Revista Art-emis
IAR 80 si batalia din 10 iunie 1944 (2) PDF Imprimare Email
Comandor Dan Vizanty   
Marţi, 09 Septembrie 2014 18:13
Ploiesti 1943-2După terminarea raportului, spre ora 7 şi 30 min., Statul Major al Grupului s-a îndreptat, ca de obicei, către Cartierul General. În acea dimineaţă mă însoţeau: maiorul mecanic Trandafirescu, şeful Serviciului tehnic, comandorul Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii, şi cei trei comandanţi de escadrilă: căpitanii Petre Constantinescu, Mircea Dumitrescu şi Gheorghe Posteucă. Pe drum discutam despre problema cea mai gravă a zilei: în caz de alarmă nu aveam imediat disponibile decât două patrule din fiecare escadrilă, adică 24 de avioane, fără să punem la socoteală celula mea de comandă (compusă din două aparate, al comandantului şi al coechipierului n. r.), deci un total de 26 de avioane. Maistrul Păduroiu, şeful Serviciului tehnic, ne promisese că, după ora 10 dimineaţa, fiecare escadrilă va mai avea la dispoziţie încă o patrulă, deci încă 12 aparate. Puteam, astfel, fi gata cu 38 de aparate la ora obişnuita a raidurilor americane. După ce am rezolvat provizoriu această problemă, am trecut în revistă, în minte, ordinele pe care le dădusem, în timp ce în jurul meu fiecare îşi vedea de treburile şi răspunderile sale: încălzirea motoarelor, verificarea armamentului şi a aparaturii radio, realizarea reparaţiilor şi punerea la punct a avioanelor. Toate sarcinile se rezolvau într-o atmosferă de încredere, de speranţă şi de voie bună.
 
Ora 8 dimineaţa. Postul de Comandă al Comandamentului Aviaţiei din Balcani (nume de cod „Tigrul”), situat la Otopeni şi comandat de colonelul german Eduard Neumann, una din cele mai mari şi distinse personalităţi ale aviaţiei de vânătoare germane, este dotat cu un ecran mare pe care apar, datorită aparatelor „Freja” şi „Wurtzburg” (strămoşii radarului), mişcările aviaţiei americane. Pentru ca formaţiile americane, plecate de la Foggia, survolând, apoi, Marea Adriatică şi Iugoslavia, să poată fi înregistrate şi să apară pe ecranul P.C. „Tigrul”, era necesar ca zborul lor să aibă loc la o anumită altitudine. De îndată ce o mişcare apărea pe ecran, ofiţerul de gardă trebuie să apese pe butonul de alarmă, punând, astfel, ansamblul sistemului de apărare al Aviaţiei de Vânătoare şi al Apărării Antiaeriene (întregul D.C.A.), în stare de alarmă. Cum raidurile aviaţiei americane asupra României nu avuseseră, niciodată, loc înainte de ora 10 dimineaţa, ofiţerii aflaţi de gardă la orele probabile ale raidurilor erau aleşi dintre ofiţerii superiori. Aşadar, la ora 8 dimineaţa, oră puţin probabilă pentru un raid, de gardă se aflau ofiţeri de grad inferior. În acea dimineaţă s-a produs un fapt de necrezut, adevărat miracol (şi nu singurul în acea zi memorabilă, ceea ce dovedeşte că, uneori, se petrec evenimente care nu au nici o explicaţie normală, nici o justificare logică). Deci, la ora 8, ofiţerul de gardă, ca urmare a unei neatenţii, a lăsat ecranul nesupravegheat un timp nedeterminat. Revenindu-şi, speriat, cu un reflex de aviator, el declanşează fără ezitare alarma pe întregul teritoriu.
 
Pe aerodrom, tocmai intrasem în birou să-mi parcurg corespondenţa, când… alarmă?… ora 8?! Surprins pentru moment de ora neobişnuită, îmi iau pistolul de alarmă, ies repede şi lansez racheta verde prin care dau unităţilor mele ordinul de decolare imediată. Mă îndrept împreună cu coechipierul meu spre avionul meu. După un minut şi 36 de secunde, prima patrulă decolează, urmată fără întrerupere de restul formaţiei. Deja echipat şi instalat în avion, îl privesc o clipă pe coechipierul meu, un surâs, un scurt salut, un semn de înţelegere şi decolam şi noi. Pentru acest tip de situaţie stabilisem de mult un plan de luptă: escadrilele încolonate după decolare trebuiau să execute, luând altitudine, un viraj strâns, efectuând o jumătate de întoarcere, care, la 1.500 m altitudine, le aducea la verticala aerodromului. Coechipierul meu şi cu mine am decolat imediat după ultima patrulă şi, tăind traiectoria formaţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să luam altitudine şi îndreptându-ne spre un sector determinat în prealabil (sectorul S.N. la 100 km N.-V. de Bucureşti), pe care îl atingeam, în general, la 10.000 m altitudine. Această manevră repetată de atâtea ori ne era bine cunoscută. De obicei, în timp ce ne ridicam, primeam prin radio de la Postul de Comanda „Tigrul” de la Otopeni informaţii cu privire la raidul american: direcţia, înălţimea zborului fiecărui val de bombardiere, numărul aproximativ al acestora etc.
 
