Revista Art-emis
Dezastrul Marinei Regale a României, din perioada august-septembrie 1944 (1) PDF Imprimare Email
Comandor, Conf. univ. dr. Olimpiu Glodarenco & Dr. Ion Rîşnoveanu   
Miercuri, 08 Octombrie 2014 20:55
Comandor, conf. univ. dr. Olimpiu Glodarenco, art-emisÎn ziua de 23 august 1944, Marina militară a României s-a găsit în postura de a desfășura acțiuni de luptă, simultan, cu forțele germane cât și cu cele sovietice, care au urmărit să obțină o inițiativă totală ca urmare a ieșirii țării noastre din alianța cu Germania. La mare, forțele navale au primit un ultimatum prin care se cerea predarea tuturor navelor, fiind amenințate cu bombardament portul și orașul Constanța. În zona fluvială, marina de război a fost atacată de aviația sovietică, care i-a provocat pierderi grele, după care a primit ordin de a se preda în diferite puncte de pe Dunăre. În aceste condiții, flota a fost, practic, desființată, toate navele de război fiind confiscate, cu toate că, pe timpul războiului, nu a suferit nicio înfrângere. În încercarea de a eficientiza sistemul defensiv românesc care apăra interesele ţării noastre pe Dunăre şi la Marea Neagră împotriva unui atac sovietic din ce în ce mai plauzibil, Marele Cartier General a primit ordin din partea mareşalului Ion Antonescu să reorganizeze structurile operative ale Marinei Militare. De aceea, în anul 1944, Comandamentul Diviziei de Mare a fost transformat în Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial, iar cel al Diviziei de Dunăre în Comandamentul Forţelor Fluviale.[1] În virtutea acestei reorganizări, la 19 august 1944, Comandamentul Marinei Militare avea în subordinea sa operativă Comandamentul Forţelor Navale Maritime, Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial, Comandamentul Forţelor Navale Fluviale şi Detaşamentele Fluviale Dunărea de Sus şi Dunărea de Mijloc.
 
La începutul lunii august 1944, Comandamentul Forţelor Navale Maritime funcţiona la hotelul Carlton din Constanţa, în aceeaşi clădire cu Divizia a X-a Siguranţă germană, localul fiind închiriat de germani. Totuşi, exista un punct de comandă independent, care era amenajat în zona Coiciu.[2] În conformitate cu protocoalele încheiate anterior, Comandamentul Forţelor Navale Maritime se subordona operativ structurii de comandă germane Admiral Schwarzesmeer.
În aceste condiţii, la 23 august 1944, Marina Regală dispunea de un efectiv total de 21.016 oameni (858 ofiţeri, 1.417 subofiţeri şi 18.741 trupă), dintre care operativ – 19.104 oameni şi interior 1.912 oameni. Din efectivul operativ, 4.106 oameni încadrau navele maritime, 2.405 navele fluviale, iar 12.593 oameni încadrau unităţile terestre ale Marinei (infanterie marină, artilerie de coastă, transmisiuni şi pionieri)[3]
 
Prin arestarea mareşalului Ion Antonescu, în seara zilei de 23 august 1944, şi înlocuirea sa cu un Consiliu de Miniştri prezidat de generalul Constantin Sănătescu, a fost schimbat raportul dintre factorii de comandă navali români şi germani.[4] Pornind de la cerinţele demnităţii naţionale şi de la principiile relaţiilor dintre state libere şi independente, guvernul român instalat după 23 august şi Marele Stat Major au încercat să creeze cele mai bune condiţii cooperării cu comandamentele şi trupele sovietice. Relevantă în acest scop este precizarea făcută de generalul Gheorghe Mihail în cea de-a doua directivă operativă din 23 august, conform căreia atitudinea faţă de trupele Naţiunilor Unite (sovietice) trebuia să fie „prietenoasă, fără a cădea în servilism”.[5] Cu toate că, prin Proclamaţia către Ţară, regele Mihai a anunţat încetarea oricăror ostilităţi faţă de Naţiunile Unite şi demararea acţiunilor militare împotriva trupelor germane considerate inamice, în plan militar real au fost luate măsuri pentru respingerea unor eventuale atacuri ale navelor sovietice. Astfel, în seara zilei de 23 august, navele Marinei Regale au primit ordin să intre în portul Constanţa pentru a evita atacurile submarinelor sovietice care au fost observate patrulând în apropiere, şi pentru a permite vânătoarelor de submarine să acţioneze împotriva acestora.[6]
 
 
Abia la ora 23.20 s-a transmis următorul ordin către toate navele şi unităţile din Marina Regală, în condiţiile în care, cu doar zece minute mai devreme, se raportaseră infiltrări ale unei companii de pionieri şi a două plutoane de infanterie ale Wehrmacht în portul Constanţa: „Toate navele în alarmă, supraveghează navele germane.Vor reacţiona imediat la orice atac german. Se vor opune oricărei tentative de dezarmare din partea germanilor”.[7]
 
