Revista Art-emis
Calvarul românilor din teritoriul ocupat de Ungaria (1940-1944) PDF Imprimare Email
Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Dutu   
Miercuri, 03 Septembrie 2014 22:25

TrezneaSintetizând drama românilor rămași în teritoriul ocupat de Ungaria în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940, lucrarea Lupte și jertfe pentru Ardeal. De la Decebal la dezrobirea Ardealului de nord, apărută la Brașov în 1944, consemna astfel fărădelegile comise de unguri în Transilvania ocupată: „Adevărații stăpâni ai pământului cotropit au fost omorâți, maltratați, arestați, întemnițați și internați în lagăre de către cotropitori. Bunurile lor au fost devastate și jefuite, sfintele lor biserici au fost profanate și incendiate, iar preoții au fost scuipați, batjocuriți și alungați de la altare... Prin expulzări de preoți și învățători, prin interzicerea întrebuințării limbii române chiar și în conversațiile particulare, prin îndepărtarea inscripțiilor românești, prin împiedicarea preoților români de a catehiza în școlile primare, prin desființarea școlilor secundare românești, prin înfometarea satelor românești, prin sechestrarea bunurilor expulzaților și refugiaților fără niciun motiv legal, prin arderea cărților românești aflate în bibliotecile școlare, prin manualele ungurești introduse în școlile primare - pline de aprecieri jignitoare la adresa națiunii române -, prin înfometarea și brutalizarea lor, prin trimiterea în masă a românilor pe frontul de răsărit, unde au fost expuși celor mai mari primejdii, prin interzicerea țăranilor români de a vorbi limba maternă, prin obligația românilor să învețe și să cânte cântece jignitoare la adresa României și prin alte măsuri drastice, profitorii Dictatului de la Viena au urmărit desnaționalizarea totală sau totala nimicire a românilor Ardealului de nord. Nici teama de pedeapsa lui Dumnezeu, nici teama de răspunderea în fața istoriei și a civilizației n-a oprit pe cotropitori de la sacrilegii și atrocități”. Relevantă pentru calvarul românilor este și o telegramă a intelectualilor români expulzați adresată autorităților de la București, în care se consemna: ,,Din prima zi de ocupație ungurească, românii au fost omorâți, închiși, bătuți, arestați, opriți să vorbească pe stradă românește sub sancțiunea retorsiunilor pe loc, opriți de la exercitarea profesiunii lor intelectuale, comerciale și industriale, iar funcționarii români, în majoritatea lor lăsați fără posturi. Orașele și satele noastre au îmbrăcat haina morții și a prigonirilor până la exterminare. Toată suflarea românească, de la cel mai umil țăran, până la vlădicii noștrii, este ținută sub o teroare barbară prin valul morții, a arestărilor, a perchezițiilor în miez de noapte, cu ridicarea faamiliilor, prin acțiunea bandelor organizate de leventiști, de gărzi cetățenești și gărzile foștilor luptători, ce ziua și noaptea, prin omoruri, bătăi, spargeri de geamuri și perchezițiile ce le execută, răspândesc groaza, provoacă victime omenești, deteriorând bunurile românești, toate acționând după programul și cu ajutorul fățiș al armatei, poliției și jandarmeriei maghiare. În completarea acestui regim de exterminare și teroare, intelectualii, comercianții, meseriașii și fruntașii țărani sunt expulzați cu miile, desrădăcinându-i din mijlocul poporului lor cu scopuri bine determinate”.[1]

Guvernul regal ungar - sublinia și Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri, într-o scrisoare adresată la 15 septembrie 1941, lui Raoul Bossy, ministrul plenipotențial român în Germania -, cu toate că dobândise fără luptă teritorii în care majoritatea era românească, a dezlănțuit în primele săptămâni ale ocupației cele mai violente atrocități, vexațiuni și disprețuiri de drepturi. De atunci a continuat nu numai să provoace fără motiv guvernul regal român, prin companii de presă, care au mers până la ofensarea armatei române și a conducătorului statului, dar continuă și azi să considere situația teritorială dobândită prin târg internațional drept un provizorat insuficient și manifestă în toate ocaziunile, direct sau indirect, voința sa de așa-zisă reconstituire a coroanei Sfântului Ștefan și de încorporare a pământului strămoșesc al Transilvaniei de sud”.[2]

