Revista Art-emis
Trădarea politică - testamentul dezastrului naţional (2) PDF Imprimare Email
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu   
Duminică, 31 August 2014 20:20
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, art-emis9 octombrie 1944 la ora 22,00 într-un moment favorabil afacerilor „pe negustate” Churchill îi spune lui Stalin: „Hai să aranjem treburile noastre în Balcani. În ceea ce priveşte Marea Britanie şi Rusia, ce ai zice dumneata să aveţi 90% predominare în România, noi 90% în Grecia şi 50%-50% în Iugoslavia? În timp ce propunerea mea se traducea, am luat o jumătate de pagină de hârtie pe care am scris propunerea mea. Stalin a luat un creion albastru şi roşu şi cu partea albastră a făcut „un large tick” [bifare]-în OK-şi a pus hârtia pe masă. Eu am luat-o şi am spus: « Nu este oare prea cinic cum am dispus de soarta a milioane de oameni în această manieră insolită? Hai să ardem hârtia! » Stalin mi-a răspuns: «Nu, păstrez-o dumneata»”.
Bucuriei lor se adaugă zece zile mai târziu -18 Octombrie 1944 -, şi satisfacţia lui Roosevelt: „Aranjamentele făcute privind Balcanii, sunt sigur, cele mai bune posibile”.
Zarurile cezarilor fuseseră aruncate: soarta României şi a Europei de Răsărit fusăseră destinate robiei Rusiei-sovietice. Autorii fără condiţii ai capitulării în frunte cu suveranul laş au prezentat actul lor josnic de înaltă trădare ca pe o faptă eroică a eliberării ţării de sub dictatura fascistă. Beneficiarii Actului trădării, atât cei din ţară cât şi cei din exil, s-au justificat considerându-l ca un act de bravură, de salvare naţională.
Ani de zile întreţinuţii « fondului » (18 milioane franci elveţieni) spune Pamfil Şeicaru, însuşit de Al. Creţeanu, Niculescu-Buzeşti, I. Vişoianu, au preamărit pe gângavul rege Mihai ca eroul liberării României. Această trinitate avea nevoie de o acoperire, deoarece politic în viaţa României erau inexistenţi, săvârşiseră o simplă deturnare de fonduri şi prezentând ca erou pe Mihai, puteau opera o acţiune de a crea o confuzie printre exilaţii de bună credinţă, că regele Mihai este şeful exilului. Şi în bună parte operaţia a izbutit să creeze şi să menţină multă vreme confuzia. Regele care abdicase în condiţii dezonorante, declarând instituţia monarhiei perimată, fiind un obstacol la progresul fireşte, marxist-leninist, al poporului român, caz unic în istoria abdicărilor, citea de două ori pe an o cuvântare- mesaj către ţară. Ex-regele Mihai, eroul capitulării fără condiţii, abdicase contra filodormă; Petre Groza, în numele partidului comunist se angajase să-i de-a compensaţii pentru dezonoranta abdicare, între care şi iahtul regal „Luceafărul”, care a costat 91.000 lire sterline, adică 53.000.000 lei la cursul oficial plătit de Statul român.”[2]
 
Marii Beneficiari ai Actului trădării de la 23 August 1944
 
- Stalin şi Uniunea Sovietică;
- Churchill şi Marea Britanie;
- Partidul Comunist din România şi în mod expres elementele alogene atee, fondatorii Internaţionalei Roşii;
- impostorii, trădătorii şi laşii care au acceptat mariajul politic cu bolşevicii sovietici;
- Mihai I şi familia sa;
- Grecia şi Ungaria.
Prin arestarea şi apoi condamnarea la moarte a Conducătorului Statului, Mareşalul Ion Antonescu, acţiunea criminală a lui Mihai I a declanşat capitularea întregii armate, a provocat mai devreme şi aproape definitiv dezastrul ţării, predând-o bolşevicilor şi slugilor lor comuniste, care până astăzi 2014, se continuă prin filiaţie neîntreruptă: comunism-neocomunism-liberalism democratic-bej, a înlesnit apoi, prin capitularea totală a României, victoria nesperată a U.R.S.S-lui în Estul Europei, facilitându-şi deopotrivă bunăstarea în exil prin înţelegerea cu Ana Pauker, iar cum scurtisima Stafie i-a acordat dispensă de plecare, a revenit în Ţara pe care a trădat-o şi a prădat-o de pe tron, revenind deci mai aproape de tron, pentru a deveni cu mult mai bogat decât visează vreodată un monarh în exerciţiul mandatului regal.
Nimeni în istoria omenirii după ce a fost detronat - de drept sau pe nedrept -, nu a fost acceptat mai apoi ca monarh într-un stat cu forma de guvernământ republicană, fiind despăgubit eminamente pentru tot ce n-a avut şi răsplătit împărăteşte pentru tot ce a distrus uman, material, cultural, spiritual istoriei naţiunii noastre. Astăzi, practic în 2014, statul român are în componenţa sa la vîrf două puteri antinomice: puterea republicană cu instituţiile ei, Preşedinţia, Parlamentul şi Guvernul şi Casa Regală cu rege, dinastie, palate, munţi, ape şi curtea sa regală. Ambele forme de guvernământ sunt beneficiarele privilegiate ale bugetului mult prea sărăcit al ţării. Practic aninomiile nu se exclud, ci se completează, se întrepătrund. Se conturează astfel una dintre enigmele atât de nefaste ale acestei naţiuni, singura de altfel în lume, care îşi cântă cu osanale şi ritualuri: trădătorii, ucigaşii, uzurpatorii, irozii, denigratorii, profanatorii, blasfemiatorii, canaliile, despoţii, cămătarii, ciocoii, călăii, strigoii, vampirii, vatrapii, Anele, Caiafele, Iudele, etc.
 
