Revista Art-emis
Consideraţii asupra relaţiilor dintre unchi şi nepot: Cantacuzinii şi Brancoveanu (1) PDF Imprimare Email
Prof. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti   
Duminică, 12 Octombrie 2014 20:08
Prof. univ. dr. Radu Stefan Vergatti, art-emisConsiderations upon the relations between the uncles and nephew: the prince Constantin Brâncoveanu and the Cantacuzino family
 
Abstract
 
The Romanian voivode Constantin Brâncoveanu remained orphan at the age of one year old, when his father the grand boyar Papa Brâncoveanu was killed during the Seimeni Uprising. He was raised, educated, and trained to become a high official and even to reign the country by his maternal uncles, the prince Șerban Cantacuzino, the senechal Constantin Cantacuzino, and the spatharius Mihai Cantacuzino. They thought they could use him as they pleased. They failed. The powerful personality of the ruler has established itself against the Cantacuzino family. Constantin Cantacuzino defended the interests of his country and its people. But the struggle with the Cantacuzino family has weakened the state. It was concluded that if that struggle would not have existed, the Turk-Phanariot Regime would not have been imposed after the removal of Constantin Brâncoveanu from the throne.
 
Înainte de a ocupa tronul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu îşi arată cu mândrie sireaua: „dăspră tată trăgându-se din vechea dungă a Craioveştilor, care şi Băsărăbeşti să chiamă, şi dăspre mumă şi mai din bătrâna şi împărătească casă a Cantacuzinilor”.[1] În Evul Mediu, când legătura de sânge era privită ca deosebit de însemnată, descendenţa congenitală fiind primordială, Brâncoveanu a accentuat filiaţia sa maternă. împreună cu Cantacuzinii munteni, care formau ramura „Șeităneştilor”[2] a susţinut categoric că descindea din basileiul uzurpator Ion al Vl-lea Cantacuzino (1347-1354).[3] S-au făcut chiar eforturi pentru a se întări afirmaţia şi în vederea atingerii acestui ţel i s-a încredinţat eruditului iatrofilosof Ion Molybdes-Comnen scrierea vieţii basileului Ion al Vl-lea Cantacuzino[4], reliefându-se că era străbunul Cantacuzinilor din secolul al XVII-lea. Ulterior, teza va fi dusă mai departe de genealogiştii familiei, din secolul al XVIII-lea[5], dintre care cel mai cunoscut rămâne Mihai Cantacuzino[6] şi, în fine, de istoricii moderni.[7]
 
Bizantinistul britanic Donald M. Nicol, ca urmare a unor cercetări relativ recente, a pus sub semnul îndoielii, chiar a negat, orice legătură între basileul Ioan al Vl-lea şi Cantacuzinii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea. Nicol a fost categoric în a susţine că după Ion al Vl-lea şi fiul său Matei, care a fost cobasileu şi, ca atare, porfirogenet, dar nu a lăsat urmaşi[8], familia Cantacuzinilor a mers pe drumul involuţiei, iar în timpul asedierii Constantinopolului, încheiat prin cucerirea otomană (29 mai 1453) s-ar fi stins cu totul.[9] Ultimul domn din neamul Cantacuzinilor care ar fi rezistat până în 1453, pierind în zilele asediului ar fi fost acel „megas domestikos” Andronic.[10] Punctul său de vedere a fost în general acceptat, chiar dacă în unele cazuri s-au exprimat rezerve.[11]
 
Investigaţiile efectuate de curând au determinat un progres în legătură cu trecutul familiei Cantacuzino. Acum se ştie că „megas domestikos” Andronic, stins din viaţă la 29 mai 1453, a avut un fiu, Mihai Cantacuzino, pierit în 1522. La rândul său, acesta 1-a avut, probabil, descendent direct pe Dimitrie (Demetros), a cărui pricepere militară a slujit florentinilor şi pisanilor, ultimii chiar l-au înhumat în 1536 în basilica San Dionis din Pisa, sub o lespede de marmură, pe care au dăltuit cuvintele: „Aici se odihneşte Ioan Dimitrie Cantacuzini, cinstea soldaţilor şi a pământului grecesc, ce a fost asemeni lui Ajax şi înţelept ca Nestor şi Odiseu.