Masacre săvârșite asupra românilor

Acțiunile antiromânești au fost declanșate imediat după trecerea frontierei de către trupele ungare, numai până la 1 noiembrie 1940, Secretariatul de Stat al naționalităților consemnând 22 713 atrocități săvârșite (919 omoruri, 1 126 schingiuiri, 4 126 bătăi, 15 893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective, 447 devastări individuale).[3] Actele de agresiune, individuale sau în grupuri mai mici, au culminat cu adevărate masacre, așa cum s-a procedat la Trăznea (263 români uciși sau răniți), la Ip (157 de copii, femei, bătrâni și bărbați nevinovați exterminați), la Camăr, Păușa, Ciumarna, Șimleul Silvaniei, Huedin etc.[4] Mărturiile celor rămași în viață și documentele epocii redau sasidmul celor care au săvârșit asemenea masacre și atrocități. Sintetizând gama metodelor folosite de unguri pentru terorizarea populației românești, un document al Ministerului Afacerilor Externe al României consemna: „Soldați, jandarmi și bande înarmate de «patrioți» civili cutreearau satele românești devastând locuințele și schingiuind populația românească pașnică și fără apărare. Unora li s-au zdrobit oasele cu cismele, alții au fost împunși cu baionetele, altora li s-au scos ochii, li s-au tăiat urechile. Nimic din ceea ce poate inventa o fantezie bolnavă n-a fost lăsat neutilizat pentru a face imposibilă viața românilor”.[5] Autoritățile ungare cărora românii le solicitau protecția dădeau, de regulă, același răspuns: „”a venit vremea răzbunării”. Concomitent, s-a încercat, prin toate mijloacele de propagandă, să se convingă străinătatea că vinovați erau românii, că asasinatele și schingiuirile nu erau decât „răfuieli locale” între populața civilă, provocate de conflictele de interes personal etc.

Cutremurătoare este relatarea lui Milton G. Lehrer despre masacrarea românilor la Trăznea, la 9 septembrie 1940: „Ca și când armata de ocupație ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldați, un veritabil potop de foc și sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puști, mitraliere, tunuri și grenade... După ce au fost trase primele salve, soldații au pătruns în case și au asasinat pe oricine se găsea în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonț în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului - căruia i s-a dat foc și care a ars în întregime cu cadavrul preotului - este tipic. Rezulatul masacrului: aproape 100 de morți, dintre care 68 au putut fi identificați. Printre aceștia, spre gloria de veci a maghiarismului civilizator, au fost găsiți copii Brumar Aurica de 5 ani, Brumar Victoria de 9 ani, Bârjoc Gherasim de 7 ani, Sălăjan Ion de 2 ani, apoi Bârjoc Maria de 81 ani, Bârjoc Grigore de 74 ani. Din cei 68 de morți identificați în comuna Trăznea, 57 au fost uciși cu gloanțe în cap, în piept și în abdomen. Trei dintre cadavre au fost în urmă arse. Femeii Ana Negrean de 65 de ani i s-au tăiat mâinile. Femeia Ana Sălăjan în vârstă de 31 de ani, deși însărcinată, a fost străpunsă cu baioneta. Vasile Mărgăraș a fost găsit cu capul spintecat în două; în fine ccopilul Sălăjan Ion de 2 ani a fost ucis cu grenada”.[6] Impresionantă este și relatarea lui Gyorgy Ferenczy, gazetar secui, făcută la Arad, la 18 septembrie 1940, după părăsirea pământului străbun: „Tocul îmi tremură în mână când aștern aceste rânduri pe hârtie. Mândrul pământ românesc al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă, unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închiși cu sutele, cu miile, sunt bătuți, sunt torturați în mod cumplit. Asasinatele și execuțiile se țin lanț, și toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este acea de a se fi născut români”.[7] La rându-i, un raport al Consulatului României de la Oradea consemna (1 februarie 1941) următoarele în legătură cu maltratarea preoților români: „”Preoții români din circumscripția consulară a gărzii sunt obiect de batjocură specială a jandarmilor. Victor Tufan din Ungheni (județul Mureș) a fost lovit crunt cu ciomagul și cu funia umezită în apă. Om de 60 de ani a fost ținut în genunchi șapte ore. Când leșina din cauza oboselii, îl făceau să-și revină cu lovituri de bocanci, aplicate în fluerele picioarelor, până când a învinețit... Împreună cu preotul au mai fost bătuți în aceeași zi încă vreo patruzeci de țărani din aceeași comună”.[8]