Demn de remarcat este poziţia pe care factorii decizionali politici şi militari de la Bucureşti au adoptat-o imediat după încetarea ostilităţilor faţă de Naţiunile Unite în general, și faţă de Uniunea Sovietică în special. Astfel, prin ordinul nr. 31799 din 23 august 1944, la ora 04.05 a dimineţii de 24 august, se transmitea prin C.L.M.Fl.: „Domnul Comandant al Marinei ordonă să nu se facă nici un act de opunere faţă de flota rusă dacă vrea să intre în port”, pentru ca la ora 04.20, ordinul să fie şi mai explicit: „Nu se va deschide focul contra avioanelor sovietice chiar dacă portul va fi bombardat. Se va deschide focul asupra avioanelor germane. Nu se va face nici un act de opunere faţă de navele sovietice care ar voi să intre în port sau ar debarca”.[8] Deşi România a declarat stare de armistiţiu cu Puterile Aliate şi Asociate (Naţiunile Unite), iar trupele române primiseră ordine stricte să înceteze lupta, totuşi, în ziua de 25 august, trupele sovietice angajate în zona Deltei Dunării au continuat ostilităţile. Astfel, Comandamentul Flotei Fluviale a trimis rapoarte către eşaloanele superioare că, încă din 24 august, aviaţia sovietică a continuat să bombardeze trupele române aflate în retragere din Deltă. Mai mult, două monitoare au fost bombardate şi scufundate în zona Vâlcov, în timp ce sovieticii, neţinând seamă de linia de demarcaţie comunicată de Statul Major al Marinei, au atins, încă din seara aceleiaşi zile, cu vârfurile lor blindate, satul Carol I, din vecinătatea oraşului Tulcea, şi grindul Letea. Mai mult, în aceste condiţii, nu mai existau informaţii despre trupele române depăşite de trupele sovietice.[9]
 
În dimineaţa zilei de 25 august, mai exact în jurul orei 10.05, o formaţiune de 3-5 bombardiere sovietice a atacat prin surprindere portul Constanţa, fără ca artileria antiaeriană română de la uscat şi de pe nave să reacţioneze. Trei bombe au căzut în apropierea gării maritime, lovind în plin remorcherul dragor „Basarabia”, care s-a scufundat. O altă bombă a lovit magazia germană a R-boot-urilor, iar alte două bombe au lovit R-boot-urile germane venite de la Sulina, scufundând două dintre ele şi provocând victime în rândul echipajelor. Începând cu ora 15.30, torpilorul „Sborul” a plecat în marş de la Tulcea spre Galaţi. În dreptul milei 68, a fost atacat de către artileria sovietică dislocată în zona ridicată din apropierea localităţii Reni, fapt ce s-a repetat şi la mila 71.[10] Această zi s-a încheiat printr-un raport telefonic al Comandamentului Forţelor Fluviale către Statul Major al Marinei prin care se relata că Sulina a fost bombardată de aproape o sută de avioane sovietice şi că, în dreptul localităţii Carol I au fost angajate convorbiri cu partea sovietică.[11] În ceea ce priveşte legăturile de comandament dintre români şi sovietici, acestea au fost deosebit de tensionate încă de la început. La 26 august, contraamiralul S.G. Gorşkov, comandantul Flotei sovietice de Dunăre, i-a transmis, la Ismail, contraamiralului Alexandru Soianovici, comandantul Comandamentului Forţelor Fluviale, că nu are niciun ordin din care să rezulte starea de armistiţiu şi că, prin urmare, misiunea trupelor sovietice trebuie să continue. De asemenea, oficialul militar sovietic a cerut predarea tuturor navelor de război române cantonate în zona Tulcea.[12]
 
