Revista Art-emis
Fiecare parte cu adevărul său istoric PDF Imprimare Email
General Br. (r) Aurel I. Rogojan   
Miercuri, 08 Octombrie 2014 21:02
Comemorare 6 oct 2014, AradComemorări de 6 octombrie la Arad
 
Ca în fiecare an, de 6 octombrie, maghiarii i-au comemorat la Arad pe “cei 13 generali martiri”, iar „Noua Dreaptă” românească din Arad a organizat un parastas în memoria celor 40.000 de români ucişi în timpul revoluţiei ungare din 1848-1849. Fiecare parte cu adevărul său istoric, cu valorile şi aspiraţiile sale. Comemorarea „celor 13 generali” a avut parte, de fiecare dată, de ceremonialuri laice şi religioase, cel mai adesea onorate şi de prezenţe oficiale ungare şi române. Memoria celor 40.000 de victime române ale urgiei genocidare a armatei revoluţionare ungare este cinstită modest, discret, fără participări oficiale şi doar la iniţiativele unor organizaţii sau formatiuni politice al căror patriotism este etichetat şi acuzat de „extremism legionar” sau „vadimo-funarist”.
 
Cine au fost şi ce fapte de arme au săvârşit cei 13 „generali” ai armatei revoluţionare ungare de la 1848-1849?
 
Cei 13 (de diferite naţionalităţi - ungară, germană, austriacă, armeană, sârbă, croată, slovacă) au ajuns generali în armata Ungariei - aflată sub comanda generalului de origine poloneză Iosif Bem -, care îşi declarase independenţa faţă de Imperiul Austriac. Armata condusă de generalul Bem a pătruns în Transilvania în toamna anului 1848 şi s-a luptat atât cu armata imperială, cât şi cu revoluţionarii români conduşi de Avram Iancu, care cereau drepturi egale cu ceilalţi locuitori ai provinciei. În timpul luptelor purtate în perioada decembrie 1848 - iunie 1849, potrivit istoricilor, armata maghiară a trecut prin foc şi sabie peste 300 de sate româneşti. A rezultat un adevărat genocid: circa 40.000 de oameni au fost ucişi, printre aceştia numărându-se şi aproximativ 100 de preoţi.
După intervenţia armatei ruse, venită în sprijinul austriecilor, maghiarii au fost învinşi. Prizonierii au fost predaţi armatei imperiale, care i-a executat pe cei 13 generali pentru trădare. Până în anul 1925 a existat, în Arad, Monumentul „Hungaria”, sau „Ungaria Milenară”, construit ca semn al reconcilierii austro-ungare în anul 1891, în memoria celor 13 generali.
Aceştia au fost foştii ofiţeri în armata imperială:
1. Aulich Ludwig (Lajos) (etnic german, locotenent-colonel);
2. Damjanich János (de origine sârbă, locotenent-colonel);
3. Dessewffy Arisztid (maghiar născut în actuala Čakanovce, din Slovacia - căpitan);
4. Kiss Ernő (armean născut la Timişoara, comandant al regimentului de cavalerie II Hanovra);
5. Knézic Károly (de origine croată, a fost numit general în locul lui János Damjanich, după rănirea acestuia)
6. Láchner György (de origine slovacă, născut în satul Necpaly din Slovacia);
7. Lázár Vilmos (maghiar născut în Zrenjanin, un sat din Serbia);
8. Karl von Leiningen-Westernburg (conte german, născut în Hessa);
9. Nagysándor József (maghiar născut la Oradea);
10 Poeltenberg Ernő (cavaler de origine austriacă, născut la Viena; locotenent);
11 Schweidel József (născut în Zombor sau Sombor, în Serbia; maior);
12. Török Ignác (maghiar născut în Gödöllő, judeţul Pest);
13. Vécsey Károly (maghiar născut în Pesta, conte; locotenent-colonel).
Toţi au fost ridicaţi la gradul de general de către Kossuth Lajos, fost conducător al Ungariei în timpul revoluţiei din anii 1848-1849 şi considerat unul dintre cei mai mari patrioţi maghiari. Prin acţiunile lor armate, „cei 13” au susţinut prevederile programului revoluţiei paşoptiste maghiare, inclusiv punctul 12 al acestuia, care stipula alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria împotriva voinţei românilor majoritari! Parte dintre ei, având şi funcţii de comandă, sunt răspunzători, alături de ceilalţi mercenari şi aventurieri din armata aşa-zis revoluţionară maghiară, comandată de Jozsef Bem, de uciderea a peste 40.000 de români, dintre care peste 100 de preoţi ortodocşi români spânzuraţi, de arderea şi ştergerea de pe faţa pământului a peste 300 de sate locuite de români, de sute şi sute de crime barbare şi atavice, de miile de schingiuiri, de execuţiile „tribunalelor de sânge maghiare” destinate exterminării românilor transilvăneni.
 