De ce? De când? De cât?!?
 
Nimeni nu cred că poate răspunde corect sau mulţumitor la toate gesturile nesăbuite, nechibzuite, ucigaşe, trădătoare, precum şi la toate actele, erorile, ororurile comise cu ajutorul românilor împotriva Românilor de-a lungul istoriei. „Partidul comunist era îndreptăţit să sărbătorească 23 August - arată marele jurnalist Pamfil Şeicaru -, când se recoltau consecinţele actului săvârşit de un rege imbecil, cu adeziunea partidelor zise ale democraţiei naţionale.”[3]
Marele beneficiar Stalin a fost atât de încântat de reuşita isprăvii marionetei regale încât a pus cea mai înaltă decoraţie sovietică „Pobeda” pe pieptul laş al gângavului şi nebravului Mihai I. Turcii ar fi apreciat trădarea, dar nu şi pe Trădător, fie el chiar monarh. Gestului marelui „tătuc” bolşevic i s-au alăturat regina Angliei şi Truman al S.U.A.
 
Capitularea necondiţionată acceptată atât de uşor de nevolnicul Mihai I este de fapt un precedent creat şi lăsat moştenire de tatăl său, Carol al II-lea. Capitularea necondiţionată acceptată de rege şi armistiţiul impus de sovietici „confirmă şi justifică forţa celui tare” privind toate abuzurile, atentatele, atrocităţile, crimele, violurile, dezmoştenirile, arestările, torturile, persecuţiile, prigoanele, mutilările aduse Naţiei noastre:
„[...] cu toată capitularea necondiţionată şi un guvern frăţesc comunist, ruşii au furat România de produse de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin armistiţiul dictat de Moscova din 12 septembrie 1944, instaurând pentru decenii mizeria. Ceva mai mult, se pretinde, şi încă de somităţi militare, ca Allen Brooche, şeful statului major imperial britanic, că prin actul de la 23 August 1944 România a deschis ruşilor larg porţile şi a contribuit la ocuparea unei jumătăţi din Europa de către ruşi. Că dacă România ar mai fi rezistat, aliaţii anglo-americani ar fi putut înainta adânc înspre răsăritul Europei, împiedicând astfel Rusia să aibă preponderenţa în Europa.”[4]
 