[12] Succesorul acestuia, Mihail Cantacuzino, înzestrat cu o inteligenţă nativă deosebită, generatoare a poreclei de „şeitan oglu”, a prosperat rapid în lumea eteroclită a Stambulului. El s-a impus ca om de cultură şi de afaceri, dobândind o poziţie socială şi o avere care l-au făcut să devină speranţa balcanicilor dornici să se elibereze de sub povara semilunei, dar, totodată, i-a atras şi invidia turcocraţiei. În consecinţă, în urma unor acuzaţii nedovedite a fost ucis de otomani la 3 martie 1578[13], lăsându-l ca moştenitor pe fiul său, Andronic. Acesta a reuşit să se afirme rapid în aceeaşi lume magnetică a Stambulului, unde, la finele secolului al XVI-lea, 1-a ajutat pe Mihai Vodă Viteazul (1593-1601) să ocupe tronul[14], iar apoi a devenit sfetnic.[15] Şi el a pierit în condiţii neclare în zorii secolului al XVII-lea, lăsând mai mulţi fii minori[16], dintre care cel mai mare era înalt cât un crin. Dăruiţi de natură cu însuşirile avute din plin de neam, trei dintre fiii lui Andronic au venit în nordul Dunării, pe pământul românesc. Constantin, cel mai mare dintre fraţi, s-a stabilit în Ţara Românească, unde s-a însurat cu Ilina, fiica lui Radu Şerban Vodă (1601, 1602-1611), a devenit mare postelnic[17], iar ceilalţi doi, Toma şi Iordache s-au aşezat în Moldova, determinând prin faptele şi ţinuta lor, să fie mult elogiaţi de Miron Costin[18] şi de Ion Neculce.[19] Marele postelnic Constantin Cantacuzino, creatorul neamului „şeităneştilor”, la rândul lui a avut 12 copii, 6 fii şi 6 fiice, toţi băieţii, caz singular, ajungând mari dregători[20], iar unul dintre ei, chiar domn: Şerban Vodă (1678-1688).[21] Dintre fete, a doua, Stanca, s-a măritat cu Papa Brâncoveanu, fiind mama viitorului domn.
 
Legătura sufletească şi ataşamentul lui Constantin Vodă Brâncoveanu faţă de rudele lui materne sunt întru totul fireşti şi explicabile, căci de ele a fost crescut şi format, fiind rodul lor. Rămas orfan la vârsta de un an[22], după ce Papa Brâncoveanu a fost asasinat la 15 martie 1655, în Bucureşti, lângă gardul locuinţei lui, de seimenii răsculaţi, micul Constantin, împreună cu fraţii săi, Barbu şi Matei[23], a fost crescut de mama sa, Stanca. Tânăra femeie - care a luat vălul cernit al văduviei la o vârstă când altele se bucurau din plin de viaţă - a cerut şi a primit ajutorul fraţilor ei Constantin Cantacuzino stolnicul, Mihai Cantacuzino, mare spătar şi Şerban Vodă Cantacuzino.[24] Sub îndrumarea acestor mari boieri cărturari, recunoscuţi ca atare în tot sud-estul Europei, Constantin Brâncoveanu a început să înveţe cu dascăli rămaşi anonimi, dar desigur aleşi cu grijă de cărturarul neamului, Constantin stolnicul. De la ei a dobândit cunoştinţe de limbă greacă, turcă, limbă slavonă, noţiuni de limbă latină şi a fost oarecum iniţiat în „cele şapte arte liberale”. Pe această cale sub privirea atentă a stolnicului şi a marelui spătar a progresat rapid, ajungând, dacă este judecat după cele ştiute şi făptuite, să fie la nivelul contemporanilor absolvenţi de colegii străine. Trăind în mediul cantacuzinesc, în palatele lor de la Coiani, Mărgineni, Măgureni, Filipeştii de Târg, Filipeştii de Pădure, Drăgăneşti etc. , ca şi în casele de la Bucureşti[25], Târgovişte etc.[26], Brâncoveanu de mic a simţit cum i se imprimă în sânge dragostea pentru carte, atracţia pentru frumos. A văzut biblioteca din locuinţa stolnicului[27] şi cea de la Mărgineni, ca cea mai mare bibliotecă din ţară la acea vreme, în care se aflau multe cărţi elineşti, latineşti, franţuzeşti, turceşti.[28] În palatele lor a admirat grija pentru proporţii, dăltuirea pietrei, pictarea şi ornarea pereţilor[29], mobilierul, covoarele, porţelanurile etc.[30], toate de un gust ales.
