Revista Art-emis
1940. Ocuparea Cadrilaterului de către Bulgaria (2) PDF Imprimare Email
Col. (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu   
Duminică, 21 Septembrie 2014 11:16

1940-Drama-RomanieiTratativele româno-bulgare

În acest context, au început, la Craiova, la 19 august 1940, tratativele româno-bulgare. Delegaţia română a fost formată din Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine, Horia Grigorescu, primarul municipiului Constanţa, generalul Gheorghe Potopeanu și Henri G. Meitani, iar cea bulgară de Svetoslav Pomenov, ministru plenipotenţiar, generalul Gh. Popov, comandantul garnizoanei Varna, Th. Papazoff, fost membru al Curţii de Casaţie, Anghelov, secretar general al Ministerului de Interne, Alex. Molov, director general al datoriei publice. Ele au fost primite cu satisfacţie de presa bulgară („Dness”, „Dnevnik”, „Slovo”, ,,Mir” etc.). Publicaţia ,„Mir” a apreciat că „După 27 de ani relaţiile româno-bulgare sunt îndreptate pentru prima oară pe calea cea justă”, iar „Zaria” a informat că „Anunţarea iminentă a definitivei rezolvări a chestiunii Dobrogei meridionale provoacă o profundă satisfacţie morală tuturor bulgarilor”.[12] În schimb, presa română a consemnat extrem de sumar evenimentul, ziarul „Universul” consemnând,   la 30 august: „Se pare că un spirit de înţelegere reciprocă a complexelor situaţii însufleţește cele două delegaţii și că toate problemele conexe în legătură cu chestiunile fundamentale își vor găsi și ele o fundamentală dezlegare”.

La indicaţia ministrului român al Afacerilor Străine, Alexandru Cretzianu a ţinut, la deschiderea dezbaterilor, un discurs glacial. Referindu-se la clauza de amiciţie pe care bulgarii doreau să o insereze în tratat, Mihail Manoilescu prezintă astfel, în memoriile sale, discuţia dintre cei doi șefi de delegaţii: „Alexandru Cretzianu: Situaţia este acum schimbată și nu din vina noastră. Nu văd cum s-ar putea concepe un tratat de amiciţie în momentul în care se refuză chiar a se discuta punctul de vedere atât de moderat care a fost înfăţișat de noi în chestiunea teritorială. Opinia publică românească ar considera desigur aproape ca o batjocură să se vorbească de amiciţie în asemenea momente. La replica lui Pomenov: Dar Dvs. respingeţi amiciţia bulgară?, Cretzianu i-a răspuns: Dvs. sunteţi aceia care respingeţi amiciţia română, arătându-vă intransigenţi și insistând asupra unor soluţiuni care nu pot fi privite decât cu cea mai adâncă nemulţumire de opinia noatră publică”.[13]

În cadrul dicuţiilor dintre delegaţii militari, generalul Gheorghe Potopeanu și-a exprimat dorinţa ca discuţiile să fie finalizate operativ,   precizănd: „La ce bun să ascundem că fiecare dintre noi mai avem și alte probleme de rezolvat, poate mult mai importante? Avem deci un egal interes de a termina repede. Dar repede nu va să zică precipitat. Și apoi esenţialul este de a încheia repede textele nu de a da peste cap execuţia”. Pentru a determina volumul mișcărilor de populaţie și materiale generalul Potopeanu a propus să se ia ca bază de discutat că erau de transferat 50.000 de români și 50.000 de bulgari, dispuși pe o suprafaţă de circa 1.500.000 ha. Concomitent, generalul român a mai precizat că „în timp ce bulgarii din nordul Dobrogei puteau fi aduși direct în Cadrilater, unde se găseau disponibile gospodăriile românilor transferaţi, aceștia din urmă trebuiau duși iniţial într-o zonă de primă destinaţie la vest de Dunăre și apoi să li se repartizeze noi așezări”. Întrebându-l pe generalul Popov care este intervalul de timp în care credea că se va putea efectua transferul de populaţie și materiale, acesta a răspuns: „Șase luni”. La precizarea că Pomenov ceruse 10 zile, generalul bulgar a precizat că acesta se referise „numai la timpul necesar pentru retragerea armatei române”.[14]