Ucigaşa capitulare necondiţionată a actului regal criminal de la 23 August 1944 a adus naţiunii, poate cel mai mare dezastru din întreaga ei istorie. Desigur, condiţii în cadrul armistiţiului au fost, dar numai cele ale sovieticilor. Ei l-au pus în aplicare imediat după actul trădător-regal, iar complotiştii români l-au semnat în genunchi după trei săptămâni când ţara era deja ocupată şi strivită de ruşi. „Complotul format de cei care au creat aşa-zisul armistiţiu, arată savantul naţionalist-creştin Dumitru Dan Lucinescu, a schimbat generalii români, comandanţi pe frontul contra ruşilor pe aliniamentul Tg. Neamţ-Stânca, Rosnovanu-Iaşi, noii generali ordonând ostaşilor să nu mai tragă nici un glonţ împotriva poziţiilor ruseşti, sistându-se şi aprovizionarea cu muniţii a frontului respectiv. Peste 170.000 de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Române au fost luaţi prizonieri, supravieţuind un sfert din ei, iar trupele ruseşti au înaintat fără nicio rezistenţă spre sudul Moldovei şi apoi în restul Munteniei, în timp ce în noul ziar „Scânteia” se înşiruiau numele noilor localităţi cucerite de Armata Roşie „eliberatoare”. Data semnării armistiţiului a fost 13 septembrie 1944. Toate bunurile ţării au fost luate de armata rusă ca pradă de război, inclusiv navele militare şi civile româneşti, împreună cu tot parcul aviatic militar şi civil. Printre capturi a figurat şi celebrul bric şcoală „Mircea cel Bătrân.” Renumita fabrică de avioane militare I.A.R. de la Braşov a fost demolată până la buloanele de prindere pe podeaua de beton, iar întregul parc de avioane a fost luat de asemenea ca pradă de război. În nordul Olteniei erau depozitate în lingouri, peste 17 vagoane de aur, care reprezentau contravaloarea petrolului şi a cerealelor vândute de statul român Germaniei. „După decapitarea armatei la vârf, a urmat lichidarea întregi armate. În locul lor au fost promovate la conducerea armatei militari din cele două divizii formate de Ana Pauker în U.R.S.S., din rândul prizonierilor de război români, care au ales această cale, în locul morţii în lagărele ruseşti.”[5] Mihai I trebuia, măcar în ceasul al 13-lea, în exil, sau în al 14-lea, în 1990, după 46 de ani de aşteptare, când premierul Petre Roman, la ordinul preşedintelui Iliescu i-a blocat, la Piteşti, drumul spre Curtea de Argeş şi l-a exediat de unde a venit, val vârtej, ori chiar în al 15-lea ceas, acum la 23 August 2014, să-şi ceară iertare în genunchi şi să facă penitenţă a la Canossa, ca înaintaşul său german împăratul Henric IV, în Ianuarie 1077, cerându-şi profundă iertare întregii Naţiuni Române şi să explice gesturile sale infame şi criminale, asumându-şi responsabilitatea lor:
- actul regal mârşav de la 23 August 1944, îi aparţine în exclusivitate;
- actul său regal devine o consecinţă de înaltă trădare a întregii Naţiuni dacoromâne la 23 August 1944;
- repetarea actului regal de înaltă trădare a întregii Naţiuni dacoromâne la 6 Martie 1945;
- al treilea act regal de trădare a întregii Naţiuni dacoromâne după furtul general electoral al alegerilor generale din 1946;
- actul regal de laşitate prin care îl arestează pe Ion Antonescu, protectorul său şi al Monarhiei Române;
- actul regal de slugărnicie absolută a ocupanţilor, samavolnicii duşmani înfiaţi de el ca stăpâni ai ţării;
- actul regal de umilinţă şi supunere faţă de intervenţia expresă a liderilor comunişti, premierul şi ministrul de externe, care i-au sugerat neacordarea graţierii primilor patru arestaţi din lotul „Antonescu” a celor şapte condamnaţi la moarte;  
- actul regal criminal de odios prin care se spală pe mâini după condamnarea la moarte a celor patru: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu;
- actul regal de abjurare a Majestăţii lui Dumnezeu, care prin acceptarea ungerii sale ca monarh, are sacra responsabilitate de a acorda întotdeauna şi necondiţionat graţierea şi amnistia;
- actul regal de impostură şi sfidare a unui popor prin tupeul cinic de a reveni în ţara pe care a vândut-o şi prin mârşevia de a mai cere ceva bogăţie şi încă mult şi încă pe deasupra ca o compensaţie a trădării şi a eroismului său laş;
- actul regal-machiavelic de râvnire, de absurditate, de turpitudine şi de pretenţie a repunerii în drepturile sale monarhice direct sau prin urmaşi.
 