 
Toate aceste elemente ale ansamblului educaţiei Brâncoveanului au dat roadele aşteptate de Cantacuzini. Tânărul lor urmaş şi nepot a făcut ceea ce se sădise în el, ridicându-se la un nivel deosebit de înalt. Rudele lui Brâncoveanu remarcându-i calităţile[31] intelectuale, văzându-l că era bogat şi eficace în acţiunile de mărire a averii prin moşii, l-au ajutat, ca de la vârsta de 20 de ani, să ocupe dregătorii şi să urce neîntrerupt pe scara slujbelor. Astfel, între 6 mai 1663-19 aprilie 1666 a devenit cocon mic; în 25 iunie 1672, paharnic; între 20 ianuarie 1674-1675, vtori postelnic; între 1 noiembrie 1675-30 decembrie 1677, vtori logofăt; între 27 februarie-31 mai 1678, vel logofăt.[32] Urcă vertiginos în ierarhia de stat după succesul misiunii ce i-a încredinţat-o domnul Gheorghe Duca de a readuce de la Braşov în 1674 boierii „pribegi”, între care se aflau şi rudele   sale   Cantacuzinii,   duşmanii   lui   Duca.[33] Intervenind,   însă,   ruptura definitivă între Duca şi Cantacuzini, Brâncoveanu a plecat după unchiul Ştefan, la Rusciuc, în toamna anului 1678, vădind cât era de strâns legat de cei care-l crescuseră.[34] Ion Neculce, bine informat asupra a ceea ce se întâmpla în familia Cantacuzinilor, căci după mamă aparţinea şi el acestui neam, a scris că pentru Gheorghe Vodă Duca - omul care adusese atâta nenorocire alor săi - a adus actul de mazilire Brâncoveanu: „Au vinit cu mazilire Constantin Brâncoveanu postelnicul în Bucureşti fără de veste, de nemic nu ştia Duca vodă” şi-n locul lui să fie Şerban logofătul”.[35] După ce a reuşit să-şi ajute unchiul să obţină domnia, Brâncoveanu a mers mai departe, căci în Letopiseţul său, acelaşi Ion Neculce ne arată: „îmblat-au nepotul lui Şerban Vodă ca să prindză pe toţi neprietenii lui Şerban Vodă, să-i ţie la-nchisoare, pân-a vini Şerban Vodă cu domnie”.[36]
 
Într-adevăr, hrisoavele şi alte izvoare au consemnat că majoritatea duşmanilor Cantacuzinilor, implicit şi ai lui Brâncoveanu, au fost puşi în fiare. Imediat unchiul şi-a arătat recunoştinţa: între 1 ianuarie-15 decembrie 1679 a fost ridicat la dregătoria de agă; la 9 august 1679, la cea de ispravnic al Bucureştilor[37]; între 28 decembrie 1679-6 iunie 1680, vel postelnic; între 10 ianuarie 1682-14 noiembrie 1686 vel spătar; între 15 decembrie 1686-28 septembrie 1688 vel logofăt[38]; între 23 iunie-25 septembrie 1687 a redevenit ispravnic al Bucureştilor.[39] Concomitent cu deţinerea acestor dregătorii, Şerban Vodă, în acord cu fraţii săi, cât s-a înţeles cu ei, i-a încredinţat lui Brâncoveanu şi alte misiuni de seamă: a fost numit ispravnic al lucrărilor de la ctitoria de la Cotroceni; în 1681 a fost solul lui Şerban Vodă la Istanbul, cu misiunea de a încerca să obţină înlocuirea principelui Transilvaniei, Mihaly Apaffy (1660-1690), de a pregăti împreună cu ambasadorul Austriei, contele Cafrana, ridicarea popoarelor balcanice împotriva otomanilor, de a interveni pe lângă solii lui Apaffy, Ladislau Csaki şi Christoforus Pasko în favoarea românilor ortodocşi din Transilvania, precum şi eliberarea mitropolitului Sava Brancovici, în fine, între octombrie 1687 şi septembrie 1688 a deţinut şi slujba de ispravnic, al lucrărilor de tipărire a traducerii Bibliei lui Şerban.