În ziua aceea, în timp ce mă aflam la 1.500 m altitudine în fruntea formaţiei, am auzit în cască, codificat: „Atenţie Paris, atenţie Paris, indieni deasupra cuibului“. Am recunoscut îndată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului Operaţii al Aerodromului Popeşti-Leordeni, care mă anunţa, astfel, că avioanele de vânătoare (indienii cu două pene) se îndreptau spre aerodrom (cuib). („Indian cu două pene” era codul-poreclă dat avionului Lockeed P-38 Lighting, pentru că avea două fuselaje, iar „Indian cu o pană” era avionul Mustang - n.a., Vizanty.) Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine, formaţiuni de Lightning (avioane de vânătoare americane cu dublu fuselaj) care se îndreptau, venind dinspre Est (când, de obicei, veneau de la Vest) direct spre aerodromul nostru. Imediat şi fără ezitare ordon prin radio: „Paris către Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacăm, urmaţi-mă!” şi, într-o fracţiune de secundă, situaţia se răstoarnă radical, căci Dumnezeu a vrut altfel. În locul surprizei pe care americanii ne-o pregăteau venind la o oră neobişnuită şi dintr-o direcţie neaşteptată, sosind în rasmut de la Foggia peste Adriatica şi Iugoslavia, de-a lungul Dunării până la Olteniţa, sperând, astfel, să scape de „radarul” de la Postul de control „Tigrul”, ei sunt cei care, de fapt, cad în capcană, înainte de a fi declanşat atacul.
 
Ofensiva noastră fulgerătoare a fost o surpriză totală. Într-un picaj vertiginos, ne-am năpustit cu toţii asupra Lightning-urilor care, în acel moment, se aflau la nivelul liniei de centură a Capitalei şi se pregăteau să ne nimicească la sol. Primul nostru atac a fost decisiv şi am avut norocul chiar din primele clipe să-l doborâm pe comandantul formaţiei, care, de altfel, a fost singurul supravieţuitor dintre piloţii americani participanţi la raid. Atacul nostru a fost atât de rapid încât nici unul din cele 100 de avioane americane nu a putut să tragă nici măcar un singur proiectil asupra avioanelor noastre de la sol. În această luptă aeriană protagoniştii se deosebeau cu uşurinţă, pe de o parte aflându-se avioanele cu dublu fuselaj Lightning şi, pe de altă parte, avioanele IAR 80. Marea dificultate a acestei lupte a fost cauzată, însă, de joasa altitudine la care s-a desfăşurat, din moment ce esenţialul s-a petrecut între sol şi 200 m înălţime, totul evoluând într-o confuzie totală, cumplită, având în vedere marele număr de aparate participante la luptă. După primul atac, în învălmăşeala care a urmat, principala noastră preocupare a fost să evitam ciocnirile în acest vârtej în care la fiecare clipă ne aflam faţă în faţă, încrucişându-ne cu viteze relativ uimitoare, depăşind uneori 1.000 km/oră.
 
Luaţi prin surprindere şi pierzându-şi din start comandantul, aproape jumătate din avioanele americane au încercat să se degajeze şi au reuşit să părăsească terenul prin tehnica cercului defensiv, întorcându-se înapoi la Foggia. Cu nervii încordaţi la maxim, cu sensibilitatea vie şi cu simţurile ascuţite, am înregistrat dintr-o privire întregul spectacol, ansamblul exaltant al acestui câmp de bătălie aerian. În acele momente am realizat încă o dată cu mândrie, curajul, dăruirea, excepţionala pregătire şi siguranţa „băieţilor” mei, precum şi extraordinara manevrabilitate a avioanelor IAR 80, în faţa cărora Lightning-urile păreau nişte păsări prea mari, stânjenite de propria lor forţă şi de joasa înălţime la care au fost silite să lupte. Personalul de la sol, surprins de rapiditatea atacului, rămăsese înmărmurit. Tot astfel, ţăranii de pe câmp, muncitorii de la fabrica „Apretura” din vecinătatea aerodromului, toţi au fost spectatorii şi martorii acelei lupte sângeroase, în lumina orbitoare a soarelui de vară, în zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul fantastic al motoarelor, în timp ce pretutindeni se înălţau spre cer volutele de fum ale avioanelor doborâte care ardeau. Apoi, brusc, s-a aşternut tăcerea, se auzea doar zgomotul motoarelor încetinind, pe când cerul şi pământul încă mai vibrau de dezlănţuirea lor. Această impresionantă luptă aeriană a durat 12 minute, 12 minute înfiorător de lungi pentru unii, incredibil de scurte pentru alţii.
 