Chiar și în toamna anului 1944, autoritățile ungare au dezlănțuit din ură, răutate și răzbunare noi masacre în masă (Sărmaș, Moisei), deportări (Dej, Rediu etc.), arestări, maltratări și alte incidente sângeroase. Constituite în bande înarmate, elemente ungare au cooperat cu soldații germani rămași în spatele frontului, terorizând populația, atacând posturile de jandarmi, autoritățile administrative românești și chiar subunități militare izolate, așa cum au procedat în zona Aita Seacă, unde au ciopârțit mai mulți militari români.

Expulzarea românilor din ținutul natal

Paralel cu săvârșirea actelor teroriste, autoritățile ungare au aplicat, sub lozincile „Vrem patrie fără valahi”!, „Afară cu turma valahă”! etc. și o sistematică politică de izgonire și expulzare forțată a populației românești sau de obligare, în special a intelectualilor, să emigreze. Începută în toamna anului 1940, acțiunea s-a desfășurat în condiții dramatice, românii fiind forțați să-și părăsească gospodăriile în câteva ore, numai cu „bagajul strict necesar (eventual) o pătură și hrană rece pentru o zi”, după cum menționa ordinul Comandamentului militar al orașului Cluj din 4 octombrie 1940. În final, conform statisticilor întocmite de Comisariatul general al refugiaților din nordul Transilvaniei, au fost alungați forțat sau determinați să se refugieze pentru a scăpa de teroare (până la 1 martie 1944) 221.697 români (108.003 capi de familie), din care 128.702 bărbați și 92 895 femei. Dintre aceștia 48.856 aveau sub 16 ani, 33.100 între 16 și 20 ani, 95 188 între 21 și 40 ani, 29.407 între 41 și 55 ani, 14 907 peste 55 ani și nedeclarați. După profesii, 31.231 erau țărani, 22 407 lucrători, 12.781 meseriași, 2.351 comercianți-industriași, 20.187 funcționari publici, 4.293 funcționari particulari, 1 032 liber profesioniști, 4.727 servitori, 49.263 femei casnice, 24.336 sudenți și elevi, 30.221 alți întreținuți, 9.745 alte profesii, 1.261 preoți, 5.440 profesori-învățători, 953 avocați, 744 medici, 550 ingineri. Pe ani, exodul a fost următorul: 88.587 în 1940, 35 432 în 1941, 74.414 în 1942, 21.107 în 1943, 2 770 până la 1 aprilie 1944.[9] Acestora li s-au adugat 70.000 - 80.000, care, din diferite motive, nu s-au prezenrtat pentru înregistrare în fișierul central al Comisariatului general al refugiaților. Alți 20.000 au fost trimiși la muncă forțată în Germania, iar 15.000 în Ungaria.