 
Simpla amintire a acestor date evocatoare a unei ascendenţe impresionante a unui mare boier, deosebit de înzestrat, arată limpede implicarea lui Brâncoveanu în toate secretele complicatelor ţesături politice ţinute în mâini de Cantacuzini. A fost cea mai bună şcoală pregătitoare şi de încercare în vederea ocupării tronului. În condiţii încă insuficient lămurite, spre sfârşitul domniei lui Şerban Vodă, Brâncoveanu s-a depărtat de el şi s-a apropiat mult de unchii Constantin stolnicul şi Mihai spătarul. Împreună cu ei a format un triumvirat, care s-a orientat către Imperiul habsburgic. Dovada scrisă, concretă, incontestabilă a acestei atitudini o constituie un document, datat 9 martie 1688, scris în limba latină, de mâna stolnicului, semnat şi întărit cu peceţi de Constantin Cantacuzino stolnic, Mihai Cantacuzino, mare spătar şi Constantin Brâncoveanu, mare logofăt. Prin acest act, se jura credinţă deplină şi închinare, deci o recunoaştere a suzeranităţii, către împăratul Sfântului Imperiu Roman, de naţiune germană, Leopold I (1657-1705) şi fiul său, rege al Ungariei, Iosif. Documentul, elaborat în taină, a fost expediat la Viena, fără ştirea lui Şerban vodă[40], care, când a aflat s-a văzut pus în faţa unui fapt împlinit. Actul este bizar prin conţinut, căci nici stolnicul, nici spătarul nu se vădiseră austrofili înainte de acest moment, ci dimpotrivă, mai apropiaţi de Rusia[41] La rândul său, Brâncoveanu cu toate că deţinea un titlu de nobleţe transilvăneană din 1678[42], nu este indicat prin nimic să fi fost prea ataşat de Viena. In acest caz, se poate numai presupune, sub forma unei ipoteze de lucru, că cei trei au procedat astfel cunoscând discuţiile lui Şerban Vodă cu imperialii, văzând înaintarea acestora şi, ca atare, dorind să-şi asigure o poziţie bună în cazul când armatele lor ar fi trecut în sudul Munţilor Carpaţi. Consecinţa imediată a actului a constituit-o primirea de către Brâncoveanu a titlului de comite al regatului Ungariei. Acesta putea fi transmis şi fiului său major, implicând dreptul de azil şi protecţie pentru el şi familia sa.[43] Se pare că la aceeaşi dată au fost înnobilaţi şi unchii Constantin şi Mihai, numiţi de atunci înainte, frecvent, „conţi”.[44]
- Va urma -
--------------------------------------------------------------------
[1] N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, Bucureşti, 1905, p. 194-195 (Aici este vorba de pisania mănăstirii Bistriţa, ctitorită de Craioveşti, reparată de Constantin Brâncoveanu în 1683); aceeaşi idee apare în pisaniile mănăstirii Hurez, ctitorită de domn în 1694, târnosită în acelaşi an, la 30 septembrie (Ibidem, p. 185-186) şi la biserica Brâncoveni (Ibidem, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 72-73); în fine, ideea este splendid redată în fresca mănăstirii Hurez, unde apar toţi ascendenţii Brâncoveanului.
[2] Cf. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O seamă de cuvinte, ediţie critică de Oabriel Ştrempel, Bucureşti, 1983, p. 55, 56, 231; Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717, ediţie de Constantin Grecescu, p. 3, 14, 15, 16, 17, 119, 122 (în continuare se va cita Anonimul Brăncovenesc).
[3] Atât Brâncoveanu, cât şi rudele sale materne, Cantacuzinii, credeau în ascendenţa lor din basileul Ion al Vl-lea; tocmai de aceea i-au încredinţat eruditului iatrofilosof Ion Molybdos-Comnen să scrie Viaţa prea cuviosului şi nemuritorului împărat şi autocrat al romeilor loan Cantacuzino (1699). (Cf. N. Iorga, Manuscripte din biblioteci străine relative la istoria românilor, în AARMSI, XX, 1898, p. 220)
[4] Ibidem
[5] Pentru discutarea aportului genealogiştilor secolului al XVIII-lea a se consulta Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, București, 1982, p. 22 şi urm.
