile bisericii româneşti ortodoxe din Ardeal cu Principatele Române în veacul al XVIII-lea, Sibiu, 1926, passim; Mircea Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, vol. II, Bucureşti, 1981, p. 295 şi urm.
[40] Scrisoarea adresată de Constantin Cantacuzino lui David Corbea la 20 iulie 1704, textul scris în limba latină, copie la Moscova, Arh. Centrale de Stat, Acte vechi, Fond 68, 1704, nr. 4, p. 88-90, rezumat în Al. A. C. Stourdza, op. cit., p. 96-96
[41] Cf. Anonimul brâncovenesc, p. 113
footer