Referindu-se la calvarul prin care au trecut românii în timpul expulzărilor, Petre Lenghel Izunu din Bârsana, consemna următoarele în „România Nouă” din 18 octombrie 1940: „În sfârșit, sosește în gară, venind dinspre Zalău, un tren marfar cu 7 vagoane ermetic închise în care credeam că sunt vite, mai ales că n-auzisem niciun murmur. Vârâți și noi cu brutalitate, în aceste vagoane, am rămas îngroziți de cele ce am văzut. În câte un vagon de vite... erau îngrămădiți unul peste altul: copii, femei, bărbați în toate vârstele, într-o adevărată promiscuitate. Parcă erau niște stafii din alte vremi. Năuciți, cu fețele galbene și supte; cu ochii plini de groază se uitau la noi încremeniți fără a scoate o vorbă”. [9]

Excluderea românilor din viața politică și administrativă

Politica antiromânească a autorităților ungare a fost completată cu măsurile abuzive care au vizat excluderea românilor de la exercitarea drepturilor politice și administrative, ceea ce a făcut ca reprezentanții românilor să fie excluși, aproape în totalitate, din organele administrative, în cadrul cărora consilierii nu erau aleși, ci numiți de Ministerul de Interne ungar, la propunerea prefecților, primarilor sau prim-pretorilor. În 1941, de exemplu, din cei 56 membri ai Consiliului orașului Cluj, doar doi erau români: protopopul ortodox și protopopul greco-catolic; la Târgu Mureș erau doar cinci consilieri județeni români (mahiarii aveau 138), iar la Satu Mare 18 din 210. Concomitent, românii au fost excluși și din aparatul de justiție, judecătorii de naționalitate română găsindu-se doar sporadic în cadrul magistraturilor din teritoriul ocupat.

Eliminarea românilor din viața economică

O altă cale de integrare mai rapidă, de dominare și exploatare eficientă a teritoriului românesc a constat în diminuarea potențialului economic al populației românești, în excluderea acesteia din conducerea unităților industriale, comerciale, financiare etc., rezultatele acestei politici constând în trecerea întreprinderilor și a proprietăților din mâna românilor în cea a ungurilor, în excluderea românilor din viața economică și slăbirea rezistenței naționale. Concomitent, au fost expropriate numeroase întreprinderi românești (minele de cărbuni de la Sorecari, minele de mangan de la Răzoare etc.), s-a intensificat exploatrea zăcămintelor aurifere din zona Baia Mare etc. Numai în domeniul metalelor prețioase au fost produse și duse în Ungaria, în perioada ocupației, 10.346 kg aur și 88.096 kg argint, adică de 1,57 ori mai mult decât întreaga producție de aur a României pe anul 1939 și de 3 ori mai mult decât cea de argint din același an.[10] Aceeași politică a fost promovată și în ceea ce privește domeniul bancar, după 16 luni de ocupație activul băncilor românești reducându-se cu 50%. Numeroase mmăsuri discriminatorii împotriva românilor au fost luate și în privința meseriilor și comerrțului prin revizuirea autorizațiilor de funcționare, retragerea brevetelor de activitate etc.

Revizuirea reformei agrare

Alte măsuri discriminatorii au vizat revizuirea reformei agrare din 1921, prin care fuseseră expropriatee 1.223.385 iugăre cadastrale[11] și împroprietăriți 388 717 țărani români, maghiari și de alte naționalități. Numai până la mijlocul anului 1941 au fost expropriate pe cale judecătorească circa 77.160 iugăre cadastrale și imobile agricole, din care 42.236 iugăre au fost restituite moșierilor unguri. Concomitent, s-a trecut la revizuirea și anularea înstrăinărilor imobiliare, a contractelor de vânzare-cumpărare imobiliare din perioada 1918-1940. După date incomplete, până la sfârșitul anului 1943 foștii proprietari unguri au acționat în justiție 35.000 de contracte de vânzare-cumpărare, încheiate înainte de 1 septembrie 1940, din care 75% erau îndreptate împotriva țăranilor români. Maghiarizarea forțată și deznaționalizarea românilor. Draconică a fost și acțiunea de desnaționalizare și maghiarizare forțată a românilor cu scopul declarat al schimbării raportului etnic majoritar românesc. Metodele au fost multiple: excluderea românilor din administrație, maghiarizarea numelor românești (în 1942-1943 circa 100.000 de români figurau în registrele administrației maghiare drept unguri), deznaționalizarea forțată, interzicerea de a se vorbi românește pe străzi și de a se purta portul românesc tradițional, limitarea drastică, până la interzicerea aproape totală, a publicațiilor de limba română (pe teritoriul ocupat apăreau doar cinci publicații: „Tribuna Ardealului”, „Săptămâna”, „Viața ilustrată”, „Cuvântul Ardelean”, „Cuvântul creștin”, fața de 24 organe de presă care apăreau în limba maghară).