Astfel a luat sfârşit una dintre cele mai importante bătălii aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, cel puţin din această regiune de sud-est a Europei. De menţionat că, în imediata vecinătate a Aerodromului Popeşti-Leordeni, s-au găsit 24 de avioane americane doborâte; din nefericire, cum am precizat mai sus, numai un singur pilot american a supravieţuit, comandantul formaţiei, care reuşise să iasă din avion înainte ca acesta să explodeze după aterizarea sa forţată. După aterizare, după primirea triumfală şi primele momente de euforie, după îmbrăţişările şi lacrimile de bucurie şi emoţie, am avut durerea să constatam că trei dintre camarazii noştri lipseau la apel: lt. Nicolae Limburg, supranumit „Generalul”, adj. Tari şi adj. Giurgiu, doborâţi de americani, în urma unei încleştări dramatice. Am constatat, de asemenea, că şi avioanele noastre suferiseră numeroase avarii. Totuşi, spre surprinderea noastră, deşi ciuruite de gloanţe, toate acestea se întorseseră la bază în bune condiţii. Eu însumi am fost uimit să constat că avionul meuIAR 81, cu numărul 344, primise printre multe altele un proiectil de 13,2 mm care, intrând prin parbriz, traversase carlinga. În mod normal, traiectoria proiectilului ar fi trebuit să treacă prin capul meu şi am fost cu toţii incapabili să ne explicăm prin ce minune scăpasem cu viaţă. Astfel, încă un fapt se adăuga, pentru mine, celorlalte evenimente extraordinare şi providenţiale ale acestei zile memorabile, care a debutat printr-o alarmă eronată şi, în acelaşi timp, miraculoasă.
 
La scurt timp după sfârşitul luptei, generalul Gheorghe Jienescu, ministrul Aerului, însoţit de Nicolae Dinischiotu, ministrul adjunct al Economiei Naţionale, au venit să ne felicite şi ne-au adus în dar 24 de sticle de şampanie franţuzească pentru cele 24 de victorii ale noastre; în ceea ce mă priveşte, am primit şi 3 sticle de whisky pentru cele 3 victorii personale care tocmai se adăugaseră palmaresului meu. Într-adevăr, în acea vreme, aveam deja la activul meu 9 bombardiere şi 3 avioane de vânătoare doborâte. La sfârşitul războiului, scorul meu privind exclusiv bombardierele americane s-a ridicat la 12 (fără a mai socoti victoriile mele asupra avioanelor sovietice). Am ajuns, astfel, la finalul acestei povestiri. Această întreprindere am realizat-o pentru:
- a restabili adevărul despre rolul avioanelor IAR 80 şi al piloţilor de vânătoare români, rectificând, astfel, informaţiile furnizate de anumiţi autori, insuficient documentaţi asupra derulării conflictului aerian din această parte a lumii;
- a smulge din uitare aparatul IAR 80 şi prestigioasa Industrie Aeronautică Română;
-a încerca schiţarea portretului unui pilot de vânătoare;
- a da mărturie despre una dintre cele mai importante şi extraordinare bătălii aeriene, importantă prin numărul de avioane implicate, extraordinară prin desfăşurarea ei impresionantă;
- a reaminti cu mândrie, respect, emoţie şi duioşie rolul jucat de toţi camarazii mei, vii sau dispăruţi, aducând un viu omagiu memoriei tuturor celor care au participat în luptă.
Dacă am reuşit, cu atât mai bine! În orice caz, a fost un prilej de a împărtăşi punctul meu de vedere, de a-mi povesti amintirile, de a-mi expune gândurile, acest exerciţiu trezind în mine gustul rememorării, deşi, iniţial, a fost un impuls datorat, în primul rând, sentimentelor de onoare şi datorie”.
 Grafica - Ion Măldărescu
footer