În legătură cu traseul frontierei, generalul Potopeanu a precizat că granița din 1913 prezenta două intrânduri (în sectoarele Cranova și Pădureni) de unde se putea controla extrem de ușor un spaţiu mare din teritoriul românesc. Ca urmare, a sugerat, „din proprie iniţiativă”, ca guvernul bulgar să aibă iniţiativa fixării viitoarei frontiere la sud de aceste intrânduri, care cuprindeau 6-7 sate. La 30 august 1940, generalul Popov a făcut cunoscut că și-a informat guvernul despre această problemă și a fost mandatat să comunice că „îndată după ratificarea tratatului și încă înainte de terminarea lucrărilor Comisiei mixte pentru delimitarea frontierei, guvernul bulgar va propune celui român un acord special care să nu se refere decât la rectificarea în chestiune”.[15] În timpul discuţiilor din acea zi, generalul Potopeanu a mai rugat delegaţia bulgară să intervină pentru a se pune capăt atacurilor bandelor înarmate de comitagii din sudul Dobrogei, precizând că altfel, declaraţiile de bună vecinătate „sună fals”. Generalul român avea în vedere o Notă a Secției 3 operații a Marelui Stat Major din 17 august 1940, care consemna: „În ultimul timp, atacurile bandelor de comitagii în Dobrogea desfășoară o vie activitate, având drept rezultat: jafuri, omoruri, deprimarea populației locale”.[16] Generalul Popov a răspuns că a fost și continuă să fie „un dușman neînfricat al acestor banditisme și că va cere la Sofia să se ia cele mai severe măsuri împotriva lor”.[17]

După ce, la 24 august, s-a ajuns la un acord de principiu, în perioada următoare șefii celor două delegaţii nu au ajuns la un punct de vedere comun în ceea ce privește ziua „J” (începerea evacuării). La propunerea delegaţiei române, din 29 august, ca delegaţii civili bulgari destinaţi a lua în primire bunurile imobiliare publice să intre în Cadrilater la 26 septembrie 1940, iar armata română să părăsească teritoriul la 1 octombrie, Pomenov a comunicat că guvernul bulgar cere evacuarea Cadrilaterului până la aceeași dată ca și Ardealul de nord.[18] Deși discuţiile ajunseseră la un moment dat într-un punct mort, cele două delegaţii au încheiat (31 august 1940) un Acord asupra modalităţilor de evacuare și transfer a Cadrilaterului, o Declaraţie cu privire la acord și au stabilit pe o hartă (1/200.000) cele patru zone de transfer și evacuare, respectiv de ocupare de către trupele bulgare.[19]

Discuţii în legătură cu tratativele de la Craiova au avut loc și în Consiliul de Coroană din 23 august 1940, unde Constantin Argetoianu, după ce a întrebat „De ce atâta grabă?” și a precizat: „Nu suntem în faţa unui ultimatum, totuși capitulăm. E primejdios precedent pentru negocierile cu Ungaria, ne slăbim argumentele”. I-a răspuns ministrul de Externe, Mihail Manoilescu: „Recomandările Axei, mai ales ale Berlinului, explică această grabă”. Cu același prilej, făcând notă discordantă cu ceilalţi participanţi, istoricul Nicolae Iorga a declarat tranșant: „Cu privire la Cadrilater eu sunt naţionalist, nu expansionist, anexarea Cadrilaterului a fost o greșală. Eu am fost împotriva anexiunii la timpul său. E justificată retrocedarea către Bulgaria. Dacă câștigăm prin aceasta o prietenie, prietenia ne este scump plătită. Românii să fie aduși acasă”. În dezacord cu marele istoric, Ion Nedelescu preciza, în „Universul” din 3 septembrie 1940, că „Dobrogea n-a aparţinut niciodată Bulgariei și n-a fost cândva bulgară nici din punct de vedere etnic (ca populaţie locuitoare), nici din punct de vedere politic (ca stăpânire)” și concluziona: „Dacă apropierea româno-bulgară cere neapărat să fie săvârșită cu preţul unei știrbiri de prestigiu și de teritoriu nici o clipă însă să nu se uite că acesta este adevărul adevărat în privinţa caracterului românesc al Dobrogei noastre româneșți”.[20]

-------------------------------------------------

[12] Apud „Universul” din 20 august 1940.
[13] Mihail Manoilescu, op. cit., p. 217.
[14] Arh. M.Ap.N., fond Microfilme, rola F. II. 1 137, c. 96-98.
[15] Idem, c. 92.
[16] Arh. M.Ap.N., fond 948, dosar nr. 545, f. 127. Asemenea atacuri avuseseră loc și în zilele de 8 august 1940 la Alfatar, în noaptea de 9 spre 10 august la Giurghangic, în 14/15 august la Rahmanasinclar, la 15 august la Sărsănlar, la 17/18 august, la Frasari.
[17] Arh. M.Ap.N., fond Microfilme, rola F. II. 1 137, c. 93.
[18] Idem., c. 101.
[19] Idem, p. 103.
[20] „Universul” din 3 septembrie 1940.
44, f. 68-69.
footer