Concluzii
 
- Ordonarea încetării focului, a depunerii armelor şi a predării armatei înaintea armistiţiului semnat este un act regal de înaltă trădare naţională. Niciunul din diplomaţii români împuterniciţi de Antonescu cu negocierea armistiţiului şi niciunul din complotiştii regelui n-au pus în balanţă argumentul capital al României: scurtarea războiului pentru toţi şi determinarea victoriei absolute a Uniunii Sovietice.
- Sabotarea încheierii armistiţiului propus de mareşalul Antonescu de către rege, camarila sa complotistă şi „diplomaţii” George Duca, Gr. Niculescu-Buzeşti, Ştirbey, intenţionat şi cu perseverenţă.
- Toţi complotiştii au fost conştienţi de actele lor laşe şi mârşave.
- Statul Major american a întocmit încă din 1943 planul debarcării în Franţa, fapt care ar fi condus la sfârşitul războiului, la victoria majoră a anglo-americanilor cu doi ani mai devreme, la lichidarea nazismului şi oprirea comunismului în creuzetul bolşevic. S-a opus Churchill. Aşadar, în 1945, anglo-americanii au câştigat războiul pierzând pacea. Sovieticii au câştigat şi războiul şi pacea şi jumătate din Europa.
- Amorţirea opoziţiei, pasivitatea, tergiversarea şi credulitatea ei nezdruncinată în ajutorul anglo-american înainte şi după capitulare.
- Toate ordinele secrete trimise de diplomaţii şi politicienii români anglo-americanilor ajungeau rapid şi calde pe masa sovieticilor.
La 12 Septembrie 1944, prin armistiţiul impus de sovietici la Moscova, Mihai I prin actul său regal livrează complet şi gratuit România pentru o jumătate de secol Rusiei bolşevice. Sovieticii refuză cobeligeranţa României, dar o obligă să lupte alături de ei împotriva germanilor şi a ungurilor, provocându-ne astfel, însutit mai multe pierderi materiale şi umane decât dacă s-ar fi continuat războiul împotriva lor. Cum poate plăti moral, creştin, uman şi material regalul tradator actele cotropitorilor bolşevici după odiosul său act de trădare, de capitulare necondiţionată şi de girarare a comunismului: jafurile, violurile, teroarea, asasinatele, decapitarea armatei, arestările abuzive, condamnările la moarte, la închisoare pe viaţă, deportările, consecinţele lor până astăzi şi mai departe? În câte vieţi poate plăti şi dacă poate plăti samavolnicia crimelor sale regale? Cu ce?
Singura reuşită a complotului regal de la 23 August 1944 a fost capitularea necondiţionată a României, adică predarea de bună voie în robie duşmanului boşevic pentru 45 de ani şi apoi altora la fel pe termen nelimitat. Partidul Comunist din România, deşi inexistent in fapt, a avul rolul Şefului de Stat Major în complotul regelui. Scurtarea războiului mondial cu şase luni a adus de fapt o prelungire a asuprii bolşevice asupra Europei răsăritene şi în mod direct a ţării noastre pe care a înrobit-o aproape o jumătate de secol.
După ocuparea ţării noastre, voită regal, unul din marile-secrete-de-stat impuse de invadatorii strategici sovietici a fost impunerea şi primirea unui mare număr de evrei, ca ajutor frăţesc. Astfel că în numai patru ani, din 24 August 1944 şi până în 1948, numărul evreilor în România fără Basarabia, fără Bucovina de Nord şi fără Cadrilater să depăşească un milion.
Marele diplomat şi tătuc al războiului a fost gruzinul Stalin care a făcut din Churchill avocatul pledant pentru cauza sa roşie şi măreaţă, faţă de care lacheul Roosevelt a stat doar în poziţia de „drepţi”, de „ordonaţi” şi „culcat”.
Yalta a devenit Groapa comună a liberei determinări a popoarelor, mormântul libertăţii şi incinerarea democraţiei. Churchill alături de Mihai I şi camarila sa regalo-complotistă au înşelat, au minţit, au manevrat, au trădat, au vândut şi au crucificat România pentru decenii.
 
Bibliografie:
 
- Nicolae Baciu,Yalta şi crucificarea României, Roma, Ed. Europa, 1982, L’Europe de l’Est trahie et vendue. Paris, Edition La Pensee Universelle, 1984; Agonia României-1944-1948, Cluj-Napoca, Ed. Dacia 1990.
- Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Bucureşti, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1996. - - Viaţa politică din România 1918-1944. Ed. Albatros, 1982.
- Gh. Buzatu (coordonator), Bătălia pentru Basarabia 1941-1944, Bucureşti, 2010Ed. Mica Valahie,.
- C. Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1992.
- Ion Şişcanu, Ocuparea Basarabiei, Herţei şi a nordului Bucovinei, în „Revista de istorie militară”, nr. 4, 1991.
- Paul Goma, Săptămâna Roşie 28 iunie-3 iulie 1940 sau Basarabia şi evreii. Bucureşti, Ed. Vremea XXI, 2004.
- Valeriu-Florin Dobrinescu, Ion Constantin, Basarabia în anii celui de Al Doilea Război Mondial. Institutul European-Iaşi, 1995.
- Generalral Platon Chirnoagă, Istoria politică şi militară a războiului României contra Rusiei Sovietice, 22 iunie 1941-23 august 1944, Iaşi, Ed. Fides, 1998.
- Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip. Politica aistorică, Iaşi, Ed. Fides, 1998.
- Ion Cârja, Canalul Morţii, Ed. Cartea Românească, 1993.
- Munteanu Miruna,Vladimir Alexe-Alexandru, Ionescu-Mariana Ştefănescu, Dosare Ultrasecrete, vol. I. Bucureşti, Ed. Omega, 1999.
--------------------------------------------
[2] Pamfil Şeicaru, Construcţii pe nisip. Politica aistorică. Ed. Fides, Iaşi, 1998, p. 6.
[3] Ibidem, p. 7.
[4] Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1948. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 1990, p. 99.
[5] Dan Lucinescu, Părintele Arsenie Boca un Sfânt al zilelor noastre. Ed. Siaj, Bucureşti, 2009, p. 41-43.
footer