Măsuri vexatorii au fost luate și împotriva învățătorilor, profesorilor și preoților. Din cei 4 692 de învățători și învățătoare care predau în cele 1 966 de școli primare de stat existente în teritoriul românesc ocupat la 30 august 1940, 3 982 au fost obligați să-și părăsească locuințele și să se refugieze. Majoritatea celor rămași au fost demiși la scurt timp sau transferați în cele mai îndepărtate colțuri ale Ungariei. Au fost menținuți în învățământ doar 10% din învățătorii români rămași pe loc. În schimb, în majoritatea satelor au fost numiți învățători maghiari care nu vorbeau românește sau care, din proprie inițiativă sau la ordin, predau elevilor români în limba maghiară. O politică asemănătoare a fost dusă și în ceea ce privește învățământul liceal, profesional și superior. În anul școlar 1940/1941 a funcționat doar un singur liceu românesc (la Năsăud) și 7 secții românești pe lângă diferite licee, deși înaintea raptului, numai în orașul Cluj funcționau 5 licee maghiare. La rându-i, învățământul superior a fost, practic, blocat pentru tineretul român, fiind reprezentat numai prin cele trei academii teologice de pe lângă episcopiile din Cluj și Oradea. În anul școlar 1940/1941 numărul studenților români era doar de 101, reducându-se în anul următor la 70-80. Aceasta în condițiile în care în perioada interbelică, în anul 1934/1935, numărul studenților maghiari care frecventau cursurile Universității din Cluj se ridica la 1.127 (25,38%) din numărul total al studenților (4.445). Aceeași politică a fost promovată și față de elevii evrei. Această realitate tragică rezultă și din rapoartele întocmite de către Comisia mixtă germano-italiană. În ceea ce privește biserica, în perioada septembrie 1940-februarie 1941 au fost dărâmate numeroase biserici, între care cele din Vârghiș, Sîn Martin, Racoșul de Sus, Biborțeni, Boroșneul Mare, Crăciunei, Căpeni, Merești, Borsec etc. Concomitent, zeci de alte biserici au fost deteriorate, devastate sau pângărite, altele închise sau desființate, iar preoții maltratați sau expulzați.

Externimarea evreilor din Ardealul ocupat

O situație tragică au pregătit ungurii și populației evreiești din teritoriul cotropit, în special după ocuparea Ungariei de către Germania, la 19 martie 1944. După ce au fost internați în ghetouri, evreii au fost deportați în lagărele de exterminare, unde au fost uciși peste 140.000. Din totalul celor 166 601 evrei existenți în teritoriul românesc ocupat de Ungaria au mai supraviețuit doar 25 - 26.000, adică circa 15%. „Este o realitate tristă, dar acesta este asdevărul - sublinia Oliver Lustig, unul dintre supraviețuitorii holocaustului -, că deportarea evreilor din Ungaria horthistă a fost cea mai dură și mai inumană, cea mai radicală, și s-a derulat într-un ritm rapid, fără precedent, făcând imposibilă orice încercare de salvare. Și n-a fost vorba doar de o colaborare. Întreaga acțiune – de la arestarea și internarea în ghetouri și până la internarea în ghetouri și până la îmbarcarea în vagoane cu destinația Birkenau-Auschwitz, inclusiv paza trenurilor până la graniță - a fost organizzată și înfăptuită de autoritățile horthyste”.  