[6] Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediţi4e îngrijită şi prefaţată de N. Iorga, Bucureşti, 1902, passim
[7] Cf. N. Iorga, Operele lui Constantin Cantacuzino, ediţie îngrijită şi introducere..., Bucureşti, 1901; Idem, Documente privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902; Idem, Despre Cantacuzini, Bucureşti, 1962; Paul Cernovodeanu, O operă de erudiţie a secolului al XVIII-lea: „Genealogia Cantacuzinilor" (1787), în Documente noi descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1981, p. 88-94; Andrei Pippidi, Hommes et idees du sud-est europeenne, ă l'aube de l'âge moderne, Bucureşti-Paris, 1980, passim; Donald M. Nicol, The Byzantine family of Kantakouzenos (Cantacuzenos) c. 1100-1460. A Genealogical and prosopographical study, Washington, 1968, passim; Idem, The doctorphilosopher John Comnen of Bucharest and his biography ofthe emperor John Kantakouzenos, în RESEE, XX, 1971, passim
[8] Donaid M. Nicol, The Byzantine family of Kantakouzenos. . ., p. 35
[9] Ibidem, p. 51
[10] Ibidem
[11] Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., 24
[12] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 28
[13] Ibidem, p. 33
[14] Hurmuzaki, Iorga, Documente, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 373-374
[15] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., p. 35
[16] Ibidem, p. 36 şi urm.
[17] Cf. Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit.., p. 42
[18] „Ce oameni au fost aceşti doi aicea în ţara aceasta, ales Iordache vistiernicu, fără scrisoarea mea crez că va trăi numele lor în veci, într-această tară de pomenirea oamenilor, de om în om".... „capite ca acelea abia de au avut ţara cândva sau de va mai avea" (Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, ediţia P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 169
[19] Ion Neculce, op. cit., p. 116, 183-184, 189
[20] Pentru cariera lor a se vedea Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova - sec. XIV-XVII, Ed. Enciclopedică, București, 1971, p. 135-142
[21] Cf. Al. Popescu, Şerban Cantacuzino, Ed. Militară, Bucureşti, 1978, passim.
[22] În scrisoarea principelui Gheorghe al II-Iea Rákóczi către mama sa, Zsuzsanna Lorántffy, a arătat că în Bucureşti, în februarie 1655, seimenii l-au ucis pe fiul lui Preda Brâncoveanu, pe Papa; de pe urma acestuia, a rămas un copil mic, a cărui viaţă a fost salvată dându-se în schimb „un copilaş de ţigan” (Scrisoarea datată 12 martie 1655, în Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. X, Bucureşti, 1939, p. 287). Pe tabloul descoperit de Marcu Beza la mănăstirea Muntelui Sinai se află inscripţia, sus stânga, „aetis 42 anno Domini 1696", adică atunci când avea 42 de ani, deci s-a născut în 1654 (Cf. Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1935, p. 12; J. G. Nandriş, The Role of „Vlah” and its Rulers on Athos and Sinai. Reflections on a portrait of Constantin Brâncoveanu, Prince of Wallachia, at St. Katherine’Monastery on Mt. Sinai, în RESEE, 19, 1981, nr. 3, p. 605-610).
[23] Barbu a murit la Istanbul, în condiţii neelucidate (Cf. Documentul din 20 ianuarie 1674 publicat de Ştefan D. Grecianu, Genealogii documentate ale familiilor boiereşti, Tip. Cooperatica, Bucureşti, 1916, vol. I, fasc. XX, p. 118); Matei a pierit şi el, probabil, înainte, în condiţii la fel de puţin lămurite.