În armata lui Avram Iancu s-au distins prin mari fapte de vitejie şi detaşamentul de femei călare din Mărişel, judeţul Cluj, condus de Pelaghia Roşu, mama Pelaghia roşucenturionului Andrei (Indrei) Roşu. Pentru că nu erau suficienţi combatanţi din rândul bărbaţilor din sat, care era atacat de armata maghiară, femeile din sat s-au mobilizat pentru a lua parte activă la luptă. Au ales-o comandant pe Pelaghia Roşu, iar la momentul oportun ele au declanşat un atac călare asupra inamicului, care speriat de această intervenţie, crezând că e atacat de cavaleria moţilor, a rupt lupta şi s-a retras în debandadă.
La 9 octombrie 1850, guvernatorul Transilvaniei, generalul austriac Wolgemuth, a recompensat-o pentru meritele avute în timpul revoluţiei paşoptiste cu suma de 100 florini. În actul de recompensă s-au citat următoarele merite:
„Pe temeiul preaînaltei împuterniciri dela 21 August 1850, ordonez, să se dee Pelagiei Roşu, mama lui Andreiu Roşu din Mărişel, decorat cu crucea de aur pentru merite, suma de o sută florini, drept premiu pentru demonstraţia săvărşită cu isteţime în contra insurgenţilor, pentru eliberarea satului ei, punându-se în fruntea unei cete de femei.”
Monumentul dezvelit în 1891 avea, însă, şi o altă simbolistică, el fiind înăltat spre neuitarea de către generaţiile viitoare a celor 13 provincii ale „Ungariei Milenare”:
Ungaria, Oldenburg, Burgenland, Slovacia, Ruthenia, Transilvania, Banat, Partium, Sirmium, Croaţia, Slovenia, Backa şi Voivodina
Aceasta simbolistică a întreţinut idealul revizioniştilor hortişti, motiv pentru care regele Ferdinand, la iniţiativa guvernului Brătianu, din cauza numeroaselor manifestări ale ungurilor care cereau alipirea Transilvaniei la Ungaria, a dispus demontarea monumentului. Atât după al Doilea Război Mondial, cât şi după decembrie 1989, liderii maghiari au încercat să refacă vechiul monument în forma sa iniţială. În anul 2004, Guvernul României, în pofida unei puternice opoziţii, a decis reamplasarea monumentului „celor 13”.
 
Notă: Regele Ferdinand a dispus demontarea monumentului, iar prim-ministrul Năstase a dispus remontarea. Ultimul numit îşi merită soarta.
În urmă cu patru ani, cu un prilej asemănător celui recent, istoricul Cristian Negrea a enunţat un comentariu pertinent:
„Eu sunt de acord cu amplasarea statuii respective la Arad, cu următoarele condiţii:
- Amplasarea unei statui a generalului Traian Moşoiu la Tisza-Bo, locul unde armata română a trecut podul de pontoane peste Tisa, în iulie 1919.
- Amplasarea unei …statui a generalului Gheorghe Mardarescu la intrarea in Budapesta, acolo pe unde au intrat cavaleristii romani ai generalului Rusescu la 3 august 1919.
- Amplasarea unei statui a regelui Ferdinand pe Andrassy Strasse, in dreptul parlamentului maghiar, acolo unde au defilat trupele române la 4 august 1919.
- Amplasarea opincii româneşti pe catargul steagului maghiar de pe Parlamentul Ungariei, acolo unde a stat pe parcursul ocupaţiei româneşti a Ungariei, din august până în noiembrie 1919.
Odată aceste condiţii îndeplinite, sunt de acord cu amplasarea statuii celor 13 generali maghiari la Arad.”
 
Regretatul George Pruteanu scria un comentariu referitor la un articol scris de Adrian Năstase, al cărui titlu contrasta flagrant cu gestul comis patru ani mai târziu: „Un vis al iredentismului unguresc: reamplasarea la Arad a «Monumentului libertăţii maghiare»”.„E, pur şi simplu, de necrezut că un om care scria [...] (altfel - n.n.) acum doar patru ani a putut săvârşi azi oribila trădare a demnităţii naţionale prin instalarea în România a statuii unor ucigaşi de români. Textul  care urmează[1] şi, mai ales, pasajele evidenţiate, vădesc abisul de duplicitate, fariseism, inconsecvenţă la care duc politicianismul searbăd, mercantil şi lipsa de caracter.” (George Pruteanu, ziarul Dimineaţa, 5 oct. 1999)
Subscriem ambelor comentarii. (Ion Măldărescu)
----------------------------------------------------
footer