Reacția guvernului român

În fața acestui val de represiuni, guvernul român a protestat și a cerut (7 octombrie 1940) trimiterea unei Comisii mixte germano-italiene pentru a constata agresiunea continuă la care erau supuși românii. Constituită în a doua jumătate a lunii octombrie 1940, Comisia (pe lângă care erau atașați ofițeri din partea statelor majore ale armatei române și armatei ungare) a acționat cu intermitențe, de o parte și de alta a liniei de demarcație, studiind și înregistrând doar faptele petrecute și reclamate, fără a avea și competența de a lua măsuri pentru curmarea lor. Declarându-se nemulțumit de activitatea acestor comisii, Ion Antonescu se adresa astfel lui Wilhelm Keitel, la 25 septermbrie 1943: „Nu am primit niciun ajutaor de la acea comisie în străduinţa noastră de a stabili liniştea pe sângeroasa rană ce o constituie actuala frontieră a Transilvaniei. Delegatul german nu avea nici o putere de intervenţie, iar cel italian s-a sustras de la anchete ori de câte ori a fost posibil.[12] Ca urmare, prin numeroase memorandum-uri adresate guvernelor german și italian, Executivul de la București a cerut să se pună capăt tratamentului inuman aplicat de autoritățile ungare populației românești din Transilvania ocupată. În acest sens, Mihai Antonescu, vicepreședintele consiliului de miniștri, se adresa astfel lui Joseph Goebels, la 28 noiembrie 1941: „La Viena, domnule ministru ni s-a luat leagănul românismului, leagănul istoriei și al culturii noastre… Unitatea poporului român a fost sfârtecată… Priviți, vă rog, domnule ministru, harta României, priviți felul în care a fost trasat noul hotar al Transilvaniei. Veți recunoaște că atât din punct de evedere etnic și economic, cât și din punct de vedere sstrategic, este vorba de un pumnal înfipt în trupul României”.

Concomitent, pentru a putea face față noilor manifestări revizioniste ale guvernului de la Budapesta, care a inițiat o serie de măsuri politice și militare pentru a anexa și sudul Transilvaniei, până la Carpați, guvernul român a dispus adoptarea de măsuri pentru contracararea unei ofensive ungare și, apoi, pentru declanșarea ofensivei eliberatoare, în vara anului 1944, România dispunând de un plan concret, în parte chiar materializat prin destinarea forțelor și mijloacelor pentru eliberarea prin luptă a teritoriului românesc răpit de Ungaria în 1940.

----------------------------------------
[1] Arh. M.A.E., fond 71/1939, volumul 45, f. 102-1103.
[2] Arh. M.A.E., fond Transilvania, 1941, vol. 65, f. 242.
[3] Arhivele Naționale, fond P.C.M, Secretariatul de Stat al Naționalităților, Serviciul Studii și Documentare, dosar nr. 9, f. 179-186.
[4] Pe larg: Teroarea horthysto-fascistă în nord-vestul Roniei, septembrie 1940-octombrie 1944, București, 1985, p.39.
[5] „Voința Transilvaniei” din 10 octombrie 1944.
[6] Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 369-370.
[7] Gyorgy Ferencz, Golgota în Transilvania, 1941, p. 6-8.
[8] Arh. M.A.E., fond 71/1939, vol. 199, f. 205.
[9] Arhivele Naționale, fond P.C.M., dosar nr. 677/1943/1944, f. 64-65.
[10] Arh. Statului Baia Mare, fond Inspectoratul geologic minier, Combinatul minier, Buletine statistice Anuale, 1941-1944.
[11] Un iugăr cadastral era echivalent cu 0,56 ha.
[12] Arhivele Naționale, fond P.C.M., Cabinet, dosar nr. 131/1941,
footer