[24] Cf. Anonimul Brâncovenesc, p. 121; Dimitrie Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi Brăncovenilor, în Operele principelui Demetru Cantemir, vol. II, Bucureşti, 1878, p. 9
[25] Pentru descrierea caselor Cantacuzinilor, a se vedea Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., passim; locuinţa din Bucureşti se afla pe str. Apolodor, nr. 13, urmele ei fiind descoperite de săpaturi arheologice {Ibidem, p. 46)
[26] Mesagerul lui Francisc II Rákóczi, baronul Istvan Daniel, ajuns în Bucureşti, în 1705, 1-a descris astfel pe stolnic: „Principele Ţării Româneşti avea drept cancelar pe contele Sf. Imperiu Roman, Constantin Cantacuzino, născut din neamul împăraţilor greci Cantacuzini de odinioară. Acesta era un bărbat de vârstă înaintată, care şezând pe divanul său, împodobit cu covoare orientale, era înconjurat de biblioteca sa, având o nespusă desfătare sufletească de cărţi". Descripţia vitae Stephani liberi baronis de Daniel et Vargyas, Aiud, 1764, p. 13 şi urm; Călători străini, VIII, Ed.Enciclopedică, București, 1983, p. 227 redă un fragment al descrierii baronului Istvan Daniel.
[27] Biblioteca şi diplomele stolnicului au fost amintite şi de Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, Bucureşti, 1902, p. 292 şi urm.
[28] „O descripţie a Ţării Româneşti", fragment de cronică, în N. Iorga, Studii şi documente...., III, p. 47
[29] Pentru descrierea casei de la Filipeşti, a se vedea Radu Ştefan Ciobanu (=Vergatti), op. cit., 57 şi urm.
[30] Ibidem
[31] Cf. Ştefan lonescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, viaţa, domnia, epoca, p. 137 şi urm.
[32] Cf. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, secolele XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 126
[33] Cf. Ştefan lonescu, Panait I. Panait, op. cit., p. 134-135
[34] Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, vol. II, p. 205
[35] Ion Neculce, op. cit., p. 253-254
[36] Ibidem
[37] N. Iorga, Despre Cantacuzini, Bucureşti, 1902, p. 99
[38] Pentru cariera lui Constantin Brâncoveanu a se vedea Radu Greceanu, op. cit., p. 256-266; Andrei Veress, op. cit., vol. X, p. 217, 239-240, 243-246
[39] Cf. Arhivele Naţionale Bucureşti, Fond Radu Vodă, XLV, f. 16
[40]Hrisovul scris în limba latină de mâna stolnicului, semnat de cei trei boieri, întărit cu sigiliile lor, se păstrează în arhivele din Viena; din păcate, până în prezent, nu a fost utilizat de istoricii români; a fost publicat de C. Giurescu, Documente răzleţe din Arhivele Vienei (1535 -1720), în BCMI, I, 1915, p. 398-399
[41] În scrisoarea dusă de Gheorghe Castriotul ţarului Petru cel Mare, în anul 1697, se invocă vechile relaţii ale Cantacuzinilor cu Rusia; Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost în corespondenţă cu ţarul Alexei Mihailvici, prin intermediul lui Pantelomon Ligaridis, iar fiul său, Şerban Vodă, chiar cu Petru, mesager fiindu-i ieromonahul Arsenie (Istoriceskii sviazi narodov SSSR i rumânii, vol. III, Moscova, 1970, p. 114-121).
[42] Cf. V. Drăghiceanu, Constantin Brâncoveanu, conte al Regatului Ungar şi principe al Sacrului Imperiu Roman, în „Convorbiri Literare”, nr. 9, septembrie 1915, Extras, p. 1-10.
[43] Ibidem
[44] Cf. Călători străini, vol. VIII, p. 228, 388. (Pierderea actelor de înnobilare a spătarului şi a stolnicului se explică prin conţinutul memoriului adresat de boierii olteni, de la Târgu Jiu, lui Eugeniu de Savoia, 1720) : „ [Ivaşcu Băleanu şi C. Ştirbei, n. n. ] au vândut în mâinile păgânilor pe Constantin Vodă Brâncoveanu cu toată familia Cantacuzineştilor, prin mijlocirea Golescului, pentru că Golescu au făcut cu voia şi îndemânarea celor mai sus zişi, au dat în mâinile lui Neculae Vodă cărţile cele cesariceşti spre plinirea videi Băleanului şi a păgânilor" (T. Codrescu, Uricariul, vol. IX, 1887, p. 162-166). Este limpede că actele au ajuns în mâna Mavrocordaţilor şi ale otomanilor.
footer