În ziua de 27 august, situaţia s-a înrăutăţit simţitor. Neconcordanţa dintre unele decizii ale generalului Costin Ionaşcu, comandantul Diviziei IX, care întârzia în mod inexplicabil să predea comanda teritoriului dobrogean, şi contraamiralul Horia Macellariu, comandantul Forţelor Navale Maritime, au creat o stare de confuzie în rândul trupelor care apărau Dobrogea, atât la Dunăre, cât şi la Marea Neagră. La toate acestea se adăugau şi presiunile făcute de sovietici, care cereau, cu insistenţă, predarea navelor militare româneşti. La ora 12.10, Statul Major al Marinei a primit următorul raport din partea locotenentului Chiriţă, aflat în serviciu comandat la Tulcea: „...la 27 august 1944, orele 11.00, navele noastre s-au predat ruşilor care au ordonat întoarcerea lor la Ismail. Au trecut un monitor, o vedetă fluvială şi trei P.T.A-uri...şi patru remorchere armate. Ruşii au lăsat pavilioanele şi echipajele la bord până la tranşarea situaţiei diplomatice de către reprezentanţii celor două guverne, cu condiţia să ridice pavilion alb la catarg şi să răspundă la atacurile aeriene germane”.[13] La ora 13.30, generalul Tudose, aflat la Tulcea, a raportat către Comandamentul Forţelor Navale Maritime şi Comandamentul Superior al Dobrogei că sovieticii nu au acceptat răspunsul guvernului de la Bucureşti, aceştia solicitând, în continuare, predarea navelor româneşti. Aproximativ o oră mai târziu, a sosit un nou raport prin care se aducea la cunoştinţa eşaloanelor superioare că ruşii au luat prizonieri dintre soldaţii români şi că navele româneşti de aici s-au predat.
La 29 august, la Ismail, generalul Emanoil Leoveanu şi contraamiralul Alexandru Stoianovici au acceptat cererile contraamiralului Gorşkov, stabilindu-se că navele române vor acţiona împotriva forţelor germane sub pavilion naţional şi cu echipaje româneşti, însă sub ordinele operative ale Comandamentului Naval sovietic.[14] Aceast punct de vedere nu corespundea concepţiei Marelui Stat Major Român şi Statului Major al Marinei care şi-ar fi dorit ca navele româneşti să acţioneze separat de cele sovietice pentru alungarea trupelor germane. Situaţia a devenit şi mai tensionată în zilele de 30 şi 31 august, când partea sovietică a cerut, în mod expres, predarea navelor româneşti. Astfel, la ora 07.00 a zilei de 29 august, căpitanul Stănescu, venit de la Sulina, i-a transmis contraamiralului Horia Macellariu, comandantul Comandamentului Forţelor Navale Maritime şi al teritoriului Dobrogei un plic care conţinea următorul ultimatim din partea amiralului F.I. Oktiabriski, comandantul Forţelor Navale Sovietice din Marea Neagră şi Sulina, cu următorul conţinut:
„Propun:
1. Toată Flota românească de răsboiu şi auxiliară să fie mutate la Sulina şi predate Comandamentului Maritim Sovietic.
2. Toate echipajele navelor germane de răsboiu şi auxiliare să fie arestate, iar navele să fie aduse la Sulina.
3. Toate hărţile şi documentele relative la barajele de mine pe Marea Neagră şi Dunăre să fie predate Comandamentului Maritim Sovietic.
4. Răspuns la prezentul ultimatum îl aştept cel mai târziu până la 29 August, orele 12.00.
5. În caz de refuz de a accepta ultimatumul de faţă sau de neprimirea răspunsului, cu începere de la orele 15.00 din 29 August voi începe atacul flotei şi bazei Dvs. de pe mare şi din aer.
Comandantul Flotei din Marea Neagră şi Sulina,
Amiral
ss/ Octiabrisky
28 August 1944, ora 10” [15] 
- Va urma -
 
Notă: Tema a fost prezentată la Sesiunea de Comunicări Ştiinţifice ŞTIINŢĂ-ISTORIE-INTELLIGENTS, Râmnicu Vâlcea-Prundeni, 20-22 iunie 2014, desfăşurată sub auspiciile Academiei oamenilor de Ştiinţă din România
----------------------------------------------
[1] Olimpiu Manuel Glodarenco (coord.), Istoria Statului Major al Forţelor Navale. 1860-2010. Monografie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010, pp. 98-101.
[2] Arhiva Muzeului Marinei Române (în continuare A.M.M.R.), Jurnalul de operaţii al Comandamentului Forţelor Navale Maritime. 23-26 septembrie 1944, f. 3. De altfel, crearea acestui punct de comandă independent de Comandamentul german s-a aflat în atenţia Comandamentului Forţelor Navale Maritime încă din toamna anului 1943. El a fost realizat din dispoziţiile directe ale Marelui Stat Major al Armatei, deşi acest punct de vedere se deosebea de cel al Statului Major al Marinei. Structura de comandă a Marinei Regale dorea ca exercitarea comandamentului local să se realizeze fie împreună cu Comandamentul Naval German, care începuse construcţia unui punct de comandă în zona Km. 5, fie urmând Marea Unitate terestră.
[3] Olimpiu Manuel Glodarenco, op. cit., p. 97. Vezi şi Jipa Rotaru, Ioan Damaschin, Glorie şi dramă. Marina Regală Română. 1940-1945, Editura Ion Cristoiu, Bucureşti, 2000, pp. 132-158. 
[4] Constantin Sănătescu, Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 35.
[5] Dinu C. Giurescu (coord.), Istoria românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, p. 308.
[6] A.M.M.R., op.cit., f. 8.
[7] ibidem, f. 13.
[8] ibidem, f. 15.
[9] ibidem, f. 19. Vezi şi Dinu C. Giurescu (coord.), op. cit., p. 309. În total dezacord cu punctul românesc de vedere, sovieticii au adoptat o atitudine agresivă şi arogantă, refuzând orice dialog cu partea română în vederea stabilirii modalităţilor de cooperare. În acest sens, imediat după 23 august, generalul R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainian, a ordonat trupelor din subordine să-şi continue misiunile de luptă şi să nu accepte niciun fel de tratative cu trupele române.
[10] ibidem, f. 23.
[11] ibidem, f. 25.
[12] Colonel dr. Alesandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-germane şi româno-sovietice (1941-1945), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 239.
[13] A.M.M.R., op.cit, f. 34.
[14] Colonel dr. Alesandru Duţu, op. cit., p. 240 şi următoarele.
[15]A.M.M.R., op.cit, f. 45.
footer